E ceva frumos la setea ta.  Încerc să dau de timpul

în care îmi ascundeai trupul sub pătură,

să nu se frământe de prea multă boală.

Te iubeam cel mai mult la ora 15.00, înainte să vii acasă, înainte să

deschizi uşa, să intri în cameră, să mă săruţi.

Te aşteptam ca un sâmbure în care încolţesc viermii iar apoi fructul din jurul lor.

Totul era dulce. Suflarea plămânilor tăi, 

amintindu-mi de ce cerul e singurul albastru în care nu se poate pescui.

Eram muşcaţi din acelaşi rând de momeală,

în care ne întreceam sufletele uriaşe.

Creşteam odată cu universul şi îi vorbeam despre cum se face dragoste.

Era de la sine înţeles că mărginirea e doar un sinonim pentru „nu mai pot, adâncul în care m-a plămădit mama a ajuns până la mine şi nu voi scăpa”.

Aici mă termin. Aici viaţa mă întrece, mă jupoaie de tot ce am mai bun, de tot ce am mai prost, ca o tăietură care mă scoate în afara mea. Acum am devenit un egoist, cu aripi.”

Îngerii mă spală pe picioare şi mă urăsc.

Vizualizări: 119

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor