FAPTE NEDEMNE (capitol din romanul Cartierul Proletarilor)


Îi venea să îşi muşte mâinile, să se zgârie şi să se mănânce singur de ciudă. Cum putuse să fie atât de prost? Sau de neatent? Adevărat, i se adunaseră prea multe pe cap, însă lucrul acesta era inacceptabil, nu şi-l putea ierta nici măcar el însuşi. Doar tovarăşa învăţătoare le dăduse ordine şi cerinţe stricte, să vină cu almanahuri şi reviste de acasă, să aducă cu ei indigo şi hârtie transparentă şi să deseneze chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu sau al Elenei Ceauşescu. Cei mai aleşi fii ai poporului puteau fi desenaţi şi împreună, nu existau reguli în aceste privinţe. Învăţătoarea le specificase că lucrările trebuiau desigur sortate pentru colecţia şcolii, cu ocazia vizitei conducătorilor iubiţi la întreprinderea de autocamioane Steagul Roşu, iar expoziţia în sine s-ar fi numit “Sincere Relaţii de Colaborare şi Prietenie”.
Când începuse ora de desen şi îşi văzuse colegii cum îşi înşiruiau în tăcere materialele cerute îl apucă pe loc damblaua. Îşi vedea în creier numai urlete, capete de masă şi de pereţi, zgârieturi pe faţă şi floace de păr smulse din propriu-i scalp. Începu pe urmă să plângă, a nebunie, fără lacrimi. Cel mai tare îl râcâia ciuda că îşi pusese de peste noapte lucrurile necesare orei de desen: un oarecare număr al revistei Cutezătorii, o radieră, blocul de desen, îşi ascuţise două creioane… Avuse grijă să aibă destule foi libere. La cine să ceară acum o hârtie indigo, sau vreo revistă? Nu i-ar fi dat nimeni. Aici era fiecare cu propria durere. Necazul unuia hrănea bucuria altuia, sentimentele se devorau cu reciprocitate. Îşi luă inima în dinţi şi îi ceru Lilianei, obezei clasei, colegei sale de bancă de altfel, o coală de desen. Întoarse apoi discret capul spre celelalte bănci din vecinătate, însă răspunsurile veneau aceleaşi: „Nu am pentru mine, d-apoi să mai dau şi la alţii!” „Dar tu de ce nu ţi-ai adus?” „Fiecare pentru el!” sau alte replici şi explicaţii. Chiar şi Dorel, după ce află din gură în gură despre ce era vorba, îşi luă o ţinută ţeapănă, silitoare, pionierească, de tocilar, şi începu să îşi deseneze taboul cu cea mai mare ardoare. De apelat la celălalt prieten de încredere, Gabriel Tarhon, nici că putea fi vorba, de o săptămână întreagă a tot râs de bătăturile lui din talpă şi de şchiopăiturile lui atunci când îl bătuse miliţia la secţie cu bastonul.
Îşi trase aer în piept şi oftă cu jale. Îşi jură în sine să nu îşi mai ofere prietenia nimănui, şi să trăiască în izolare. Era mai bine aşa. Trebuia să se reculeagă. Şi reculegerea venea repede, căci nu avea chef de loviturile şi moralele învăţătoarei, măcar de le-ar fi putut reduce la jumătate, aşa că luă urgent iniţiativă. Îşi scoase din servietă caietul de matematică şi rupse de la mijlocul acestuia o foaie plină de pătrăţele şi carouri. O despături în două pe banca goală şi şi-o făcu aproape cât mărimea unei foi a unui bloc de desen. Îşi scoase şi creionul, singurul pe care îl avea în penar. De-acum înainte trebuia să îi dea doar Dumnezeu măiestria şi fineţea ca să nu îi rupă vârful. Nu avea ascuţitoare, şi dacă se apuca de cerşit una din bancă în bancă îşi agrava situaţia, onorabilii săi colegi, de care tocmai se lepădase, aveau să îi râdă şi mai abitir în faţă, ba poate că ar fi fost descoperit şi de învăţătoare şi şi-ar fi luat porţia de chelfăneală mult mai devreme decât ar fi trebuit. Doar se ştia: şuşotelile în timpul orelor de clasă erau strict interzise.
Trasul aerului în piept îi era cel mai bun doctor, în stare să îl ajute să se calmeze, să îşi stăpânească emoţiile şi să îl facă să se adune. Îngheţă apoi pentru o perioadă, şi odată cu el şi timpul. Când socoti că îşi venise în fire, destul de repede, căci nu îşi putea permite prea mult ca să se încarce cu energii pozitive, apucă cu hotărâre creionul şi îi duse capătul în dreptul retinei. Îl viză cu exactitate pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de acolo de unde era cocoţat, din mijlocul peretelui central al clasei, şi începu să îl deseneze cu cea mai mare ardoare. Porni cu ovalul capului, deasupra îi adăugă părul, cârlionţat, trecu la ochi, pe urmă la nas şi în cele din urmă la gură. Ultimele detalii îi rămaseră curburile arcadelor, ridurile estompate, zâmbetul tovarăşului şi, ceea ce îi era lui cel mai greu: să îi dea viaţă ochilor. Făcu apel la logică întrebând-o: cum putea să dea formă nasului, scobiturii ochilor, rotunjimii frunţii, formei asimetrice a părului?
Pe măsură ce se scurgea timpul îi venea şi răspunsul, şi îl făcea să plângă, fără lacrimi. Îi venea să se zgârie, să se ia singur la palme şi să îşi scoată ochii. Îşi abandonă creionul pe muchia băncii şi îşi rezemă spatele de spătarul scaunului, ca să îşi analizeze opera, întocmai unui pictor destoinic. Dacă n-ar fi fost titlul scris deasupra cu litere mari, aşa cum le dăduse indicaţii învăţătoarea: „PORTRETUL TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU”, nimeni n-ar fi recunoscut personajul îmbâcsit de acnee, negi, psoriazis şi toate buboacele de pe faţa pământului. Părul vâlvoi părea mai degrabă un vălătuc de fân luat pe sus de rafalele primăvăratice de vânt, decât un păr al unui conducător iubit, urechile blegi, inspirate de undeva din alte vremuri, un rânjet care expunea imortalizarea unor dinţi nereuşiţi, cariaţi…
Pe Matei îl apucă subit râsul, venit aşa, din senin, a panaramă şi comicăreală. Trecu pe urmă la acelaşi plâns, sincer, disperat şi fără lacrimi. Dacă nişte psihiatri l-ar fi observat în acele momente de undeva de pe margini, ar fi făcut din el un bun subiect. Îşi prinse obrajii în palme şi i se tânguia lui însuşi: Sărmanule, cum ai putut fi atât de uituc? Ce-ai făcut acolo? Cum o să te prezinţi în faţa învăţătoarei cu caricatura aia? O să te ia la palme de o să-ţi julească obrajii şi, dacă cutezi să i te prezinţi la catedră cu mâinile goale o să-ţi smulgă toţi perciunii şi o să te croiască cu indicatorul de arătat hărţi de n-o să mai şezi pe fese o săptămână, nefericitule!” Aşa se tânguia, până se auzi invitat:
-Lăsaţi creioanele jos şi prezentaţi-vă cu lucrările la catedră!
Stătea acum în rând alături de ceilalţi şi îşi ţinea creaţia în nişte mâini de-a dreptul tremurânde. Ca să îi treacă timpul şi deznodământul cât mai greu, se puse ultimul, specific obiceiului său atunci când făcea vreo boacănă. Ca de așteptat în asemenea cazuri, timpul nu solidariza cu el, ci trecea repede. Mai avea câţiva colegi în faţa lui şi îi venea apoi inevitabil rândul. Unele lucrări fură puse deoparte pentru a fi selectate la expoziţie, majoritatea fură înapoiate, unii elevi fură lăudaţi, alţii încurajaţi, şi două fete au fost chiar smotocite de codiţe pentru că nu au ştiut cum să scrie corect titlul lucrării. Erau în clasa a patra, nu se mai cuvenea nicidecum ca să mai mănânce din litere.
-Dorele, mamă—îşi auzea prietenul cum era dojenit—ai împovărat braţele sărmanului tovarăş cu nesfârşite buchete de flori. Îi rupi braţele sărmanului. Cum de ţi-a venit ideea? Du-te şi mai şterge din ele! Nu vezi? Nu i se mai vede nici măcar bărbia.
După Dorel urmă Ioana, tocilara clasei.
-Foarte frumos! o lăuda învăţătoarea, făcând o pauză semnificativă ca să se minuneze de portretul acesteia. Rămâne la colecţie!
Faţa fetei nu trăda nicio emoţie. Zicea tuturor că era firesc să fie aşa. Toate lucrările ei de control trebuiau să primească nota zece, doar accidental nota nouă, îi era de la sine să vină în fiecare zi îmbrăcată în uniforma cu miros de rufă proaspăt spălată, îi era scris în mecanismul firesc al vieţii ca toate compunerile, poeziile şi creaţiile ei artistice să îi fie luate la expoziţie. Aşa că nu se bucura de nimic niciodată, din moment ce era tot timpul învingătoare.
Urmă elevul Ghebosu.
-Vai, vai, Ghebosule! Parcă i-ai desenat cu picioarele săracii. Se ţin amândoi de mână… De unde ţi-a venit inspiraţia?
Şcolarul nu avu curajul să i se uite în ochi, şi nici să îi răspundă.
-Hai, du-te la loc. Nota şase!
Îşi luă desenul cu dânsul şi în drum spre bancă îl apucă zâmbetul. Era bun şi un şase. Ai lui îl învăţaseră să se mulţumească întotdeauna cu ceea ce avea.
-Te-ai spălat măcar pe mâini de ieri şi până azi? îl întrebă ironic din urmă învăţătoarea.
Ghebosu îşi privi palmele. Îi erau negre, vineţii şi colorate. El se spălase de ieri şi până atunci pe mâini, însă se murdărise la ora de desen, când ctitorise chipul celor doi tovarăşi. Elevul Horaţiu radia. Când îi înmână desenul o cuprinse şi pe învăţătoare acelaşi sentiment. Îi puse lucrarea peste teancul celor adunate cu mişcări lente, galeşe, şi o căutătură binevoitoare în ochii acestuia.
-Ştii ce ai obţinut aici? îl întrebă, încă studiindu-i lucrarea.
Horaţiu i-ar fi răspuns că tocmai a realizat un merit deosebit, însă se sfii să o facă.
-Ai obţinut un clarobscur redutabil!
Ridică pe urmă vocea căutând pe cineva în clasă:
-Ştii, elev Ghebosu, să ne explici ce înseamnă un clarobscur?
Ghebosu îşi îndesă capul în trunchi, ca să pară şi mai mic de acolo din penultima bancă în care fusese pus.
-Bineînţeles că nu ştii—îl certa învăţătoarea în silă şi desconsiderare. În nici un caz nu este ceea ce ai desenat tu acolo, mai mult cu membrele inferioare. Am să-ţi explic eu ce înseamnă: clarobscurul este o tehnică picturală sau grafică de distribuire a luminii şi a umbrelor pentru a se obţine efectele dorite. Acuma ştii?
-Da! îi răspunse, mai mult cu jumătate de gură.
-Ştii!… îl ironiză. Voi ştiaţi de această tehnică? îi întrebă pe toţi ceilalţi.
Nimeni nu îi răspunse. Îşi plecară în grup capetele, ca şi coroanele florii soarelui la crăpatul serii. Până şi Ioana, cea mai temeinică tocilară a clasei îşi plecă cumva pupilele, trădându-şi în faţa lungii experienţe pedagogice a învăţătoarei nesiguranţa.
În faţa lui Matei mai rămăseseră doar câţiva colegi care îşi aşteptau rândul ca să îi predea lucrările şi, odată cu predarea lor i se accentuau bătăile inimii şi îşi prevedea în gând viitorul: pălmuit prin toată clasa, cu perciunii smulşi, cu urechea dislocată, ironizat, dat ca exemplu şi combustibil de întreţinut rânjetele tuturor celorlalţi, mai puţin ale Flavianei, pe care o iubea din umbră, şi nu se ştia ce energie îi comunica fetei acest lucuru. Când n-o mai putea de frică şi de deznădejde avea să i se uite în ochi, căutătura ei blândă ca de căprioară o să îl încurajeze şi o să-l ajute să treacă mai uşor prin penitenţă.
De învăţătoare îl mai despărţea doar Viorel, un alt tocilar de succes al clasei, comandant de detaşament, îşi purta cu onoare şnurul galben, distincitv, ce îl făcea să pară mult mai deosebit în faţa celorlalţi, mai puţin a Ioanei, care deţinea unul albastru, unicul din şcoală, şnurul desemmnând-o ca şi comandantă de unitate.
Nu era greu de ghicit nimănui. Lucrarea tocilarului stătea în faţa învăţătoarei, etalată pe catedră, în plină splendoare. Artistul reuşise să aducă chipul celui mai iubit fiu al poporului la anii tinereţii, pe vremurile când îşi ispăşea faptele penale pe la puşcăria Griviţei şi pe Văile Doftanei. Ochii săi păreau să cuprindă orizontul, iar privirea să dezvăluie o nouă Românie, multilateral dezvolatată.
-Grafica ta este lăudabilă, Viorele! îl lăuda necontenit învăţătoarea. Numai din creion. Felicitările mele! Cine te-a învăţat să desenezi în felul ăsta?
-Tovarăşul instructor de la Cercul de Desen al Palatului Pionierilor şi Şoimilor Patriei! îi dezvălui, zâmbindu-i atât de sincer, încât colţurile buzelor i se uneau cu cel al lobilor de la urechi.
-Iată un lucru interesant! părea surprinsă învăţătoarea, uitând dintr-o dată că erau prieteni de familie şi că se vizitau săptămânal. Aşa ar trebui să faceţi cu toţii—se întoarse către întreaga clasă—nu să bateţi toată ziua mingea pe coclauri! Zece Viorele! Lucrarea ta este de departe cea mai bună. Du-te la loc, te rog!
Elevul i se supuse. Se întoarse în bancă şi, pe toată durata parcursului până acolo, trasa dâre de zâmbete.
Îşi întâlniră privirile şi timpul le rămaseră amândorura în loc. Învăţătoarea îşi căscă ochii şi făcu o traiectorie de jos în sus întrebându-l parcă: „Ei… şi ce mai aştepţi?”
Trebuia să îi arate protretul, însă pieptul îi prinse cumva fenomene magnetice şi nu îi permitea să şi-l desprindă de acolo. Trupul care îi îngheţase cu totul îi dădea vreme să cugete dacă în astfel de situaţii trebuia să plângă sau să se supună sorţii. Învăţătoarea îl întrerupse însă din decizii, nu mai avea răbdare:
-Vrei odată să îmi arăţi desenul, sau nu???
Cu o faţă terifiată, cu nişte pumni care ţineau o coală tremurândă, ornamentată pe exterior cu caroruri, cu o jumătate de pas în spate şi braţele alungite pentru a-şi lua toate măsurile deşarte de siguranţă, Matei îi expuse cu timiditate desenul pe catedră. Învăţătoarea nu se clinti. Nu îşi trăda nicio emoţie. Puţini ar fi fost cei care ar fi putut intui ce ar fi putut fi în mintea dânsei. Rămase aşa îndelung, cu ochii hipnotizaţi pe desen şi cu braţele atârnându-i într-o neputinţă incontrolabilă. Primele care i se dezmeticiră îi fură pupilele. Şi le plimba cu încetinitorul, de la stânga la dreapta, şi nu şi-ar fi putut da deloc seama ce ar fi putut să reprezinte acel tablou dacă nu i l-ar fi divulgat titlul: „Portretul Tovarăşului Nicolae Ceauşescu.” Învăţătoarea se ridică deosebit de brusc. Degeaba îşi ridicase ambele braţe în cap că să îi slujească drept coif de apărare, aceasta trecu pe lângă dânsul ca o furtună.
-Fira-i tu…
Matei nu era deloc sigur unde s-ar fi putut duce, aşa, trântind uşa după dânsa. Poate că ieşise să îşi inunde plămânii cu aer primăvăratic de munte, afară, în curtea şcolii. În felul acesta nu l-ar fi omorât cu bătaia decât doar pe jumătate. Sau, se putea duce după ai săi, acasă. Nu locuia deloc departe de şcoală, doar la câteva blocuri depărtare. Forţa invizibilă a fricii îl ţintuia în locul în care îl lăsase aceasta, nu îi permitea să se ducă la geam şi să o urmărească de acolo, de după perdea, ce făcea.
Înghiţi în sec dintr-o dată. În gând îi apărură umbrele mai multor imagini neplăcute. Mai mult ca sigur că învăţătoarea se duse să se plângă directoarei. S-ar fi întocmit rapid un consiliu în cancelaria şcolii, apoi ar fi fost chemat tată-su să dea socoteală, i s-ar fi spus că fiul lui a avut voluntar, sau dacă nu era prea normal la cap, involuntar, tentativa de a ştirbi imaginea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Bietul Jan Scarlat şi-ar fi proptit braţele în şold şi şi-ar fi mutat privirea nedumerită când la directoare, când la dânsul. Poate că l-ar fi luat apoi la palme, în văzul întregii clase, sau, poţi să ştii, cum taică-său era mai mereu imprevizibil, le-ar fi spus: „„Văd în faţa ochilor mei o pictură remarcantă, demnă de a căpăta amprenta nemuririi! Vă mulţumesc că m-aţi deranjat de acasă şi că m-aţi invitat la şcoală să descopăr un lucru atât de memorabil!…”
Gândurile lui Matei se risipiră şi dispărură ca nălucile. Întâlnea privirile celor din jur şi licăririle lor îi transmiteau un amestec diversificat de sentimente: de nepăsare, ofuscare, silă, ironie, batjocură, până la compătimire şi susţinere. După toate acestea mai putea să desluşească mişunatul murmurelor prin întreaga clasă, pe unele dintre ele le putea chiar traduce: „Iarăşi a enervat-o nesimţitul acesta pe tovarăşa învăţătoare!” venea concluzia din banca vreunei tocilare; „Hă, hă, a încurcat-o rău de tot prostu’ ăsta!” putea depista bucuria răutăcioasă a altuia; sau: „Oare ce a făcut atât de rău de a mâniat-o? Săracul!…” mai auzea din nou din rândul tocilarilor. Îşi întâlni ochii cu cei ai Flavianei. Fata solidariza cu tristeţea şi disperarea lui. Lucrul acesta îl încurajă profund, însă nu prea mult, căci uşa clasei se deschise şi înăuntru năvăliră femeia de serviciu, învăţătoarea, şi o scară.
-Puneţi-o acolo! îi indică femeii, şi trecu pe lângă el ca o boare. Du-te la loc, Scarlat!
Se aşeză la catedră şi se suci astfel încât să vadă cum era montată scara, în centru, direct deasupra portretului oficial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. După ce târâi de tabla neagră şi de lambriuri construcţia de lemn alcătuită din mai multe trepte, femeia de serviciu se dădu la o parte. Învăţătoarea îi făcu un semn din cap însoţit de un zâmbet:
-Puteţi reveni după scară în pauză. Vă mulţumesc…
Îi trebuia discreţie. Nu se ştia niciodată cum puteau fi înţelese lucrurile. Când se lăsă liniştea şi dispărură şi anumiţii ochi indiscreţi, ridică de pe catedră lucrarea lui Matei şi se îndreptă către scara de lemn. Începu să o urce, încet şi cu băgare de seamă. O incomodau şi tocurile, care îi dansau gleznele dintr-o parte în alta. Ajunsă în vârf îşi încordă o mână pe una dintre treptele de lemn iar pe celaltă şi-o ridică la maxim şi, lipi alături de portretul oficial al tovarăşului Nicolae Ceuaşescu pe cel neoficial, al lui Scarlat Matei. Reacţia privitorilor fu cea aşteptată. Ca la comandă, acţionaţi parcă de un buton invizibil, se porniră pe un râs invincibil. Se molipsiră chiar şi tocilarii, reţinuţi la început din solidaritate cu ofuscarea învăţătoarei.
După ce îşi calculă un oarecare timp, destul de scurt însă suficient ca să stârnească seriile de reacţii, din motive de siguranţă, învăţătoarea coborâ. Deşi îi râdeau şi ei ochii, îşi luă o atitudine deosebit de serioasă. Se aşeză la catedră şi deschise catalogul. Matei înghiţi în sec. Se aştepta la o diminuare şi mai drastică a notei la purtare. Fusese deja avertizat cu lucrul acesta atunci când aruncase cu bolovani în trenurile internaţionale de călători şi, acum, numai scăderea notei la purtare nu îi mai lipsea de pe creştetul capului.
-Cinci, Scarlat, pentru silinţă. Şi că ne-ai făcut să râdem. Dar în viitor… să nu se mai întâmple! Am să-ţi păstrez totuşi lucrarea. Trebuie să o vadă şi soţul meu, ofiţer în armată. Cel pe care l-ai imortalizat tu cu atâta silinţă, îi este comandant suprem…
Îşi îndreptă pe urmă foştii ochi inerţi, decoraţi cu proaspăt luciu, către întreaga clasă:
-V-aş ruga ca acest eveniment să rămână între noi şi această onorabilă încăpere a noastră. Dacă află tovarăşul Nicolae Ceauşescu de nesăbuinţa crasă, ni se duc pe apa sâmbetei toate legăturile noastre de colaborare, prietenie şi relaţii coordiale…

Îi radiau ochii. Încă mai râdea singur de el însuşi. Apocalipsa pe pământ luase o întorsătură grozavă, în favoarea lui. Când părăsise clasa încă îl mai însoţeau din umbră zâmbetele de susţinere ale colegilor. Şi ca ziua şcolastică să i se termine cu bine, cum lucrurile rele se adunau în serie aşa veneau şi cele bune, doamna blondă, drăguţă, cu părul cârlionţat, mereu veselă, apropiindu-se încet dar sigur de vârsta a treia, deschise geamul de la bucătărie al apartamentului de la parter din blocul grecilor de unde locuia, şi îi făcu un semn discret cu ochiul. Îşi salută prietenii care îl însoţeau cu drag pe alee şi se îndreptă cu nişte obraji radioşi către stimabila doamnă.
-Săru’ mâna!
-Bună, Matei. Ce mai faci? Ai fost cuminte astăzi la şcoală?
-Îhâ! o încredinţă cu mai multe gesturi din cap, tâmpe.
-Aşa să faci întotdeauna! Uite, pentru că ai fost cuminte!…
Femeia dispăru de la geam. Se întoarse după câteva clipe cu un pacheţel minuscul.
-Poftim!
-Mulţumesc.
-Să-ţi fie de bine!
Dădu să închidă geamul, însă se hotărâ să mai rămînă puţin în loc, cu coatele sprijinite în pervazul acestuia şi palmele fixate în fălci.
-Ia zi, cum e la voi?
-E bine! îi destăinui cu un sfert de gură.
-Greu e doamne cu atâţia copii. Unii au câte şase, iar alţii nu îi au deloc. Şi pe lângă asta mai şi trebuie să dea despăgubire statului, cu toate că au actele necesare că nu pot să îi facă. Ciudat paradox al naturii…
Îl studie zâmbind, din tălpi şi până în creştet.
-Matei, ţi-ai dori să fii copilul meu?
Se înroşi pe toate părţile, chiar şi în locaţiile secrete. Femeia îi observă stânjeneala.
-Hai du-te, că te aşteaptă ai tăi. Să mai treci pe la mine!
-Bine, promit! o încredinţă din depărtare.
Nu făcuse lucrul acesta niciodată, să treacă pe la femeie. O făcea doar în dreptul ferestrei, când doamna binevoitoare îl chema ocazional…

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor