FIICA FARAONULUI*
- încercare asupra prozei lui Petru Popescu –

Prima şi ultima
…De fapt ar trebui să zicem „nici prima nici ultima”, fiindcă Petru Popescu a debutat cu un volum de versuri, care l-a propulsat în avangarda literaturii citadine de la noi, Zeu printre blocuri; iar romanul PRINS a fost primul său roman, publicat la 25 de ani, promovând un limbaj nou, un stil citadino-„american”. A şi fost încadrat de critica literară într-un aşa-zis curent autenti(ci)st şaptezecist, avându-se în vedere directeţea şi pregnanţa stilului său cu mare priză la un public cititor apropiat de el, ca vârstă, preocupări, idealuri. (Nu ştim dacă în cazul lui Petru Popescu se va repeta povestea lui Vintilă Horia, care s-a întors să moară în limba română… După ce a scris în franceză, spaniolă, italiană, Vintilă Horia, aflat la Madrid în Spania, şi-a petrecut ultimele luni din viaţă trudind la un roman istoric, Mai sus de miazănoapte, carte publicată postmortem de soţia sa Olga - respectându-i dorinţa expresă - la editura Cartea Românească).
Dar primele cărţi ale tânărului zeu rătăcit printre blocuri au fost simple exerciţii de digitaţie pentru marele său roman, de valoarea căruia, se pare, nu este conştient nici autorul (la reeditarea din 1998, de la Editura 100+1 Gramar, după 27 de ani de la ediţia princeps, P.P. spune în scrisoarea-prefaţă către publicul cititor românesc: „Scrisul vine din rădăcinile unei istorii şi ale unei naţii. Pe cât e de adânc, pe atât e de greu de convertit în valoare internaţională - subl. n). Cu tot stilul alert, limbajul frust şi „american”, P.P. ar avea probleme cu traducerea în engleză a celui mai bun roman al său, din cauză că americanii au alte gusturi, orizonturi de aşteptare. Cu mult înainte de expatrierea scriitorului român editurile occidentale preferau romanele de senzaţie, cu crime, violuri, perversităţi şi poveşti despre marginali, unei proze profund-umane; marile teme nu mai sunt de multă vreme la modă…, cam de atunci de când omul a început să se îndepărteze de natură şi de propriul suflet, iar demonizarea (dez-vrăjirea) acţionează progresiv asupra esenţelor fiinţei.
Prins devine astfel, din această perspectivă, un extraordinar roman total, comparabil în literatura română poate doar cu Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. S-a spus despre el că ar fi „o descriere sinceră şi tristă a generaţiei „fără idealuri”, generaţia captivă”. Şi pe bună dreptate: cartea este într-adevăr foarte sinceră, în atitudine şi în ton, şi mai ale foarte tristă. Prin stilul frust şi crud, dezarmant, autorul a creat un nou limbaj, şi încă unul viu, nu doar un stil livresc, cărturăresc. Este limbajul generaţiei sale de tineri bucureşteni inteligenţi şi culţi, deosebiţi – numai buni de transformat în personajele (dar şi în cititorii ideali ai) unei cărţi. Acest limbaj vitriolant şi pur este condus spre desăvârşire în ultimul roman, Supleantul. Dar probabil Petru Popescu nu are cunoştinţă despre descătuşarea lingvistică a ultimelor generaţii de prozatori români „dezlegaţi”, ba uneori chiar spurcaţi la limbă, însă prozatori autentici: Veronica A. Cara, Ardian Kuciuk, George Vasilievici (asta ca să dăm numai câteva nume, aproape la întâmplare). Însă anvergura cărţii trece cu mult dincolo de frustrările, neîmplinirile, visările unei (singure) generaţii – în fond şi în Interbelic a existat o lost generation; aşa fiecare generaţie poate reclama nerealizările proprii, aruncându-le în cârca istoriei! – ţintind către condiţia umană în întregul ei, în perenitatea ei istorică. Frica şi ameninţarea morţii, boala ca fatum existenţial, vestea rea, care te loveşte în moalele capului când ţi-e lumea mai dragă, ţin de orice manifestare a speţei umane, orice gen de umanitate. De orice sistem social-politic şi economic. Iar generaţia lui P.P. este una aproape îmbelşugată, cel puţin cea prezentată în carte: s-ar părea că pe masa de „Reveion” nu lipseşte niciuna din bunătăţile pe care şi le-ar fi dorit tinerii foşti colegi de liceu, deveniţi între timp absolvenţi de facultate. Abia după rămânerea în străinătate, în anul 1974, după ce petrecuse un semestru la Iowa University în cadrul Programului Internaţional al Scriitorilor, în ţară se strânge şurubul, astfel încât se poate spune răspicat că P.P. şi-a trăit departe în Occident anii cei mai negri ai dictaturii ceauşiste.
Aşa-zisul „protest împotriva comunismului” reclamat de autorul însuşi în legătură cu acţiunea romanului Prins este, în opinia noastră, o ridicare a glasului împotriva fatalităţii oarbe, a destinului „implacabil”. Paradoxal: nu împotriva lui Dumnezeu, deşi autorul (naratorul) nu se pretinde un credincios practicant. Sau poate tocmai de aceea: un adorator fervent ar ridica pretenţii către Obiectul adorării sale! Or tânărul erou din Prins – care n-are nici măcar nume, un alt artificiu prozastic de tot inedit: este numit frust „inginerul”- este un tip normal, un laic absolut, sănătos tun (până în clipa când i se descoperă tumora cerebrală, lovit fiind de „tunul” fatalităţii. Şi tot ca o ironie a sorţii, boala îi este descoperită de soţul fostei sale iubite, ajuns între timp „desfăcător de bostani”).
Titlul cărţii este o metaforă transparentă a captivităţii, a „păsării pe sârmă”, iar boala protagonistului (s-a spus că) reprezintă cancerul întregii societăţi. Însă, dincolo de acest demers intens metaforic, rămâne drama individuală a eroului (a românului din… roman), deplin îndreptăţit să se întrebe în faţa Sorţii, a Demiurgului: „De ce eu??”. Întrebarea aceasta, proiectată ca un fascicul care mătură zidul nopţii zideşte, ţesut cu ţesut, strat cu strat carnaţia cărţii. Autorul duce cu el în toate mediile posibile marile întrebări existenţiale: Cine sunt eu?... De unde vin, încotro mă îndrept, - de ce (tocmai) eu?!: La prieteni şi la duşmani, la literaţi şi la curve, la tineri, bătrâni, laici şi preoţi. (Şi nimereşte în chilia unui preot aflat pe moarte, bolnav el însuşi de tuberculoză… Îl întăreşte/încurajează oare acest amănunt, îl deprimă mai mult?)
Pregătindu-se să moară, personajul numit „inginerul” are, în sfârşit, revelaţia vieţii:”A trebuit să mor ca să-mi dau seama că de fapt n-am trăit”! „Mi se întâmpla unul dintre cele mai plicticoase lucruri care se pot întâmpla în viaţa unui om: să moară”. Cât priveşte simbolistica romanului, zadarnic ar încerca unii (chiar autorul) să o reducă la colivia unui sistem politic, când de fapt protagonistul este prizonier în lagărul timpului, în colivia vieţii, cuşca destinului: „Dar curând însă, acest sentiment s-a schimbat. Acum nu mă mai simt liber, ci prins. Prins din toate părţile şi fără scăpare... Prins, imobilizat în viaţa mea, în moartea mea… Prins, Bibi, înţelegi? PRINS… Lumea se închide asupra mea, mă prinde şi mă striveşte în închiderea ei ca o uşă grea”. Eroul îşi doreşte la un moment dat să fi fost chimist, să poată analiza cu instrumentele ştiinţei compoziţia elementelor din care este constituit. Şi-ar fi dorit să fie poet, gânditor, să scotocească tainele universului, ale vieţii şi morţii cu „armele” intuiţiei şi revelaţiei. În ultima zi a vieţii ar fi putut să mai scrie un vers, un poem memorabil, care să-i supravieţuiască fiinţei organice, făcută din substanţe minerale, anorganice…
O altă faţetă a sentimentului de „prins”, de a te simţi că vieţuieşti în captivitate este urmărirea. Eroul se simte urmărit permanent de o limuzină neagră (în Supleantul: securiştii de la filaj, cu ochelari de soare). Simptomatic este episodul oniric în care urmăritorii cvasiimaginari fac o descindere la domiciliul inginerului, provocându-l la luptă. Avem aici o ilustrare ante-factum a faimoasei teorii a conspiraţiei, atât de la modă în literatura occidentală. Tot de teoria conspiraţiei ţine şi propunerea „lordului” de la Externe din Supleantul, făcută tânărului şi inteligentului ziarist-scriitor, de a intra alături de el în „adevărata reţea”: „Deasupra tuturor celorlalte organe şi organisme, lumea e condusă de adevărata reţea… Aceea care uneşte lumea, aceea care conduce lumea pe un anume drum”.
Simbolistica supravegherii (id est, ochiul vigilent, mereu holbat al Securităţii) se extinde asupra universului, a cenzurii demiurgice, din transcendent. Cineva din nevăzut ne urmăreşte orice mişcare, ca ochiul pisicii, atotstăpân asupra cursei multiple de şoareci. Când exegeţii primelor romane ale lui P.P. vorbeau de un realism social (-ist?), ar fi trebuit să adâncească sintagma către un anume gen de energie şi realitate interioară, fiindcă atât Prins, cât şi Dulce ca mierea e glonţul patriei sunt în primul rând romane de dragoste, cărţi ale sufletului. Vorba cuiva: nu grăiesc despre altceva, ci doar despre viaţă şi moarte, dragoste şi durere…
*
Dar, cu toate că Prins, ediţia a doua, este dedicată memoriei lui Radu Popescu, părintele autorului, cartea care evocă propriu-zis, cu multă nostalgie, aproape cu pioşenie personalitatea scriitorului Radu Popescu este Supleantul.
Când marele scriitor internaţional Petru Popescu deplânge faptul că „anumiţi lorzi ai criticii literare au rezistat succesului prea rapid al unui tânăr” (i s-a refuzat premiul Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu „s-a abţinut” să scrie despre primele lui romane) şi mai deplânge insuficienta receptare a cărţilor lui traduse în româneşte, el nu ţine socoteală, totuşi, de nişte realităţi – sau poate acestea nu se pot vedea de al distanţă. Deşi lumea literară americană îl percepe ce pe un stilist al limbii engleze, cititorul român, pus faţă în faţă cu „produsul brut” (traducerea lui Before and After Edith şi Amazon Beaming) şi cunoscând percutanţa stilistică şi existenţială a romanului Prins (iar acum şi a Supleantului), poate face diferenţa, comparaţia căzând în dezavantajul primelor două. Că Revelaţie pe Amazon transcrie o experienţă nemijlocită a autorului – conjugată/cuplată cu cea a exploratorului Loren McIntyre, descoperitorul celui mai îndepărtat izvor al Amazonului, adevăratul izvor; o experienţă de-a dreptul iniţiatică, procurată de particularităţile unui trib aproape dispărut, mayoruna (oamenii-pisică)… Că Almost Adam a fost un imens succes internaţional în avanpremieră, şi ca piaţă de carte , dar şi ca box-office, (cartea „s-a vândut” pe bani grei înainte de apariţie!) interesează mai puţin cititorul român, îndrăgostit iremediabil de Prins (şi acum, mai recent, de Supleantul). Că amândouă reprezintă acel gen de aventură ştiinţifică cultivat în jurul cunoscutei reviste National Geografic, la care McIntyre a fost ani de zile reporter de teren, iar Înaintea lui Adam descoperă alte fosile vii, exemplare proto-umane supravieţuitoare în valea Rift din Africa, socotită ca areal al începuturilor omenirii, este mai mult decât admirabil. Dar poate că pentru cititorul român (încă mai) preţuiesc sondările în adâncimile neexplorate ale sufletului uman. De ce atunci trebuie să se supere Petru Popescu? (poate că ne aflăm în faţa unei misunderstanding, a noastră sau chiar a lui).

Fiica Faronului
Roman al tinereţelor sale „revoluţionare”, dedicat tatălui său (şi părinte spiritual), dar şi acelei „prinţese Diana” a comunismului care a fost Zoia Ceauşescu – botezată probabil după eroina sovietică Zoia Kosmodemianskaia…, când numele corect ar fi fost Zoe=”Viaţă” în limba greacă - Supleantul este ultima mare realizare a celui mai cunoscut scriitor român în viaţă. Cunoscut din păcate mai mult în străinătate decât în ţara de baştină, deşi a făcut după decembrie ’89 destule eforturi de re-acomodare cu mediul cultural românesc – mai puţin gestul firesc de a se gândi la o repatriere. Capitol la care trebuie musai menţionată înfiinţarea şi conducerea la Washington a unui statornic lobby pro-românesc în anii nouăzeci ai sec. XX. Iar în această situaţie, cum se va proceda în cazul unei nominalizări pentru râvnitul Premiu Nobel? Cine îi va propune candidatura lui Petru Popescu, românii sau americanii?... (Dacă ar fi să ne întrebe cineva, poate chiar scriitorul, noi am fi de părere că cele mai mari şanse le-ar avea ca scriitor român de expresie englezească.)
Cel puţin P.P. are meritul – comparativ cu idolul său Joseph Conrad, polonezul „naufragiat” într-o bună zi pe coasta Engliterei aidoma unui personaj dintr-o povestire a sa – că şi-a păstrat numele neaoş-românesc, iar „lui Petru Popescu îi stâlcesc numele, în clipa de faţă, douăzeci de naţii”, cele 20 de limbi în care a fost tradus, făcând dintr-însul „cel mai vizibil scriitor român de pe planetă”.
S-a făcut, credem - în legătură cu Dulce ca mierea e glonţul patriei, a doua carte, cea care i-a adus autorului adevărata recunoaştere naţională - cam prea mult caz de un „patriotism imposibil (de practicat) sub un regim comunist”. Păcat că Petru Popescu nu trăieşte astăzi printre noi, să poată lua cunoştinţă zilnic, pe toate canalele media, de contestarea furibundă a valorilor consacrate: patrie, vatră, popor şi meleag; scriitori clasici şi clasicizaţi de trecerea mai multor generaţii… Iar când toată planeta e un singur sat global (deziderat comun comunismului şi capitalismului… ce a început unul prin internaţionalismul proletar, desăvârşeşte acum al doilea prin multiculturalism, globalism), unde mai poată încăpea acum sentimentul naţional?? Lucruri pe care le-a dorit fervent, cu inconştienţa caracteristică vârstei generaţia lui Petru Popescu, se întâmplă sub ochii noştri cu consecinţe nefaste şi de-a dreptul imprevizibile. Patria comunistă a fost, ce-i dreptul, o colivie cu păsări captive şi văduvite de aripi (Prins), o cazarmă în care românul trebuia să fie un soldat musai înregimentat, dacă voia să supravieţuiască minimal. Cazarmă din care se ieşea numai cu bilet de voie, sau cu înlesnire de la stăpânire pentru cei care respectau fidel disciplina militară, executau ordinul „întocmai şi la timp”. Cei care strigau în gura mare servesc patria! (şi partidul)... Din nefericire, de 20 de ani încoace simţim pe pielea noastră tarele unei societăţi care ne-a fascinat decenii de-a rândul, societate care s-a dovedit, şi ea, departe de a fi perfectă. (Spre numai o pildă: faptul că s-a dat drumul la avorturi – un mare of al tineretului român, alături de liber la distracţii nelimitate – n-a redus cu mult numărul de copii aruncaţi la tomberon sau în canal… Faptul că la graniţă comuniştii confiscau biblii şi le transformau apoi în hârtie igienică, n-a făcut din această Carte o carte de căpătâi a tinerei generaţii, Generaţia Media. Dimpotrivă, românul citeşte din zi în zi mai puţin pe suport de hârtie, pe măsură ce se lasă tot mai mult confiscat de calculator şi televizor!)
Personajul feminin din Dulce ca mierea – „Dulce ca glonţul e mierea patriei”, citeam noi titlul, în lecţiune proprie şi amar-ironică… - are un nume poetic, Laguna. O lagună parfumată, de miere, într-o mlaştină generalizată de turbă şi fiere, fiindcă al doilea roman al lui P.P. este un roman al dezbaterilor civice din perspectivă istorică, dar şi unde dragoste.
La rândul lui, Supleantul reînvie o lume deja revolută (multora din noi comunismul ne părea veşnic!) şi o „prinţesă” comunistă, o lady intens proletară. În prefaţa cărţii, autorul zice la final că, dacă ar învia, fiica poporului ar zâmbi la lectura cărţii sale: „În fine, eroinei cărţii, sumbra prinţesă Diana a comunismului, îi mulţumesc postum, cu adâncă gratitudine. Supleantul e o carte pe care ar fi citit-o zâmbind”. Dar întrebarea este: ce fel de zâmbet ar fi acesta, s-ar putea ea recunoaşte întrutotul în portretul creionat de autor?
Matricea cărţii – algoritmul! – o adevărată mandala tibetană, o constituie prietenia strânsă a 5 tineri în Bucureştiul anilor şaptezeci ai secolului revolut, iar conflictul psihanalitic este pierderea la 13 ani a fratelui geamăn, Pavel. Deşi tandemul fratern se frânge, cel rămas (Petru) continuă să-şi sărbătorească onomastica cu cei 4 prieteni, de ziua Sfinţilor Apostoli, ei cei crescuţi în preajma bisericii purtând hramul acesta. În acelaşi timp, în familia Popescu, sărbătoarea înjumătăţită nu-şi mai află rostul, pierderea fiului provocând înjumătăţirea familiei prin divorţ. Iar fratele rămas se trezeşte singur, rămas pe dinafară: Mama renunţă la predat şi se întoarce la ţară să-şi cultive la bătrâneţe grădina, tatăl se recăsătoreşte cu o actriţă mult mai tânără, căsătorie traumatizată şi dătătoare de complexe. În aceste condiţii, „cel care scrie” se mută cu unul dintre prieteni , aflat şi el într-o situaţie similară.
Dar cum s-a legat prietenia pe viaţă a celor cinci? – Carantina determinată de moartea într-o epidemie de „polio”(melită), necuprinsă în strategiile sanitare ale regimului comunist, îi aduce eroului 4 fraţi în loc de unul: 3 băieţi şi o fată. În timpul săptămânilor când şi şcolile erau închise, 4 copii din cartier îşi făceau zilnic apariţia şi băteau în geamul apartamentului de la parter al familiei Popescu: se hlizeau, chicoteau, în încercarea lor disperat de sinceră de a-l mai înveseli pe geamănul răzleţit şi lovit de soartă.
Expatrierea survenită la 30 de ani provoacă în sufletul tânărului scriitor proaspăt afirmat ca stindard al unei generaţii o ruptură sufletească similară cu cea a pierderii fratelui într-o epidemie total necontrolată.

La companerita y el suplente. Stratosfera Puterii
Membru supleant al CC al UTC – acestei împrejurări îi datorează tânărul Petru Popescu întâlnirea cu Zoia Ceauşescu: S-au văzut cu prilejul unui raport susţinut în faţa membrilor CC de autorul Prins-ului, care începe curând să fie prins de această relaţie… Prinsă şi ea, Zoia are o singură preocupare de căpetenie: să închege o relaţie de dragoste din raţiuni înalte, „de stat”, relaţie care să facă din tânărul supleant un membru plin al sistemului, scribul prompt şi eficient al familiei domnitoare.
Cooptat în delegaţia care-l însoţeşte pe dictator în America Latină, eroul cărţii începe să întrezărească realitatea crudă din culisele puterii – ce se petrece la vârf. Capriciile şi limitările membrilor familiei Ceauşescu, fixurile şi orgoliul nemăsurat al „piticului din Carpaţi”. Cunoaşte „România piscurilor politice… România ascunzişurilor şi secretelor… România plutind în stratosfera puterii”.
În timpul vizitei, ca ataşat de presă pe lângă dictatorul Ceauşescu (îl ia cu el, cu concursul Zoiei, pe unul din cei 4 prieteni, ca fotoreporter), moare Luminiţa, singura fată din grupul lor atât de coeziv şi compact. Cea care jurase „să nu-şi scoată chiloţii” în faţa niciunui coleg de şcoală sau prieten din copilărie cade victimă decretului unui conducător decrepit, concepând un „decreţel” cu ochi oblici (un diplomat japonez se oferise s-o ajute să fugă şi îşi luase „plata” anticipat) pe care nu doreşte să-l nască. Nu ştim dacă are suport real, dar dramatismul scenei este zguduitor. (Aici se împlinesc cuvintele din finalul prefeţei autorului: „Sper să citească Supleantul întreaga generaţie care s-a recunoscut în Prins. Zâmbind, şi uneori lăcrimând, aceeaşi generaţie.” Însuşi autorul acestor rânduri se poate mândri cu următoarea, relevantă, dedicaţie: „Lui Valeriu Giorgioni, sperând ca această nouă ediţie a Prins-ului să-i satisfacă şi nostalgia, şi spiritul critic! Best wishes, Petru, october 2000” – dedicaţie scrisă la Beverly Hills. Mă văd obligat să recunosc că sunt unul din cititorii vechi şi noi ai lui P.P, care am lăcrimat la lectura scenei cu tribulaţiile sufleteşti ale celor doi prieteni aflaţi la mii de kilometri de sora lor moartă, în imposibilitatea de a participa la înmormântare. Am dat puţină apă la şoricei şi „de dorul” Zoiei, din cauza limitărilor şi servituţilor maştere ale destinului unei fete drăguţe şi inteligente, care nu avea libertatea deplină de a-şi alege un iubit; care n-a avut puterea să-şi depăşească condiţia de fiică a puterii, menită să facă musai o „căsătorie politică”, din interese superioare.
Cei doi băieţi plecaţi în deplasare resimt cel mai tare pierderea Luminiţei, cei rămaşi acasă având măcar mângâierea de a fi putut face pregătirile de înmormântare şi a-şi da un întreg salariu pe flori; înmormântând odată cu sora iubită un munte de lacrimi, flori şi speranţe. Din cei doi rămaşi acasă unul era îndrăgostit în secret de fată, arătându-se dispus s-o ia în căsătorie cu tot cu palidul decreţel… Însă fatalitatea a hotărât altfel. Iar eu îmi cer scuze cititorului pentru această paranteză lungă şi pueril-lacrimogenă.)
După ce avusese o „Revelaţie pe Amazon”, Petru Popescu, ca erou al cărţii Supleantul, are o revelaţie, deşi de alt gen, şi pe Machu Picchu, pe piscul său cel mai înalt, Huaina Picchu…: „Am simţit nuditatea femeii pe care o lăsasem la hotel. I-am simţit chinul de a se da, spaima de lumina crudă a zilei, spaima de mine ca bărbat, când voi privi nu numai ochii ei visători şi gura ei subţire şi delicată, ci întregul ei trup deschis…Ce voi gândi eu, bărbatul, despre ea, ce voi înţelege, ce voi păstra din revelaţia ei?”
… În tot acest timp, fiica puterii, prinţesa proletară se uita cu sufletul la tânărul scriitor, tânăra speranţă a familiei imperiale; cu un aer rătăcit şi romantic: „Se uita la mine cu un aer rătăcit şi romantic, şi chiar dacă nu se întorcea decât o clipă, mi se părea că o vede tot universul uitându-se la mine… Şi seara s-a terminat târziu de tot, şi eu am zburat din Cuba cu primul avion, dar Zoia a găsit prilejul să-mi comunice, prin Coman, că poate data viitoare zbor şi eu cu Boeing-ul, cu şefu’ adică – şi totul era ca un vis, ca un vis, ca un vis!” Pe lângă dragostea pentru Zoia, pe tânărul supleant începe să-l prindă şi mirajul puterii. Dar în final are puterea să se smulgă vrajei şi să aleagă soluţia fugii. Decât să se dea după copacul puterii, arbore al morţii (spirituale), să se ascundă după degetul acesta imens şi tumefiat, protagonistul alege să rămână în străinătate. Se cufundă în jungla amazoniană, în speranţa că va ajunge cândva/cumva la graniţa dintre Peru şi Brazilia, graniţă naturală şi nemonitorizată. Chiar varianta de a se pierde în paradisul sufocant al pădurii virgine, trăind alături de vreun trib băştinaş (ca eroul-explorator din Amazon Beaming) i se pare mai morală şi mai umană. Cu toate acestea, pus în contextul unui conţinut atât de febril şi tensionat, finalul pare uşor diletant sau (pre)fabricat. Uşor dezamăgitor.
…Scrisă pe nerăsuflate (semnată iulie 2009 Los Angeles, California, apare la Bucureşti în luna noiembrie a.c.), Supleantul este „drama romantică a unui tânăr scriitor confruntat cu tentaţia puterii… Un roman palpitant, bazat pe fapte reale, o superproză modernă” – ne asigură prezentarea de pe coperta a patra. Iar „Fiica Faraonului” este un titlu mai inspirat-comercial, mai potrivit pentru viitoarea ediţie în engleză a cărţii (în traducerea lui Radu Paraschivescu, of course…)

Remus Valeriu GIORGIONI

*Petru Popescu, Supleantul, Curtea Veche Publishing, Editura Jurnalul, Bucureşti 2009

Vizualizări: 74

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de REMUS VALERIU GIORGIONI pe Decembrie 11, 2009 la 11:43am
Dragă Daniel,
Petru Popescu (cu care am făcut un interviu pentru România literară) n-a avut defel un destin trist în ţară, a fost un scriitor liber, chiar răsfăţat de cititorii tineri! Dar când a simţit că nu se mai poate (sfătuit, se pare şi de "fiica faraonului") a întins-o. Ceauşescu însuşi i-a aprobat ieşirea, prin inetermediul unei conferinţe la Iowa University, iar la întoarcere a rămas în Anglia. O vreme, că apoi s-a reîntors în America. Ar fi putut să fie chiar un răsfăţat al regimului, dacă ar fi acceptat să se dea "pe brazdă".
Dar caută de citeşte cele două cărţi: PRINS (mai cu seamă) şi SUPLEANTUL, bine scrisă şi asta. Dar nu are problematica complexî a primului.
Şi atunci mai vorbim.

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor