Termenul de filosofie a fost folosit încă din antichitate. Cred că de la Pitagora vine! Este interesant că, în accepțiunea actuală, înțelesul lui ar fi unul apropiat de cel de „speculație a minții care te înalță spre spirit”. Dacă, însă, i-ai fi spus lui Pitagora, Socrate sau Platon așa ceva, cred că ar fi râs de tine. Mai târziu... nu mai sunt sigur! De ce spun asta! Vezi, ceea numim și acuma cu termenul de filosofie, s-a născut în perioada în care omul a pierdut legătura directă cu lumea spirituală. Și asta s-a întâmplat aproximativ după anul 747 îdH., când omului i se adaugă, în structura ființei, sufletul rațiunii, ca o nouă componentă evolutivă care îl punea în fața posibilității de a ajunge la cunoaștere pe o altă cale, o cale proprie, folosindu-și noul dar, intelectul și rațiunea. Desigur că trecerea nu a fost... bruscă, dar, dacă privești datele istorice, vei vedea că... „semnele” cam atunci apar. Ce fusese înainte de sufletul rațiunii? Înainte fusese doar sufletul senzației căruia îi era caracteristică gnosa, adică o cunoaștere de natură revelată. Vreau să spun că până atunci, mă refer la anul indicat mai sus, omul nu-și forma gânduri așa cum, ulterior a început să o facă; desigur, la început mai timid și continuând până la ceea ce astăzi numim gândire. Putem spune că, înainte, în om gândeau entitățile superioare lui, iar cunoașterea la care ajungea era, de fapt, ceea ce îi transmiteau ele prin aceste gânduri. Din acest motiv se și numea revelată. Cunoașterea pe care o primea ca dar, aș spune, nu era însă legată de lumea materială. Cercetarea și dezvăluirea tainelor acestei lumi erau lăsate în seama omului, prin ceea ce el va dezvoltat ca științe pe tot parcursul existenței sale. Omul primea drept cunoaștere doar date despre lumea spirituală și, legat de cea materială, doar raportul de subordonare, legătura intrinsecă dintre ea și lumile superioare. Detaliile despre lumea materială, pe care omul le-a dezvăluit de la începuturile rațiunii sale până astăzi, nu erau cunoscute nici acolo, sus. Unul dintre rolurile jucate de om, în lumea lui, a fost și acela de a le descoperi. Dumnezeu, se spune, i-a pus omului în spate și sarcina de a numi lucrurile din lumea în care l-a coborât. Filosofia nu a avut nimic în comun cu speculația, la începuturile ei. Ea nu făcea decât să continue revelația într-o formă mai... „strâmtorată”. Adică într-o formă în care ea nu mai era decât amintire. Din acest motiv temele dezbătute erau cele îndreptate spre o înțelegere de tip rațional, de astă dată, a vechilor cunoștințe, cândva revelate, despre lumile superioare și raportul lor cu noua lume materială, date care nu aveau nimic în comun cu speculația. Caracterul speculativ le-a fost decretat abia ulterior, de către omul care deja nu mai putea să înțeleagă, nu mai putea concepe că, odată, a putut exista o perioadă în care omul era în contact direct cu lumea spirituală și că ceea ce ar constitui legendele și apoi comunicările marilor învățați, numiți filosofi, nu exprimau decât o realitate în parte percepută, în parte revelată. Filosofia acelor timpuri în niciun caz nu trebuie caracterizată prin atributul se speculație. Ulterior, și nu după prea mult timp, desigur că au apărut și curente speculative. Este cazul sofisticii; dar nici ea nu a avut caracter speculativ încă de la început. Anul 747 poate fi dat ca reper legat de faptul că după acest an, omenirea a început să învețe și să exerseze gândirea. Aceste școli, denumite filosofice, aveau în primul rând acest rol, de a învăța omul să gândească. Fiecare mare filosof, despre care auzim astăzi, avea sau făcea parte, pe atunci, dintr-o scoală de filosofie cu propriile-i caracteristici, școli la care învățai cum să gândești, ce să gândești, și nu în ultimul rând, iubirea de înțelepciune. Curentul sofist, prin modul speculativ de gândire, care era predat elevilor săi, a avut un mare rol în această direcție.
Faptul că, „gânditorii” ulteriori au considerat filosofia antică, cea la care mă refer, ca fiind perfectibilă, nu este decât dovada că ei nu au înțeles despre ce este vorba și asta ca urmare a materialismului care le-a infestat modul de a vedea realitatea. Îți voi da doar un exemplu în acest sens! Este vorba despre modul cum Pământul a fost privit de-a lungul timpului, ca centrul sistemului solar sau ca simplă planetă care se învârte în jurul Soarelui. Faptul că Pământul este centrul sistemului este o realitate, dar o realitate spirituală. Deci, vorbim de două variante la fel de reale doar că, pentru omul a cărui percepție nu mai trece dincolo de lumea materială, varianta spirituală îi apare ca o glumă prostă, el nerealizând că, de fapt, el este... ignorantul.
O să-ți mai pui, probabil și întrebarea... de ce oare doar la greci au apărut gânditori de o asemenea anvergură și, poate, cum a fost posibil ca la așa puțin timp de la apariția abilităților de gândire și raționare din om, să fie posibilă o asemenea explozie de gânduri, și gânditori? Răspunsul ar fi că, acești mari gânditori nu erau oameni cu o evoluție normală. Ei făceau parte din categoria inițiaților acelor vremuri. Asta înseamnă că la ei sufletul rațiunii era deja cu mulți pași înaintea celui pe care îl posedau semenii lor. Ei aveau deja capacități raționale, echivalente cu cele pe care le are omul în perioada actuală. „Învecinarea” cu gnosa a unor suflete care deja stăpâneau abilitatea procesului de raționare nu a fost întâmplătoare. Ei au fost cei chemați să traducă revelația gnosei în limbaj rațional. Ceea ce acum, noi considerăm a fi teorii elaborate de diversele școli filosofice ale timpurilor, nu sunt de fapt decât date reale, preluate, pe viu grai, din cunoașterea revelată, din gnosă. Ei au fost cei chemați să o transmită mai departe sub forma singurului limbaj pe care omenirea viitoarelor secole îl va putea înțelege și accepta. Limbajul rațiunii.
Omenirea nu se situează niciodată, în totalitatea ei, pe același nivel evolutiv. Sau mai bine spus, în cadrul aceluiași nivel evolutiv, al aceluiași val evolutiv diferențele capacitive și calitative pot fi forte mari. Când se vorbește, pe ansamblu, de un asemenea val, se face referire întotdeauna la nivelul mediu de evoluție. Iar răspunsul la... prima parte a întrebării puse mai sus ar fi că această „explozie” de gândire rațională nu a fost caracteristică doar Greciei. Ceva „identic” s-a produs, în aceeași perioadă și în China, și în India, și probabil și în alte locuri doar că... nu peste tot au existat... condițiile necesare transmiterii lor până în zilele noastre. Nici Socrate și nici Platon nu au fost departe de un asemenea destin. Dacă în acele vremuri, de filosofia greacă nu s-ar fi „îndrăgostit” elitele în ale cunoașterii din lumea arabă, nu ar fi existat, probabil, nici despre ea prea multe date în ziua de astăzi. Gândirea marilor filosofi greci a „supraviețuit” doar prin fericitul interes pe care cultura siriană l-a avut față de ea. În lumea occidentală, marii filosofi antici, au ajuns să fie cunoscuți doar prin traducerile făcut, mult mai târziu (cred că după secolul X) după astfel de cărți. Și asta pentru că biserica nu a permis ca ele să fie traduse și studiate decât târziu, pe motiv că ar fi contravenit cu dogmele ei. Ceva similar s-a petrecut și la iudei. Mă refer la perioada de trecere de la revelație la gândirea rațională proprie omului. Doar că la ei a luat altă formă. Această trecere este marcată în istoria iudaică de dispariția profeției (deci, tot de revelație vorbim), ridicată la rang de instituție până atunci și înlocuirea ei cu „înscrisul”, adică cu Torra scrisă. Profetul, constituia până în acel moment, instrumentul viu prin care iudeul primea comunicări din partea lui Dumnezeu. Profetului îi era permis orice cu excepția contestării unicității divine. El nu a dispărut, însă, pe motiv că iudeul s-a „plictisit” de el. El a ieșit din decor odată cu apariția sufletului rațiunii sau mai bine spus odată cu integrarea completă a corpului eteric în cel material, fapt care a făcut ca ultimele forme ale legăturii atavice, directe, cu lumea spirituală să fie șterse. Profetul și profeția au dispărut, prin urmare, din cauze evolutive. Trecerea de la profeție la cuvântul scris al Torrei și al Talmudului, pe care nu îl mai putea contesta nimeni de astă dată, s-a produs treptat începând cu anul 585 când statul iudeu a fost desființat și primul Templu dărâmat de către Nabucodonosor și până la întoarcerea din robia babiloniană și reînființarea noului stat odată cu Esdra. Este vorba de perioada primei diaspore în care Templul a fost înlocuit cu sinagoga.
Deci, uite că, evenimente diferite care generează efecte diferite, vorbesc, totuși despre același curs al evoluției umanității.
Acum, să nu te aștepți ca toate popoarele să fi parcurs episodul în cauză. Și am să-ți dau ca exemplu Roma antică. Care ar fi diferența? Diferența ar fi poate vârsta dar, aici, trebuie reținut și rolul karmic, adică locul atribuit fiecărei nații, fiecărui popor în destinul evoluției umane. Chinezi, grecii, iudeii... au fost popoare cu adevărat vechi. Toate trei sunt atestate în istorie cam din jurul anului 2000 înH.
Roma a fost înființată cam prin anii 650 îdH. Deci, o nație foarte tânără în acele vremuri. De ce am luat ca exemplu Roma? Pentru că și ei i-a fost hărăzit, în destinul omenirii, un rol foarte important. Ea a fost legată de propășirea creștinismului, alături de poporul iudeu. Hm, un popor încăpățânat, legat de o religie de care nu s-a despărțit sub niciun chip, oricât de grele ar fi fost amenințările și consecințele, naște în sânul ei o altă religie, privită la început ca sectă în propria-i ogradă, prigonită din răsputeri atât în „casa” ei, dar și în lumea în care încerca să ridice capul, este în cele din urmă, recunoscută ca religie de stat în cadrul Imperiului Roman, la începuturi și el un mare prigonitor al acesteia. Evenimentul de pe Golgota, cu ceea ce l-a precedat și cu ceea ce i-a urmat, constituie o mare taină a evoluției umane în care cele două națiuni, iudaică și romană și-au dat mâna în scopul nașterii a ceea ce astăzi se poate numi... religia creștină. O naștere cu forcepsul, aș spune.
Dacă filosofia antică, indiferent unde ai găsi-o, se materializează într-o continuare a cunoașterii revelate, deci ca o prelungire a limbajului lumilor spirituale îndreptat spre lumea materială, deci ca ceva sfânt, devenirea ei umană se situează undeva la polul opus. Și, mi se pare cumva foarte normal pentru că ea nu și-a mai găsit sursa în revelație sau în amintirea ei, ci în intelectul uman care, în timp, a încercat să se înalțe, prin propriile-i posibilități, de la profan la sacru, adică de la luciferic sau ahrimanic la sfințenia dobândită prin efort propriu și nu la cea coborâtă de sus și dăruită omului prin har. Cred că înțelegi diferența pe care vreau să o scot în evidență. Termenul de sacralitatea, pe care l-am folosit, nu este o calitate venită de sus ci una muncită de om, adică o proprie sfințire.
Abia această „filozofie” despre care vorbesc acum, este cu adevărat o speculație, pentru că ea are la bază...„născocirea” minții umane, „născocire” prin care omul încearcă să urce spre spiritual, adică spre ceva ce doar bănuiește că ar exista pentru că el, generația lui, nu mai are la îndemână, pentru lumea spirituală, cum are pentru lumea materială, dovada percepției. Dacă filosofia antică a lui Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Lao Tze, Confucius... își avea originea în revelația spirituală și cobora din lumile spirituale spre om, spre lumea lui, spre a-l lumina, ceea ce a urmat își are originea în puterea rațiunii umane și ea urcă, de această dată, de la noi spre spiritual, de la uman la spiritual. Alături de celelalte științe, ea se constituie în rodul înțelegerii, de către om, a lumii în care a fost trimis să-și desăvârșească evoluția, a lumii în care are rolul de a... „denumi lucrurile”.
Dacă te gândești la cum se traduce termenul de filosofie și cum l-au tradus anticii, la Pitagora mă refer, o să vezi că și aici apare o diferență interesantă.
Filosofia se traduce ca „înțelepciunea iubirii”; sofia este înțelepciune, iar filos, iubire. Pitagora, după câte știu eu, a denumit-o însă... „iubire de înțelepciune”, ca ulterior, Socrate să explice această denumire prin faptul că, nu cunoașterea în sine contează, ci iubirea pe care omul o dezvoltă, în timpul vieții, spre ea. Și câtă dreptate avea! El, ca inițiat, știa că omul nu trece pragul morții, prea departe, cu ceea ce aici și-a însușit drept cunoaștere, ci doar cu sentimentele pe care le-a nutrit față de ea. De ce? Pentru că acolo nu de cunoașterea de aici avem nevoie, ci de ceva care să ne cupleze cu ceea ce acolo(!) înseamnă cunoaștere, iar acest ceva, care creează afinitate cu domeniul cunoașterii spirituale, aici nu poate fi decât afecțiunea față de cunoaștere. Ea, existând, ne va deschide toate drumurile spre ceea ce dincolo poate deveni o adevărată cunoaștere spirituală, cunoaștere care, apoi, ne va însoți, dând roade pe calea reîntrupării și a următoarei vieții. Nu cunoașterea la care ajungem aici ne va construi corporalitatea viitoarei manifestări, nu ea ne va da aptitudini și calități pentru viitoarea viață, ci înțelepciunea la care vom avea acces sau nu, dincolo, iar la ea se poate ajunge doar dacă primii pași, spre ea, îi facem încă de aici, prin dragoste, afectivitate, simpatie față de studiu, față de cunoașterea intelectiv-rațională.
Dar, chiar și așa, ele două modalități de traducere ale termenului de filosofie, exprimă vădit cele două trăsături pe care le atribuiam acestora, mai sus. „Înțelepciunea iubirii”, asociată filosofiei antice, ne dezvăluie sfințenia, pentru că sub această formă nu putem vorbi decât despre iubirea spirituală ca fiind înțelepciunea divină, înțelepciune care coboară din spiritual spre noi, spre sufletele noastre, unde, dacă îi vom permite, va naște omul nou, omul spiritual.
Pe când, varianta cealaltă, „iubirea de înțelepciune”... exprimând prețuirea înțelepciunii, nu face decât să arate calea pământeană spre sacralitate, dar și drumul... „succesului” după moarte. A intenționa oare, Socrate, prin varianta aleasă de el, să ne indice calea pe care o avem de urmat? Să ne spună că, iubind înțelepciunea ne vom îndrepta spre adevărata înțelepciune, cea a iubirii?
Cei doi termeni (pe care îi folosesc cumva forțat, dându-le voit înțelesuri diferite), filosofia și „filozofia”, exprimă ceea ce am încercat să subliniez în cele de mai sus, și anume, faptul că, pe aceeași direcție, prima coboară, iar a doua urcă, urmând ca la confluența lor, constituția omului să fie desăvârșită pentru actuala etapă a evoluției sale. În acest punct, sacralitatea se va suprapune cu sfințenia în sufletele noastre. Doamne, ajută!

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor