FANTANA BLANARIULUI VIVAT!

 

Cele dintîi lucrări de artă semnificative, văzute de mine, sunt, cred, fîntînile din satul meu: un fel de „sculpturi-instalaţii”, constituite dintr-o parte fixă: zidăria de piatră – care împrejmuia golul, rotund, săpat adînc în pămînt –, ghizdul şi stîlpul înfurcat, menit să susţină cumpăna uriaşă; şi o parte mobílă: cumpăna aceasta şi vergeaua groasă de lemn, prinsă, cu un lanţ, de un capăt al ei şi prevăzută cu un dispozitiv metalic, un fel de cîrlig, cu piedică, de care atîrna căldarea. Mobílă era, desigur, şi apa de pe fundul fîntînii, în care noi, copiii, ne căutam chipurile destrămate în unde.
Că fîntîna este un bun simbolic, aşadar mai mult decît îl recomandă folosinţa sa „diurnă”, o simţeau toţi cei ce, în serile senine şi calde, se adunau la fîntînă, ca în jurul unui izvor de lumină. Aici, în preajma stelelor încolţite în adînc, se stingeau vechi supărări şi invidii şi se legau prietenii indestructibile.
Vara, satul meu cu multe fîntîni, văzut de pe grindul din depărtare, părea o corabie, cu catargele frînte în cruce, înaintînd imperceptibil pe un val uriaş de verdeaţă. În timpul iernilor, aducea cu o arcă dezmembrată, balansîndu-şi catargele himerice în mijlocul unui paradis îngheţat, alb.
Impresia de artistic sporea în intensitate la anumite ore, de pildă spre seară, cu ocazia adăpatului vitelor. Atunci, marile pîrghii ale fîntînilor se puneau în mişcare toate deodată, oarecum, oferind imaginea unei orchestre gigante, în care frapau „arcuşurile”, a căror mişcare de rotaţie în jurul axului lor neuns producea sonorităţi ascuţite, de o stranie frumuseţe. Ele se împleteau cu emisiile melodioase ale zburătoarelor pitite în ramurile copacilor şi cu dulcele scîrţîit iscat de roţile carelor încărcate de roade şi de melancolie. Mugetul de mulţumire al dobitoacelor, slobozit în văzduh, după golirea cîtorva găleţi de apă, întregea magnific spectacolul acesta, reluat cu fiecare nouă zi. Ecourile lui, cînd nu se loveau de zidul vreunui nor, urcau pînă la cer! Aşa cum şi cumpăna fîntînii, în balansul ei, părea să atingă, uneori, bolta albastră, cu unul dintre capete. Asta se întîmpla atunci cînd căldarea, legată cu lanţul şi prăjina de celălalt capăt, atingea fundul fîntînii.
Imaginea aceasta a fîntînii, ascunsă de obicei ochiului confiscat de solicitările presante ale clipei, avea, pentru oamenii satului (care refuzau să se închidă, ca într-o coajă de calcar, în micul lor habitat, bîntuit de nevoi), limpezimea apei de băut. Ca şi cum ar fi voit să fructifice avantajul de a vieţui „la înălţime” (căci satul fusese aşezat, de către „ctitorul” său ancestral, sus, pe o coastă de deal, parcă spre a fi mai aproape de cer), oamenii erau atenţi la tot ceea ce se putea întîmpla în spaţiul dintre pămînt şi stele.
Aflau în astre şi în limpezimea azurului semne cu privire la ceea ce ar putea să se întîmple pe pămînt, după cum aflau în pămînt, în ierburi şi în copaci, în zborul fluturilor şi în mireasma vîntului semne referitoare la un posibil destin postum. După clopotniţa de la capătul satului, cu baza în stratul de humus înmiresmat în care se păstrau oasele, gingaşe şi albe, ale strămoşilor, devenite rădăcini puternice, şi vîrful atît de înalt încît străpungea plafonul de sticlă al lumii, fîntîna cu cumpănă oferea cea mai elocventă reprezentare a legăturii dintre cele două planuri: cel de jos şi cel de sus. Mi-aduc aminte, e aproape o viaţă de atunci, am asistat, împreună cu alţi copii din sat, la o „coborîre în adînc” – făcută cu scopul curăţării fîntînii. Cel ce-şi luase curajul să coboare era un frate al tatălui meu, fratele lui mai mare, obişnuit cu lumea adîncurilor, căci lucrase în mină, ca fost prizonier de război. Fîntîna măsura zece, doisprezece metri pe verticală şi coborîrea în ea, se-nţelege, era anevoioasă şi riscantă. În absenţa unei scări de asemenea dimensiuni, omul trebuia „să-şi facă” scară din pietrele fîntînii, să păşească atent pe ele ca pe nişte trepte. Cea mai mică eroare îl putea costa viaţa. În timp ce cobora era rugat, de sus, să aibă grijă să nu alunece, să nu cadă. Liniştiţi-vă fraţilor, vine răspunsul său, dacă o fi să cad, o să cad în cer! Era vorba de cerul răsfrînt în luciul apei.

Întrebîndu-l, după ani, dacă nu i-a fost frică, atunci, îmi spune: mi-a fost, cum să nu-mi fie, dar ne pregăteam de înălţare, se apropia Ispasul. La Ispas, Iisus urcă la cer. Omul trage nădejde că, odată cu Domnul, va urca şi el, puţin. Dar lecţia Domnului este aceasta: pentru a urca trebuie, uneori, să cobori. E şi lecţia fîntînilor. Vezi fîntîna aceea, cînd ciutura loveşte fundul fîntînii, cumpăna înclinată împunge, cu vîrful, perdeaua norilor!
Deşi ştiam că unchiul meu utilizează un limbaj simbolic, urmărindu-l, vedeam ţîşnind, prin închipuita împunsătură din perdeaua fumurie a norilor, lumina soarelui, fierbinte şi albă. Aşteptam ca satul, amorţit pînă atunci, să se umple de viaţă.
Într-un tîrziu, au sosit după apă cîteva fete, cu cobiliţele pe umăr. Privindu-le cum îşi poartă cobiliţele – un fel de cumpene de fîntînă în miniatură – aveam sentimentul că fîntînile toate, însufleţite, porniseră, cu pas uşor şi elastic, pe uliţă. Fetele parcă levitau, deveniseră imponderabile, ca şi cum nu apă ar fi purtat în găleţi, ci lumină...

............................................................................................

Iradierea estetică a fîntînii „afecta” mai tot ce intra în contiguitate cu imaginea ei – de la peisajul care o încercuia în policromii neostoit schimbătoare, pînă la felul în care vreo codană, bălană, sosită după apă, se apleca să prindă... ulciorul!
Se împărtăşea din această putere fiecare dintre componentele ei, care continuau să fascineze – mai mult, să semnifice – chiar după demontare, deci după ce vor fi fost rupte, izolate de întregul viu numit fîntînă. O piatră acoperită de muşchi, scoasă din zidăria fîntînii, continua să exprime ideea de viaţă chiar după ce fîntîna va fi secat demult.
Am urmărit, în timp, lenta prăbuşire a unei fîntîni, din pădurea de la marginea satului. Fuseseră găsite în apa ei nişte zdrenţe, despre care se spunea că ar fi aparţinut mumei pădurii. Sluta s-ar fi îmbolnăvit şi şi-ar fi lepădat straiele rufoase în azurul fîntînii. Încet, fîntîna pe care oamenii au încetat s-o mai îngrijească, pentru că se temeau să se apropie de ea să nu ia cumplita boală – despre ciumă se bănuia că ar fi fost vorba – încet, încet, deci, fîntîna s-a îngălbenit, a sleit. Se adîncise într-o bulboană de hleiuri. Apoi, pietrele care o căptuşeau au început să se rostogolească în gaura oarbă, pe care au umplut-o. Peste ani, un săucan, trecînd pe acolo cu carul şi necunoscînd povestea fîntînii, a încărcat carul cu pietre, le-a dus acasă şi a pietruit cu ele cărarea din curte. Îndată, pe cărarea de piatră a prins a încolţi cîte un fir cu măciulie albastră în capăt. Azurul din apă trecuse în piatră, şi, de acolo, în bumbii celeşti...

............................................................................................


Se pot vedea, prin pieţele marilor oraşe, fîntîni decorative, de suprafaţă, în care apa ţîşneşte, sau picură, ca dintr-o pipetă, din sînii păgîni ai unor zeiţe de bronz. Sau din semnul bărbăţiei, etalat cu emfază de tot felul de amoraşi rubiconzi, din aramă, porţelan şi, mai nou, din gumă. Uneori, poate fi zărit, în spatele unei pînze de apă, menite (desigur, fără succes!) să-i protejeze efigia de privirile hulpave, Eros la zenitul puterii, încordat ca un arc, gata să trimită săgeata. Săgeata nu pleacă, dar firul ţeapăn de apă, pornit din vîrful săgeţii, îi sugerează înaintarea năpraznică, implacabilă (un surrealist şi-o imagina penetrînd longitudinal un zid grandios şi viu format din o mie de fecioare şi cinci mii de trecute vestale, primele fertile, celelalte sterpe, dar apte deopotrivă, după cosmica injecţie, să aducă pe lume nu un plod, ci roiuri fiecare, legiuni, care să întinerească în mod radical substanţa cetăţii şi a lumii).
Astfel de exhibări, de gust plebeian, au, dincolo de pitorescul lor cinic infantil, o dimensiune gravă, fiindcă rostesc despre eternul vis erotic al omului.
Pe de altă parte, trupurile acestea au, în impudica lor apariţie, ceva nobil şi pur, nu fără legătură cu elementul apă. Apa le spală continuu nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru, ai zice. Nu doar de praf, ci şi de ruşinea asociată de obicei goliciunii. Apa, şi mai cu seamă apa cristalină a fîntînii are şi această virtute lustrală, cum sugerează atîtea poveşti cu fîntîni. Unele îi au în centru pe Adam şi Eva. În multe parcuri din Europa, peregrinii îi pot admira pe protopărinţii speţei noastre, într-o reprezentare devenită emblematică. Goi şi ruşinaţi după săvîrşirea păcatului, cei doi se ţin de mînă sub coama pletoasă a unui copac fantomatic: o rămuroasă massă lichidă, desenată în aer de jetul de apă al unui havuz. Jetul urcă impetuos, urmînd traseul sevei printr-o tulpină, desfăcîndu-se deasupra capetelor lor şi întorcîndu-se peste ei ca o ploaie menită parcă să-i spele de mîzga de nedemn în care s-au aruncat prin neascultarea cuvîntului divin.
Asemenea poveşti despre dragoste, fertilitate, purificare rosteau, fără paradă de embleme organice şi fără convocarea mitologiilor, şi fîntînile din satul copilăriei mele. Elocinţa lor reuşea să fie maximă, fără sprijinul acestei figuraţii complicate. Conştiinţa că fîntîna-i un puţ cu miracole – unul în care-ai fi vrut să-ţi pierzi capul – era prezentă la mai toţi tinerii şi tinerele care-şi dădeau întîlnire în preajma fîntînii. „Dacă vrei să mă săruţi / Hai puiuţ la puţ” – glăsuia un distih transmis în şoaptă pe uliţă. „La puţ” voia să-nsemne „la fîntînă”, însă expresia aceasta deschidea, în manieră şăgalnică, nesperat de calde izvoare în sufletul exaltat al alesului. „Puţul” conserva în adînc o promisiune de fericire, sub forma stelelor-amfibii, pe care el – alesul – spera să le poată capta în ghiocul de lemn – care e ciutura – pentru a le răsturna în poala alesei, sau pentru a aprinde cu ele grădina!


............................................................................................


Tija de carpen, aceea care purta găleata (goală – în jos şi plină – în sus), se lustruise ca un cioc de dropie. Frecată, ani, zeci de ani la rînd, cu palmele, de către săteni, căpătase o patină pe care rîvna unui sculptor o obţine arareori. Luată de acolo şi aşezată pe un soclu, la Tate Gallery, ar fi clătinat, pentru o clipă, statutul unor opere semnate de greii artei minimaliste. Ar fi participat la dialogul elitelor cu naturaleţea cu care, acolo, în hotarul satului, se întreţinea cu salcîmii şi merii, cu vrejul de fasole, ostreţele şi stîlpii pridvoarelor. Aleşii vizitatori ai faimoasei galerii londoneze, pînă să-şi dea seama că au în faţă un „ready-made” – desigur nu din speţa celor care îl fascinau pe Duchamp –, ar fi tratat-o ca pe o veritabilă operă sculpturală. Mi-i imaginez căutînd indicii despre paternitate şi mirîndu-se de modestia „autorului”, care ar fi uitat să-şi semneze lucrarea! Şi mă imaginez pe mine explicîndu-le, cu vorbele lui M. M. Ciobanu, că artiştii din satul meu nu obişnuiesc să-şi semneze operele, „pentru a nu întina, cu setea lor de recunoaştere, duhul reprezentării”. Dar că totuşi în acel caz, autorii, mai mulţi, aproape toţi fiii şi fiicele satului, ar putea fi identificaţi după amprentele înscrise în pojghiţa de lumină în care se înfăşura, tăcută, insolita „sculptură”.
................................... Va continua.................................................................................


Mihai Pamfil

Vizualizări: 4331

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Iunie 10, 2013 la 3:33pm

Desigur, aștept cu mare interes continuarea.  Felicitări!  Cu apreciere...

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Iunie 10, 2013 la 1:33pm

Vă mulţumesc şi eu, Domnule Moldovan!

Comentariu publicat de Moldovan V. Dorin pe Iunie 10, 2013 la 1:29pm

Frumos scris.

Multumim.

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Iunie 10, 2013 la 10:13am

Trăiesc un moment de destabilizare lăuntrică! Doamnnă Monica Rohan, mi-ati confiscat încheierea pe care o promisesem prietenilor din R.L.! La citirea cuvintelor Dumneavoastră, cumpăna minţii se înclină!

Cum să vă mulţumesc?

Comentariu publicat de Monica Rohan pe Iunie 10, 2013 la 12:32am

Împărtășire de har. (... visătoarea ofrandă a minții suită în adâncimea fântânii din inimă...) Mulțumim.

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Iunie 10, 2013 la 12:06am

Doamna Mara Paraschiv, vă mulţumesc pentru solidaritate! Foarte frumoase si cuvintele Dumneavoastră!

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Iunie 9, 2013 la 9:14pm

Domnule Valentin Butnariuc, eu sunt pictor. Exerciţiile mele literare trebuie privite în conexiune cu pictura mea, sunt, dacă vreţi, proiecte ale unor  tablouri... Nu mi-am propus să intru în competiţie cu scriitorii!

Vă mulţumesc pentru generozitate!

Comentariu publicat de Mihai Pamfil pe Iunie 9, 2013 la 9:12pm

Domnule Iuga, 

Unele dintre fetele care purtau cobiliţa prin soare, astăzi poartă cărucioare cu bătrâni dezolaţi pe străzile Londrei, înecate în pâclă, şi vorbesc limba lui Shakespeare...!....

Vă mulţumesc !

Comentariu publicat de Valentin Butnariuc pe Iunie 9, 2013 la 4:04pm

Excepţională schiţă de "monografie" a fântânii! Aminteşte de "Cartea Oltului", a lui Geo Bogza, o

carte unică, după mine, în literatura universală. Acolo, un mare poet descrie - povesteşte epopeea

unui râu - aici, alt mare poet conturează mitologia "cerului răsturnat" care este fântâna!

Cu încântare, 

Comentariu publicat de IUGA NICOLAE pe Iunie 9, 2013 la 10:07am

                   Ma impresioneaza cate stiti. Descriind atat de <de acolo> fantana cu dotarile ei si apoi mofturile unei galerii de arta londoneze demonstrati o plaja larga a culturii dvs generale. Ceea ce - ca sa ma exprim in limbajul fetelor cu cobilita - nu-i de colea. 

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor