„Faust” sau cum m-am lăsat dus de mână spre Iad de către „homo-porcus”

Experiența personală cea mai pregnantă din punct de
vedere al manipulării artistice am resimțit-o în spectacolul „Faust”, în regia
lui Silviu Purcărete, montat la Sibiu. De la modul în care este perceput
statutul meu mea de spectator, până la schimbarea convenției spațiului de joc
și, deasemenea, la nivelul relației dintre personaje, totul concură către o
frumoasă sinfonie dirijată pas cu pas de creatorii acestui spectacol. La o primă
vedere, lucrurile stau foarte clar în ceeace priveşte relația
manipulator-manipulat: Doctorul Faust este condus de puterea de seducție a lui
Mephisto; un Mephisto cameleonic și ubicuu, maestru la rândul său în toate
formele de a convinge și de a constrânge la nevoie. Mergând mai departe însă,
odată cu derularea evenimentelor din spectacol, simțim cum experiența
manipulării ne înglobează și pe noi ca spectatori; mai întâi din punct de
vedere intelectual când suntem invitați subtil să decodificăm spectacolul
semnelor mai mult sau mai puțin insinuate în spectacol, iar mai apoi practic și
cum nu se poate mai direct odată cu scena Nopții Walpurgiei.


Suntem invitaţi, cu tot fastul pe care îl presupune o
asemenea incursiune, în pântecele mecanismului pe care doar îl întrezăream până
la acel punct – sediul general al urâtului frumos din punct de vedere estetic.
Te vezi obligat să urmezi fiinţele de natură binară- oamenii cu cap de porc
(sau poate porci cu corp de om) care jovali te îmbie cu gesturi largi să îndrâzneşti
să păşeşti pe poteca îngustă ce duce în infern – un drum scurt, pavat cu iarbă
proaspătă şi nu o coborâre anevoioasă plină de piedici. E metafora perfectă
care îţi arată că infernul mult-temut nu e atât de departe pe cum îl speri; e
chiar în faţa ta, te aşteaptă şi ţi se deschide când eşti pregătit, când
preaplinul păcatelor se revarsă şi dă la o parte paravanul subţire care îl
camufla abil.


Un alt truc simplu dar de mare efect psihologic este
poziţionarea în această nouă dimensiune. În infern nu intri cu bilet, nu ai
locul asigurat şi totul ţine de alegerea personală, de dibăcia ta şi de doza în
care eşti dispus să te integrezi. Dintr-o dată nu mai eşti spectatorul plătitor
care stă aşezat confortabil, ferit de lumina reflectoarelor în întunericul sălii,
laolaltă cu un grup compact şi protector de persoane cu acelaşi statut.
Instantaneu te individualizezi. Te desprinzi din mulţime şi îţi croieşti drum
de unul singur. Eşti de cont propriu şi ceilalţi devin obstacole care îţi
blochează canalul direct cu evenimentele. Evenimente care până acum ţi-au fost
interzise şi pe care trebuie să le pipăi cât mai îndeaproape. Şti că e teatru,
şti că e o conveţie, dar când impactul e frontal şi atât de puternic uiţi toate
astea şi crezi mai mult decât oricând în mirajul din faţa ochilor tăi. Răul
care te înconjoară se insinuează în această Noapte a Walpurgiei în toată
splendoarea lui; tensiunea acumultă explodează şi suflul acestei deflagraţii se
regăseşte în toate scenele simultane care se desfăşoară periculos de aproape de
tine, „norocosul” care a păşit primul în Iad, cel care a fost mai apt decât
toţi ceilalţi să primească devoalările tenebrelor.


Când totul se potoleşte şi ai un răgaz, brusc realizezi
cât de manipulant e întregul concept: eşti dus în punctul în care calci de bună
voie pe calea spre Iad, îţi croieşti drumul printre ceilalţi pentru un loc cât
mai favorabil, eşti egoist, fascinat de monumentalitatea infernului şi conchizi
prin a spune că ţi-a plăcut. E reprobabil oare, care sunt consecinţele aderării
tale, chiar şi numai pur estetice, la această faţetă a existenţei? Ce s-a
modificat în tine, ce a ieşit la lumină prin această confruntare cum nu se
poate mai clară cu profunzimile întunericului din noi?


Interesantă este opţiunea de a-l îngenunchea pe Mephisto
în finalul spectacolului. După ce şi-a dat măsura talentului de veritabil
manipulator şi seducător, după ce a orchestrat cu minuțiozitate şi
monumentalitate cele mai ameţitoare ipostaze ale artei sale, pare un copil
păcălit, amăgit şi abandonat. E chiar el însuşi atras de vocile uşoare ale
spiritelor bune care îl răpesc pe Faust şi încearcă spăşit să urce treptele
spre corurile îngereşti. E un soi de remuşcare târzie, dorinţa poate cea mai
ascunsă a Diavolului de a-şi recâştiga locul pierdut şi graţia divină.
Inteligenţa sa, egală doar cu răutatea şi orgoliul de care dă dovadă, umbrită
de acestea, nu e capabilă să ticluiască însă demersul oportun pentru împlinirea
acestui scop. A fost la rândul său manipulat de la bun început. I s-a dat un
drept fictiv numai și altfel decât în cazul lui Iov, nu subiectul
experimentului a fost cel care a determinat deznodământul, ci voința divină.


Atmosfera spectacolului, jocul actorilor, concepţia
regizorală, muzica repetitiv obsedantă, efectele speciale, desenele lugubre de
pe pereţi, textul lui Goethe... oare aceste elemente constiutive reunite sunt
responsabile de exorcizarea personală sau pur şi simplu întâlnirea cu Răul în
forma sa artistică? Se iveşte un ghimpe în conştiinţa noastră, inevitabil te
întrebi dacă energia dezlănţuită resimţită a fost doar o plăsmuire sau o experienţă
personală dincolo de farduri, costume şi lumini. E important aportul cu care şi
tu ca participant vii în întâmpinarea propunerii de a sta faţă în faţă cu
locatarii Iadului. Cât eşti de fricos sau de îndrăzneţ, cât de infailibil te
consideri sau cât de uşor de păcălit.


După spectacol ieşi modificat, încântat sau nu de
interpretarea artistică, însă în mod cert răscolit la nivelul cunoaşterii de
sine. Ai avut parte de o întâlnire mijlocită prin artă cu Răul din tine şi cu
Răul din ceilalţi, ai luat parte la o confruntare pe viaţă şi pe moarte şi
odată cu izbăvirea lui Faust şi tu ai fost curăţat de greutatea dozei de Rău
acumulate pe parcursul spectacolului. Ai primit o temă de gândire, ţi-a fost
stimulată imaginaţia, credinţa pusă la încercare, ţi-a plăcut sau nu, însă în
mod clar pleci acasă cu o atitudine legată de cele vizionate. „Faust”ul nu îţi
lasă confortul pasivităţii şi nici comoditatea indiferenţei. Nu ai voie să părăseşti
hala metamorfozată cu fericirea de a fi spectatorul deştept şi analitic care le
permite artiştilor să îl mintă frumos. La acest drept ai renunţat odată ce ai
păşit de bună voie pe fâşia de iarbă verde, ai trecut dincolo de frontiera
fragilă, te-ai lăsat dus de mână de „homo-porcus” şi le-ai zâmbit binevoitor
vrăjitoarelor tinere şi goale.

Vizualizări: 70

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Enrique Antonio Sanchez Liranzo pe Iunie 2, 2010 la 11:00pm
Excelente texto y muy interesante, le felicito, me gusto mucho. Gracias mil por compartirlo con nosotros y mostrarno parte de su estilo literario. Abrazos.
Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Iunie 2, 2010 la 5:39pm
stil ziaristic alert ..not bad ! Homo-porcus suna rau pentru dragutii de porci.
Comentariu publicat de Igor URSENCO pe Iunie 2, 2010 la 4:28pm
Felicitari!!! O idee grozava pentru exorcizari estetice & politice viitoare: inclusiv a regimului actual!!!
Comentariu publicat de satyr pe Iunie 2, 2010 la 3:34pm
Foarte bun text!
Comentariu publicat de Liliana Ardelean pe Iunie 2, 2010 la 12:09pm
Dupa cele relatate de catre dumneavoastra, montarea, regia si nu mai putin, interpretarea par a fi ceva iesit din comun, o abordare diferita a temei, care, in ultima instanta pare a fi benefica. Apreciez noutatea, cautarile prin care se pot stoarce cat mai multe valente, intelegeri si fatete dintr-o opera de arta, fie ea literatura, teatru, muzica, arte plastice. Mi-ar placea sa pot vedea spectacolul, fiindca doar atunci as putea sa fiu sigura ca ceea ce am scris acum este si adevarat, desigur privind din punctul meu de vedere. Spun aceasta, fiindca apreciez noul si modernul, dar nu in toate ipostazele care se vehiculeaza in ziua de azi. De exemplu, am vazut o opera Faust, intr-o montare moderna, dar care a reusit sa urateasca pana si muzica. Atunci mi-am pus intrebarea cum ar arata Capela Sixtina, daca in ea ar fi asezate picturile lui Picasso? Desigur s-ar pierde Capela Sixtina, desi in locul ei ar fi de gasit o arta de inalta clasa. Dar Sixtina ar pieri, cu picturile ei cu tot, care sunt de o cu totul alta factura decat cele picassenciene. Cerul de Pamant. Asa se poate intampla cu multe piese clasice de valoare, transpuse in viziune moderna. In cazul de fata, dupa cele citite, se pare a fi o reusita. In acest caz, aplauze pentru cei care au fost capabili sa realizeze acest lucru iesit din comun si deosebit de greu de realizat. Insa, nu ma pot abtine sa nu atrag atentia asupra pericolului de a pierde adevaratele Sixtine. Nu ma refer la acest caz, fiindca nu am vazut cu ochii mei. Dar atentie, ca nu cumva, din prea mult zel sa distrugeti un frumos deja existent. Creati altul, daca vreti.
Concluzie: Stiu ca de multe ori sunt conservatoare si... posibil... mai catolica decat Papa. Dar asa consider ca este corect, sa avem grija ca nu cumva sa distrugem, doar sa creem.
Liliana Ardelean
Liliana Ardelean
Comentariu publicat de Elisabeta Branoiu pe Iunie 2, 2010 la 12:03pm
"să păşeşti pe poteca îngustă ce duce în infern" Imi pare rau ca trebuie sa va contrazic. "Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.
.Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află". zice Iisus Mantuitorul (Matei cap. 7-13)
Felicitari ! Mi-a placut foarte mult Doamne ajuta sa nu ne aflam nimeni in acel infern, la ZIUA JUDECATII. Eisabeta.
Comentariu publicat de andrei b pe Iunie 2, 2010 la 11:36am
superb!
as fi vrut si eu sa vad spectacolul!
Comentariu publicat de Sprincenatu Dan pe Iunie 2, 2010 la 10:45am
Foarte interesant !

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor