File din istoria şoptită a românilor (5)

Adulterul lui Alexandru Ioan Cuza

cu Maria Obrenovici şi

Palatul de la Ruginoasa,

devenit Palatul de la… "Ruşinoasa"

          Alexandru Ioan Cuza, prin dubla sa alegere ca domnitor al Moldovei, pe 5 ianuarie 1859, şi al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, a fost personalitatea providenţială, care a permis o uniune personală  dintre cele două principate dunărene, statul căpătând numele de Principatele Unite. Deşi această unire a fost recunoscută pe plan internaţional doar pentru durata vieţii domnitorului, faptul că, pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat să abdice, nu a dus la destrămarea statului nou format, deoarece, pe 10 mai 1866, susţinut puternic de mari puteri ale vremii, ca Franţa şi Prusia, Carol I a fost proclamat ca domnitor, care după într-un timp extrem de scurt, pe 1 iulie din acelaşi an, a promulgat o constituţie, prin care statul Principatele Unite Române a devenit statul unitar România.

          Propaganda comunistă a construit pentru pentru Alexandru Ioan Cuza o imagine de om fără cusur, de apărător al oamenilor săraci, de domnitor care a fost obligat să abdice de către de aşa – numita ”monstruoasă coaliţie”, tocmai pentru ca regimul burghezo – moşieresc să poată exploata în continuare muncitorii şi ţăranii, în frunte cu noul rege, Carol I. În acest fel, propaganda comunistă a justificat actul politic de la 30 decembrie 1947, de forţare a abdicării regelui Mihai I, un succesor de a treia generaţie a lui Carol I. Se pune întrebarea:  regimul dejist ar fi forţat pe 30 decembrie 1947  abdicarea de la tronul României a unui urmaş al lui Cuza Vodă? Răspunsul meu este categoric da.

          Eu am mai relatat despre adulterul lui Alexandru Ioan Cuza în romanul "Gulagul din umbra palmierilor", iar o mătuşă de a mea, femeie cu mult bun simţ, după ce a citit pasajul respectiv a avut un şoc, nu-i venea să creadă, m-a întrebat de câteva ori dacă este adevărat ce am scris, după care a început să plângă, de ciudă că a fost minţită atât de mult în şcoala comunistă.

         Totodată, trebuie menţionat că Alexandru Ioan Cuza a devenit foarte popular prin reformele aduse, mai ales după introducerea obligativităţii şi gratuităţii ciclului primar de învăţământ (n.a. prin Legea instrucţiunii publice, din 25 noiembrie 1864), după împroprietărirea a 406.429 de familii de ţărani (n.a. prin Legea agrară, din 25 august 1864),  după lărgirea participării la vot (n.a. prin Legea electorală, din 3 iulie 1864) sau după ce a introdus "ocaua lui Cuza" (n.a. ocaua a fost o veche unitate de măsură, de fapt, două ocale, una pentru capacităţi şi una pentru greutăţi, ambele adaptate pe baza Decretului sistemului metric, din 15 septembrie 1864).

          Dar corupţia, mai ales a celor din anturajul lui, precum şi slăbiciunea pentru femei au dus la scăderea prestigiului domnitorului. Dacă la nivel de mase, aceste minusuri au fost privite cu îngăduinţă, la cel al elitei politice, aceste defecte au fost considerate insuportabile, mai ales că noul stat era fragil, avea nevoie de puternică susţinere internaţională.

          Una dintre culmile adulterului pentru un suveran ar constitui-o începerea actului sexual ca suveran şi terminarea lui ca simplu muritor. Cam aşa s-a desfăşurat abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în apropierea zorilor (n.a. între orele 4 şi 5) zilei de 11 februarie 1866!

          Ofiţeri ai armatei înfiinţate  chiar de  Alexandru Ioan Cuza, pregătiţi cu actul de abdicare gata scris, au intrat în dormitor, surprinzându-i în pat pe domnitor şi pe concubina Maria Obrenovici.  Cu pistolul la tâmplă, Cuza Vodă a semnat actul de abdicare, care, pentru a nu se pierde timpul în căutarea unei mese, a fost pus pe spatele căpitanului Constantin Pillat. Într-o cameră alăturată din Palatul Domnesc dormeau Elena Cuza şi doi copii, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza, consecinţe ale îndelungatului adulter, ei  având ca părinţi biologici pe Maria Obrenovici şi Cuza Vodă, dar adoptaţi de familia domnitorului.

          Actul de abdicare, redactat de Ion Ghica şi de Constantin Alexandru Rosetti, a avut următorul conţinut: "Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun azi 11 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor".

          După trei zile, Alexandru Ioan Cuza, Elena Cuza şi cei doi copii, Alexandru Ioan Cuza și Dimitrie Cuza au luat drumul străinătăţii. Interesant a fost că  acestui convoi s-a alăturat şi Maria Obrenovici.

          Pe 11 iunie, la ora 13, cele două camere: legiuitoare, Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (n.a. Senatul) au constituit o Locoteneţă Domnească, formată din Lascăr Catargiu, din partea Moldovei, Nicolae Constantin Golescu, din partea Ţării Româneşti, şi Nicolae Haralambie, din partea armatei. Conducerea executivului a fost acordată lui Ion Ghica. Totodată, ca suveran al Principatelor Unite Române a fost desemnat prințul Filip al Belgiei, Conte de Flandra, fiu al lui  Leopold I, rege al Belgiei, din casa de Saxa-Coburg și Gotha, căsătorit, însă, cu Louise Marie Isabelle de Orleans. Or, casa regală de Orleans era inamică a casei  regale Napoleon, reprezentată atunci de Napoleon III, preşedinte al Franţei între 20 decembrie 1846 şi 2 decembrie 1852, împărat al Franţei între 2 decembrie 1852 şi 4 septembrie 1870, principalul susţinător al Unirii Principatelor, care a sugerat ca, în primul pas al acestui deziderat, Moldova şi Ţara Românească să-şi aleagă unul şi acelaşi domnitor. Dar, în aceeaşi zi, prin consulul Belgiei la Bucureşti, Filip al Belgiei a declinat această numire, iar Ion Constantin Brătianu a fost însărcinat să plece în Occident, pentru a căuta un alt suveran pentru Principatele Unite Române; aşa s-a ajuns la Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, care,  în urma referendumului din 8 – 10 aprilie 1866, a fost aprobat să devină domnitorul Principatelor Unite Române, cu numele de Carol I, principe de Hohenzollern – Sigmaringen.

          Alexandru Ioan Cuza, născut pe 20 martie 1820, la Huşi, a decedat pe 15 mai 1873, la Heidelberg, datorită excesului de tutun şi de cafea neagră. Pe lângă aceste vicii, domnitorul Principatelor Unite Române, a fost un pătimaş cartofor, precum şi un fustangiu notoriu, aceste ultime vicii ducând la sfârşitul lui lamentabil ca om politic.

          Elena Cuza, născută pe 17 iunie 1825, la Iaşi, cu numele de Rosetti, decedată pe 2 aprilie 1909, la Piatra Neamţ, s-a căsătorit pe 30 aprilie 1844 cu Alexandru Ioan Cuza. Nenorocul ei a fost că nu a putut face copii, acesta fiind un motiv important al adopţiei celor doi copii rezultaţi din adulterul soţului ei cu Maria Obrenovici. Ea a supravieţuit morţii lui Cuza Vodă, precum şi a celor doi fii adoptaţi,  Alexandru Ioan A. I. Cuza, decedat în 1889, în Spania, şi Dimitrie A. I. Cuza, sinucis în 1888, în palatul de la Ruginoasa.

          Elena Maria Obrenovici, denumită pe scurt Maria Obrenovici, născută în 1835, la Iaşi, cu numele de Catargiu, sinucisă pe 16 iulie 1876, la Dresda, a fost căsătorită de trei ori, dar niciodată cu Alexandru Ioan Cuza. A doua căsătorie a fost cu prinţul Miloş Obrenovici, fructul ei fiind Milan Obrenovici, născut pe 22 ugust 1854, la Mărăşeşti, care a devenit regele Serbiei în perioada 6 martie 1882 – 6 martie 1889. Maria Obrenovici a incitat pe fiul ei, Alexandru Ioan A. I. Cuza, să intre în politică, să devină regele României. Acesta, sprijinit de pro-ruşi, motiv pentru care a fost denumit cu diminutivul rusesc Saşa pentru Alexandru, a finanţat ziarul "Adevărul",  ca instrument de propagandă contra regelui Carol I.  Alexandru Ioan A. I. Cuza, după sinuciderea fratelui său, Dimitrie Cuza, a devenit unic moştenitor al averii familie Cuza, inclusiv al Palatului de la Ruginoasa. Saşa Cuza s-a căsătorit cu Maria Moruzi, născută pe 14 aprilie 1863, decedată pe 26 octombrie 1921, la Iaşi. După nuntă, cei doi tineri soţi au plecat într-o călătorie în Spania. La Madrid s-a produs decesul lui Alexandru Ioan A. I. Cuza, bolnav de  tuberculoză pulmonară, intrată într-o formă galopantă. Astfel, conform testamentului făcut înainte de plecarea în Spania de Saşa Cuza, Palatul de la Ruginoasa a revenit Mariei Moruzi.

          Ca o paranteză, acest palat a fost cumpărat de Cuza Vodă pe 25 ianuarie 1862, cu 52.011 galbeni împărăteşti (n.a.  monede de aur de 24 de carate, emise pe timpul domniei împăratului Franz Josef) de la Banca Moldovei. Această bancă a scos palatul la vânzare, deoarece el a fost girul pentru un împrumut de  60.000 de galbeni împărăteşti, împrumut făcut de Alexandru Sturza, unul dintre fiii lui Ioniţă Sandu Sturza, care a fost domnitor al Moldovei în perioada 21 iulie 1822 – 5 mai 1828.

          În palatul de la Ruginoasa a avut loc o idilă între Maria Cuza, nora lui Cuza Vodă, şi Ion I. C. Brătianu, idilă care a dus ca palatul să se mai numească Palatul de la "Ruşinoasa".

Ion I. C. Brătianu, născut pe 20 august 1864, la Florica, decedat pe 24 noiembrie 1927, la Bucureşti (n.a. prim-ministru în perioadele 27 decembrie 1908 - 4 martie 1909,  9 ianuarie 1909 – 10 ianuarie 1911, 16 ianuarie 1914 – 9 februarie 1918, 14 decembrie 1918 – 1 octombrie 1919, 17 ianuarie 1922 – 30 martie 1926, 23 iunie 1927 – 24 noiembrie 1927), a fost fiul lui Ion Constantin Brătianu (n.a. prim-ministru în perioadele 24 iulie 1876 – 9 aprilie 1881 şi 9 iunie 1881 – 20 martie 1888), cel care a participat la abdicarea lui Cuza Vodă şi aducerea unui suveran din Occident.

          Maria Cuza, atrasă de fizicul plăcut şi de inteligenţa lui Ion I. C. Brătianu, puţin mai tânăr, inginer stagiar la şantierul de căi ferate din Iaşi, l-a invitat pe acest vlăsatar al familiei Brătianu la Palatul de la Ruginoasa. Pe 3 februarie 1898, în urma acestei relaţii,  s-a născut Gheorghe I. Brătianu. Pentru a primi numele de Brătianu, în aceeaşi zi, la biserica Palatului din Ruginoasa, a fost oficiată căsătoria celor doi părinţi biologici ai noului născut, căsătorie care a fost desfăcută în aceeaşi zi. A fost ceea ce în istorie a rămas cu denumirea de "căsătoria - divorţ de la Ruginoasa".

          În acest fel, ca un blestem al adulterului, Cuza Vodă a rămas fără tron, copiii rezultaţi din adulter s-au stins repede, iar Palatul de la Ruginoasa, a ajuns în posesia urmaşului unuia dintre principalii lui duşmani politici.

          În perioada comunismului dejisto-ceauşist, ca o preocupare a tuturor regimurilor totalitare, s-a încercat să se construiască omul de tip nou, în speţă, comunist, care să fie bine îndoctrinat ideologic, harnic, onest, cu moralitate sănătoasă. Or, această ultimă virtute nu se potriveşte cu adulterul. De aceea, propaganda comunistă, care a făcut din Alexandru Ioan Cuza un domnitor demn de a fi luat de exemplu, nu a amintit nimic despre adulterul lui cu Maria Obrenovici.

           După decembrie 1989, când domnia lui    Alexandru Ioan Cuza a început să fie descusută şi pe faţă şi pe dos de către istorici şi de mass - media, mitul lui Cuza Vodă a căzut. Totuşi, faptul că numele lui Alexandru Ioan Cuza este atât de puternic legat de Unirea Principatelor, la manifestările oficiale, mai ales la cele ţinute în prezenţa copiilor ori tinerilor, s-a evitat şi încă se evită să se vorbească despre adulterul lui cu Maria Obrenovici.

          Dar, minciuna prin omitere are repercursiunile ei, deoarece tocmai viciile lui Alexandru Ioan Cuza, inclusiv cel pentru femei, l-au dus la pierzanie ca politician, iar copiii şi tinerii trebuie să ştie acest adevăr, ca despre oricare viciu.

 

 Doru Ciucescu

Vizualizări: 81

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor