Motto:  
 
„Dacă te aştepţi ca lumea să fie corectă pentru că tu eşti corect, te păcăleşti singur. E ca şi cum te-ai aştepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat.” (Hrisostom Filipescu)  
 
        Dacă decodăm cuvântul „făţărnicie”, imediat ne dăm seama că este vorba despre faţa unui om care se arată sub forma gândurilor sale, adică, dacă este sincer sau fals. Ochii sunt oglinda sufletului, unii chiar citesc în ochi sufletul celui de vis-a-vis şi îşi dau seama dacă acesta este hrănit cu resentimente, este fals, ipocrit, sau este sincer, bun, urmărindu-i privirea, gesturile, cuvintele. Făţarnic este cel care vrea să pară ce nu este de fapt, cel care îşi exprimă dragostea şi loialitatea faţă de aproapele său, îi spune cuvinte blânde, bune, linguşitoare, dar în suflet simte ura faţă de el, urzeşte rele împotriva lui. Sunt şi cazuri în care un specimen făţarnic te poate păcăli pentru că şi-a instruit atât de bine această conduită, încât, orice gest este controlat iar cuvintele măgulitoare adresate sunt alese cu multă abilitate, astfel că te pune în faţa faptului de a crede ceea ce spune. Dacă acest personaj cu care ai de-a face o singură dată te poate păcăli, unul, pe care îl întâlneşti de mai multe ori sau trăieşti cu el sub acelaşi acoperiş este imposibil să nu-i descoperi latura ascunsă, să nu-i cunoşti făţărnicia, pentru că, nu-i aşa, „ulciorul nu merge de multe ori la apă”.   
     Confruntându-se cu realitatea vremurilor, privind cu ochi lucizi viaţa şi datorită lecturilor din cărţile de istorie sau filozofie, căutând termeni de referinţă în timp şi spaţiu, mulţi scriitori au adus la lumină această trăsătură negativă a omului-făţărnicia- prin personajele create în diverse opere, personaje vii sau figuri reînviate din oglinzi ale trecutului.   
      Edmund Burke spunea: „făţărnicia îşi permite să promită lucruri magnifice, pentru că, netrecând niciodată mai departe de promisiune, nu trebuie să dea, de fapt, nimic”. Acest lucru se întâmplă în relaţia mai restrânsă ( prieteni falşi), dar mai ales la nivel general, în politică, în campanii electorale când se promite marea cu sarea, pentru că, nu-i aşa? lumea se poate împărţi în viziunea făţarnicului în două categorii: cei care profită şi cei de pe urma cărora se profită.   
       Sunt persoane care te linguşesc până îţi devin prietene, te mint cu zâmbetul pe buze, dar pe la spate îţi pot face rău, la o adică se aliază chiar cu duşmanii tăi, apoi, când văd că ai succes se laudă la alţii cu prietenia ta, folosindu-ţi imaginea pentru a atrage simpatia lui în cercul aşa zisului prieten şi cu tupeu şi neruşinare în faţa lor arată cât de simpatic îi eşti. Făţărnicia are multe feţe. Sunt grupuri de persoane care nu te acceptă în grupul lor dacă nu le semeni la idei, la felul de a te îmbrăca, la felul de a vorbi, de a te purta, şi atunci poţi face compromisuri ca să rămâi în grupul pe care ţi-l alegi deşi în sinea ta nu eşti mulţumit de tine că accepţi aşa ceva; uneori, un anturaj de genul acesta este foarte nociv pentru trăirile tale sincere, pentru ideile sănătoase pe care le ai datorită educaţiei primite de acasă sau a autoeducaţiei. Unii, mai slabi de înger, care nu ştiu să discearnă, evident, se lasă influenţaţi de asemenea grupuri şi astfel, majoritatea învinge minoritatea. Sunt, de asemenea, persoane care, prin sfatul lor fals, de a-ţi vinde informaţii eronate, pot să-ţi aducă prejudicii chiar financiare pentru că sub masca lor binevoitoare se ascunde făţărnicia şi chiar se bucură de consecinţele gestului lor nesăbuit.   
      În lecturile literare pe care le-am avut de-a lungul vieţii am întâlnit asemenea personaje atât în literatura română cât şi universală. Nu am să mă leg decât de două exemple. Bunăoară, romanul lui Lion Feuchtwanger, „Falsul Nero”, îţi deschide foarte mult acest orizont al cunoaşterii făţărniciei, un pamflet antihitlerist, o parodie la adresa lui Hitler. Scriitorul de origine germană a avut de suferit de pe urma naziştilor şi a fost nevoit să-şi părăsească ţara şi să trăiască departe de ea. Însăşi epoca lui Nero, figura împăratului smintit şi a domniei sale pline de ciudăţenii, aspectul diform al decadenţei romane, au oferit de atâtea ori prilejuri de fabulaţie, de meditaţie critică asupra istoriei iar autorul conturează în cartea sa un personaj care îşi dă toată silinţa să pară ceea ce nu e, imitând petreceri şi măscării deşănţate şi nu izbuteşte să intre pe de-a-ntregul în pielea lui Nero. Caricatură a lui Nero, personajul pare pătruns însă de realitatea rolului său, dar cei din jur surâd cu tâlc pentru că ei întrevăd cabotinul, care, într-o conjuctură prielnică poate amăgi o clipă spiritele credule, devenind pârghia unor subtile maşinaţiuni politice. El era „actor până în măduva oaselor”, în confruntările publice îşi „concentra toată fiinţa neroniană pentru primele minute”, după care era „cu totul golit”, continuîndu-şi jocul din rutină, fără însufleţirea şi „magia” dintâi, de fapt, fiind un „înveliş fără conţinut, fără personalitate, denumit „maimuţa lui Nero”, aspirând cu toată arta sa de actor, cu întreaga-i sminteală la „aerul de maiestate”.   
       Dacă mă gândesc bine, pot face o corelare între personajul principal din romanul lui Feuchtwanger şi personajele din operele lui I.L. Caragiale şi m-aş opri la comedia „O scrisoare pierdută”. Aici, majoritatea personajelor sunt făţarnice, începând cu Farfuridi, care, în seara numirii noului candidat ţine o cuvântare care este o excelentă caricatură a discursului politic, un model de incoerenţă şi ilogism. Brânzovenescu, care face cuplu comic cu Farfuridi, nu-şi dă niciodată cu părerea, trăind în umbra celuilalt şi împărtăşind aceleaşi nemulţumiri şi frustrări ca şi acesta; este un individ lipsit de personalitate. Personajul puternic este Caţavencu, un personaj duplicitar care poartă o mască schimbătoare: făţarnic, ipocrit, teatral, infatuat, sentimental, patriot, umil, neputincios etc. Faţă de personajul lui Feuchtwanger, el este un om inteligent, nu are complexe sau remuşcări, stie să se adapteze la situaţie, are vivacitate, este un frenetic al ideilor, ceea ce face din el un bun om politic. De asemenea, Dandanache este un amestec de prostie, infatuare, confuzie şi imoralitate, reprezentând extrema degradării clasei politice. Toate aceste personaje din piesa lui Caragiale, prin caracterizările făcute pot face front comun cu personajul principal din cartea lui Feuchtwanger.   
     Moliere spunea că: „făţărnicia este un viciu la modă, iar viciile la modă sunt luate drept virtuţi” şi îi dau dreptate pentru că eu, însămi, am întâlnit de-a lungul vieţii oameni făţarnici care se lăudau cu amantele (amanţii) pe care le-au (i-au) avut de-a lungul vieţii lor sau care au făcut rău anumitor persoane (mai ales femeilor) care nu le cădeau „victime”(în mrejele lor) ca şi cum făceau adevărate virtuţi.  
      Personajele făţarnice se întâlnesc nu numai în zilele noastre, ele au existat în toate epocile, de la Facerea Lumii pentru că oamenii nu pot fi la fel în privinţa educaţiei, a caracterului format. Sunt acele personaje care, prin acest mijloc ajung uneori sus de tot pentru a obţine beneficii, luându-şi altă înfăţişare, sub masca unor oameni buni şi importanţi, dar care, în spate pot râde în bărbi şi îşi spun, cinic: „scopul scuză mijloacele”. 

Vizualizări: 54

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor