FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (22) – Johann Gottlieb Fichte

 FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (22) – Johann Gottlieb Fichte

 

„Nu ceea ce te face fericit este bine, ci numai ceea ce este bine te face fericit. Fără moralitate nu este posibilă nici o fericire.” – J.G.Fichte

 

Johann Gottlieb Fichte a fost un filozof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant. El a precedat atât pe Schelling (1775-1854) care a fost considerat discipolul său, cât și pe Hegel.

De pe la mijlocul secolului al XIX-lea până la începutul secolului XX Fichte a fost considerat ca o simplă figură de tranziție care ducea de la Kant la Hegel; prin urmare, el nu a fost studiat de unul singur și, de cele mai multe ori, au fost luate în considerație doar scrierile sale din așa-numita perioadă Jena (1794-1799). Cu timpul însă, studii importante au oferit o imagine completă și importantă, asupra gândirii lui Fichte.

   Doctorul în Filozofie Marius Dumitrescu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, într-o lucrare recentă, din 2019, redă o vedere de ansamblu cu privire la nașterea Psihanalizei, atribuindu-i un rol deosebit lui Freud (1856-1939): La începutul secolului al XIX-lea, Schiller, Schelling și Hegel, apoi, mai târziu, Nietzsche anunțau, imperativ, întoarcerea la idealul estetic grec, considerându-l poarta regală spre împlinirea moralității și înțelegerea complexității ființei umane. Pornind de la principiul a trăi frumos înseamnă a trăi moral, estetismul german a intuit că paradigma fondată pe morala puritană intra într-un conflict evident cu natura umană, ce are și o parte obscură, irațională...” Cu toate acestea,Freud a fost învinuit pentru faptul de a fi acordat o prea mare însemnătate rolului impulsurilor sexuale în viața psihică („pansexualismul”). Se consideră, menționează Doctorul în filozofie, că Friedrich Engels (1820-1895), unul dintre teoreticienii comunismului, a afirmat că „Munca l-a creat pe om”, iar la câteva decenii distanță, Sigmund Freud a construit o operă care ar putea fi rezumată în cuvintele „Sexul l-a creat pe om”.Ideea și conceptul de inconștient, frământată de către Freud, apăruse totuși înaintea lui, deci înainte de apariția psihanalizei, și printre cei care vorbiseră despre acest inconștient, a relațiilor lui cu conștientul, extinzându-se la explicarea fenomenelor socioculturale,a fost și Fichte.

Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) s-a născut la Rammenau, o comună din landul Saxonia, Germania, într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat inteligența nativă a băiețelului care, la vremea aceea păștea gâștele pe islaz, și l-a trimis la studii.După terminarea învățământului secundar și-a continuat studiile întreținându-se din ocupația de perceptor. În continuare a studiat teologia la Jena și Leipzig.În 1792scrierea sa „Versuch einer Kritik aller Offenbarung” (Încercarea unei critici a oricărei revelații), din eroare a apărut fără numele autorului.Recenzenții, crezând că este o lucrare a lui Kant, au lăudat-o foarte mult. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena.

Într-o vreme când era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Konigsberg, pentru a-i solicita un împrumut, cerându-i totodată și sfaturi cu privire la filozofie. Kant, extrem de organizat, ordonat și rațional, a ignorat apelul sentimental al tânărului Fichte, așa încât acesta nu s-a ales decât cu sfaturi.

Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat numeroși inamici în rândurile puterii.Acești inamici au încercat în 1799să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare, lansând zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. În contextul gândirii din epocă, Fichte a fost concediat de la Jena.

Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filozofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral). A continuat să-și țină cursurileîn Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea „Reden an die deutsche Nation” (Cuvântări către națiunea germană), în care a încercat să trezească sentimentele patriotice ale germanilor, paralel cu spusele lui Napoleon: „Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat”.

 Fichte s-a stins din viață în 1814, răpus de friguri contractate prin soția sa, de la răniții căzuți în lupta pentru patriape care atât de mult o iubise.

A avut o înclinație spre speculații abstracte și o dorință de învingător, concepându-și viața ca pe o datorie, munca de a continua și defini principiul autonomiei sferelor conștiinței elaborat de Kant. Această dârzenie care-l caracteriza a făcut din el unul dintre reprezentanții cei mai de seamă care au redeșteptat menirea poporului german, Germania în vremea sa construindu-și o patrie spirituală proprie, originală, în sânul poeziei și al filozofiei.

Principalele scrieri ale lui Fichte:

Versuch einer Kritik aller Offenbarung(Încercare de critică a oricărei revelații (1792);

Wissenschaftslehre(Doctrina știintei, 1794);

Sittenlehre(Etica, 1798);

Die Bestimmung des Menschen(Menirea omului,(1800);

Reden an die deutsche Nation(Cuvântări către națiunea germană, (1808).

Pentru Fichte lumea este eul și dincolo de eu nu există nimic; totul se află în conștiință, eul fiind punctul de plecare a oricărei reflexiuni filozofice. Scopul principal al lui Fichte a fost cel de a transforma filozofia într-o știință riguroasă. În 1794 a început să dezvolte ceea ce el numea „Știința Cunoașterii”. A propus, de-a lungul timpului, versiuni noi ale acestei Științe a Cunoașterii, insistând prin repetarea titlului, asupra permanenței motivației sale inițiale: de a găsi o bază absolută pentru cunoaștere. Versiunile Științei Cunoașterii, la Fichte, reflectă cel mai general și mai abstract nivel al gândirii filozofice. Acest prim nivel de filozofieeste denumit de Fichte „prima filozofie”. Al doilea nivel corespunde filozofiei teoretice (sau filozofiei naturii) și filozofiei practice (sau eticii dezvoltate, de exemplu, în Sistemele sale de etică, în 1798). Al treilea nivel reprezintă „științele particulare”, care studiază domenii mai specifice și concrete, inclusiv sub-discipline precum biologia și fizica sau „dreptul natural” (adică „teoria dreptului”) și filozofia religiei. În cele din urmă, un al patrulea nivel este constituit din așa-numitele scrieri populare, destinate unui public al ne-filozofilor, de exemplu: Vocația omului, Calea către viața binecuvântată și adresele către națiunea germană. Mulți afirmă că gândirea lui Fichte a evoluat de-a lungul vieții lui, altfel nu s-ar fi putut explica schimbărileproduse, precum trecerea de la o doctrină a ceea ce este finit (subiectul, „Sinele”) la o filozofie a absolutului (Dumnezeu, Ființa). Problema acestei evoluții a devenit unul dintre cele mai dificile aspecte ale interpretării gândirii lui Fichte.

Conform vederii lui, filozofia este produsul personalității libere: „Ce filozofie alege cineva, atârnă de ce fel de om este el”, două filozofii fiind îndreptățite: cea dogmatică (materialismul) și spiritualismul – filozofia lui Spinoza. Drumul său a fost spre idealism, vrând să continue gândirea lui Kant, în care vedea o bază temeinică, dar care i se părea a fi fost înțeleasă mai ales prin prisma amănuntelor ce nu arătau adevărata intenție a lui Kant și pe care acesta nu a știut să le pună în adevărata lor lumină. Fichte a încercat să deducă din spirit atât formele cât și conținutul cunoașterii, lumea din afară. De aceea punctul lui de plecare a fost conștiința eului. Existența absolută este aceea a eului pur, supra individual, infinit, care este spirit, rațiune și în ultimă esență activitate.

   Eul, datorită esenței sale spirituale, care este activitate, își manifestă această esență printr-o acțiune, afirmându-și existența. „Eul se afirmă pe sine însuși, ceea ce înseamnă „Eu sunt”. Prin afirmație eul își opune totodată și lumea înconjurătoare, Non-eul – Antiteza. Trebuie gândite ca mărginindu-se reciproc. Non-eul devine o creație a eului. Toată această operație este produsul inconștient al principiului activ ce constituie esența universului – principiu care este de natură spirituală, care este activitatea. Eul fiind activitate, are nevoie de libertate, de autonomie, pentru manifestarea sa. Impulsurile și instinctele din om, le armonizează știința dreptului.

   Etica lui Fichte este prin esență o etică a efortului și progresului uman: „Desăvârșirea este scopul suprem și inaccesibil omului; acțiunea infinită de a se desăvârși este menirea sa”.

Ca teme importante se remarcă:

   Determinismul universal – „Menirea omului”, Cartea I.

 „Fiecare obiect își are numărul său determinat de proprietăți, nici una mai mult, nici una mai puțin.Tot ce este ceva, sau nu este acest ceva; fiecare obiect posedă proprietăți într-un grad determinat… Totul ce este, este complet determinat; este ceea ce este, și absolut nimic altceva.”

„Natura străbate neîncetat șirul infinit al determinărilor ei posibile; și succsiunea acestor determinări nu este întâmplătoare, ci se produce după o lege strictă. Ceea ce este în natură, este cu necesitate așa, cum este, și este absolut imposibil, să fie altfel...”

Tot în Cartea I–„Menirea omului”– vorbește despreLibertatea umană:

„Legătura mea strânsă cu universul este aceea care determină, tot ce eu am fost, ce sunt, și ce voi fi (...) Tot ce eu sunt și ceea ce devin, sunt și devin în mod absolut necesar, și este imposibil, să fiu altceva.”Fichte dă exemplu crengile unui copac ce năzuiesc la libertate: dacă-i sunt legate și i se face altoirea, el se va simți constrâns la o acțiune străină, crengile lui vor crește mai departe, dar nu în aceeași direcție, el va da fructe, dar nu acelea pe care le cerea natura lui originară... Concluzia? „În conștința de sine nemijlocită, îmi apar liber; prin reflexiune asupra întregii naturi găsesc, că libertatea absolută nu este posibilă: prima trebuie să se subordoneze celei din urmă, căci ea însăși nu poate fi explicată decât prin cea din urmă.”

Încrederea în progresul uman – „Menirea omului”, Cartea III.

„Când nici un fel de intenții egoiste nu mai sunt în stare să despartă pe oameni și să uzeze forțele lor în lupta între ei, nu le rămâne nimic de făcut decât să-și îndrepte puterea lor unită, în contra dușmanului comun, care le mai rămâne natura potrivnică și necioplită; nemaifiind separați de scopuri particulare, ei se unesc pentru unicul scop comun... fiecare pururi gata să-și unească forța lui cu forța celuilalt, și să și-o subordoneze acesteia; cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toți, și cu toții se vor bucura la fel de reușita lui.”

„Acesta este scopul vieții noastre terestre, pe care ni-l prescrie rațiunea, și pentru a cărui îndeplinire fără greș ea ne garantează. O, el poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist.”

Despre menirea omului în sine– Prelegere: „Asupra Menirii omului în societate”.

„Omul nu este(există) numai, ci el este și ceva; el nu spune numai: eu sunt, ci mai adaugă: eu sunt aceasta sau aceea (...) Întrucât este în general, este ființă rațională; întrucât este ceva, este o ființă sensibilă (...) Și ele trebuie să rămână laolaltă (...) Sensibilitatea trebuie cultivată; este lucrul cel mai înalt și ultim ce ți-l poți propune în privința ei.”

Aceasta cred că este o judecată de valoare! Rațiunea singură e rece, căldura o capătă datorită sensibilității!

„Ultima menire a tuturor ființelor mărginite și raționale este unitatea absolută, identitatea constantă, armonia completă cu sine însuși, adică, acordul perfect al unei făpturi raționale cu sine însuși.”

   „Adevărata menire a omului, ființă rațională, dar mărginită, sensibilă, dar liberă, constă în apropierea la infinit de acest țel. Dacă numim acum acel acord complet cu sine însuși perfecțiune, în cel mai înalt înțeles al cuvântului, cum desigur îl putem numi, atunci perfecțiunea este țelul în cel mai înalt grad irealizabil al omului; căci menirea lui este perfecționarea la infinit. El există pentru a deveni mereu mai bun din punct de vedere moral, și a face totul împrejurul său mai bun din punct de vedere sensibil, și dacă este considerat în societate, și din punct de vedere moral mai bun, și prin aceasta să se facă pe sine însuși mereu mai fericit.”

Raționamentul negativ cu privire la existența lui Dumnezeu.

Preluând ideea lui Kant, Fichte a susținut că existența lui Dumnezeu este condiționată de încadrarea acțiunilor sale sub spectrul legii morale, astfel viziunea lui a intrat în contradicție cu creștinismul, întrucât fiecare persoană este, pe de o parte, creația lui Dumnezeu, pe de altă parte, se naște sub spectrul păcatului originar, fapt ce nu corespunde legii morale. Din punctul lui de vedere, domeniul divin este cel al acestei lumi, chiar dacă este văzut în termenii necesităților legii morale și în acest caz, este transformat de la ordinea naturală la ordinea morală globală, și astfel nu mai este necesară sau justificată vreo implicare teoretică sau practică a unui „legiuitor moral” transcendental.

A revenit asupra acestui subiect în lucrarea „Dintr-o scrisoare privată”, în care a reformulat poziția sa într-o manieră mai acceptabilă afirmațiilor teiste: „Să ne imaginăm o lume de orbi din naștere, cărora, din această cauză, nu le sunt cunoscute decât acele obiecte și raporturi dintre ele care există prin simțul tactil. Mergeți printre acești oameni și vorbiți-le despre culori și despre celelalte raporturi care nu există decât prin lumină și numai pentru văz. Este ca și cum nu le-ați vorbi despre nimic și e mai fericită situația când ei mărturisesc acest lucru, căci atunci veți observa numaidecât greșeala și, dacă nu le puteți deschide ochii, veți curma zadarnica vorbire”.

   De fapt, în a doua perioada a activității sale filozofice, eșuând în religie, cu neglijarea aspectului demonstrației logice care îl reținuse mai înainte(Dumnezeu reprezintă ordinea morală eternă a lumii), Fichte și-a schimbat concepția: Nici o acțiune omenească nu poate primi un caracter de moralitate dacă nu implică un efort, dacă nu are de învins o opoziție. Non-Eul există, în vederea stimulării voinței; el constituie materialul concret în care se realizează libertatea și prin care se afirmă datoria omului; numai prin acțiune Eul individual își extinde limitele autonomiei și independenței sale în dauna Non Eului. Năzuința eului individual de a deveni activitate pură se realizează doar prin confundarea cu Eul absolut pe care, în ultimă instanță, Fichte îl identifică cu Dumnezeu. Din sfera criticismului interesul său s-a mutat în înțelegerea evangheliei lui Hristos care ne vorbește despre „scopul acestei vieți omeneștifiind Împărăția cerurilor”,și despre calea către acest scop, fiindcă trebuie să știm încotro mergem și cum mergem.

În viziunea filozofului român Petre Țuțea (1902-1991) „Fichte nu este agnostic (prin agnosticism înțelegându-se punctul de vedere potrivit căruia gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau inexistența lui Dumnezeu), eul lui absolut cuprinde esențele și existențele în formula unei morale a fericirii și libertății pământești. Lumea este gândită în perspectiva desăvârșirii sub pașii spirituali ai binefăcătorilor puși în slujba maselor ascultătoare, și ale căror binefaceri vor duce la cetatea umană. (...)El consideră rațiunea stăpână, ignorând moartea, înlănțuirea cosmică și răul uman, cu rădăcini în imperfecțiunile instinctive, afective și raționale ale omului autonom, permanent neîmplinit, idealul și perfecțiunea fiind termeni legați cu autonomia lui. (...)   Un imanentist este corect când este agnostic în raport cu Transcendența, dar stupid când o înlocuiește cu morala rațională, cum a făcut-o Fichte – formă de ateism”.„În viziunea creștină, spunea tot Țuțea,se întâlnesc: religia, știința, arta și tehnicile existenței, adică „a trăi ceea ce se vede, cu măsură, pentru a câștiga ceea ce nu se vede. (Sf. Ap.Pavel).

Omul și societatea –Prelegerea „Asupra menirii omului în societate”.

„...Societate numesc eu raportul ființelor raționale între ele. Noțiunea de societate nu este posibilă, fără presupunerea că există ființe raționale în afară de noi și fără criterii caracteristice, prin care să le putem deosebi pe acestea, față de alte ființe ce nu sunt raționale, și deci nu aparțin societății (...) Noțiunea de om este o noțiune ideală, căci scopul omului, întrucât este om, nu poate fi atins. Fiecare individ își are idealul său particular despre om în general, care idealuri, desigur nu în materie, dar totuși în grad sunt diferite; fiecare măsoară după idealul său propriu, pe acela pe care îl recunoaște drept om. Datorită acelui instinct fundamental, fiecare dorește să găsească pe oricare altul asemănător cu acel ideal (...) Omul poate întrebuința lucruri fără rațiune ca mijloace pentru scopurile sale, nu însă ființe raționale; el nu trebuie să le întrebuințeze pe acestea nici măcar ca mijloace pentru propriile lor scopuri; el nu trebuie să acționeze asupra lor ca asupra materiei moarte, sau asupra animalului, așa încât să-și ajungă numai scopuș cu ele, fără afi luat în considerare libertatea lor. – El nu trebuie să facă nici o ființă rațională împotriva voinței ei virtuoasă sau înțeleaptă, sau fericită...” Omul trebuie să se comporte în societate – în viziunea sa – ca și cum de el și de fapta sa ar depinde destinul poporului său.

   În două lucrări, una intitulată „Enciclopedie sau dicționar rațional al științelor, artelor și meseriilor (1765), și alta – volum colectiv Materialiștii francezi din veacul al XVIII-lea (1954), sunt citate din scrierile lui Fichte: „Oamenii sunt făcuți să trăiască în societate (...) Datorită naturii și constituției sale, omul nu poate nici să-și păstreze viața, nici să-și dezvolte și să-și perfecționeze facultățile și talentele, nici să-și procure o bunăstare adevărată și temeinică în afară de societate (...) Societatea fiind atât de trebuitoare, Dumnezeu a dat omului și o constituție, facultăți și talente care îl fac propriu acestei stări (...) Din principiul socialității decurg, ca din izvorul lor, toate legile societății, precum și toate îndatoriile noastre față de ceilalți oameni, atât generale, cât și particulare. El este temelia înțelepciunii omenești întregi, originea tuturor virtuților pur naturale și baza generală a oricărei morale, precum și a oricărei societăți civilizate...”

  Poporul și iubirea de patrie – în lucrarea „Cuvântări către națiunea germană”

   „...Prin popor înțelegem totalitatea oamenilor ce viețuiesc laolaltă în societate, reproducându-se, ca fire și intelect, necontenit din ei înșiși și găsindu-se în întregime sub o anumită lege cu caracter special, potrivit căreia se dezvoltă divinul din această colectivitate. (...) Legea aceasta determină în totul și desăvârșește ceea ce s-a numit caracter național la un popor. E legea după care evoluează ceea ce este original și divin. (...) Credința omului nobil că munca lui va dura vecinic pe acest pământ, se sprijină, conform celor spuse, pe nădejdea în durata veșnică a poporului din care el s-a dezvoltat și în caracterul propriu al acestui popor (...) Iubirea, care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic. Nici măcar pe sine însuși nu se poate iubi omul, dacă nu se concepe ca ceva etern. (...) Cel ce nu se privește, mai întâi de toate, ca veșnic, acela n-are iubire, nu poate iubi o patrie – care, pentru dânsul, nici măcar nu există. Cine însă privește ca veșnică viața sa nevăzută, iar pe cea văzută nu, acela va fi având un cer și acolo o patrie, dar aici pe pământ, n-are patrie fiindcă și aceasta se manifestă numai ca înfățișare a veșniciei și anume a veșniciei vizibile și tangibile. Prin urmare , pentru unul ca acesta, nu poate fi vorba de iubire de patrie. Că lui nu i s-a transmis o patrie, nu putem decât să-l plângem. Acela însă căruia i s-a transmis, acela în mintea căruia cerul și pământul, vizibilul și invizibilul se pătrund reciproc, pentru ca numai cu chipul acesta să se creeze un Cer adevărat și frumos, acela luptă până la ultima picătură de sânge pentru ca, la rândul lui, să transmită posterității întreaga comoară sfântă...”Și îi dă drept exemplu pe nobilii romani: „...credința ce o aveau în eternitatea Romei lor...și întrucât această credință avea temei și întrucât ea s-a fost zămislit în clipe când ei vedeaulimpede în ei înșiși, nu i-a înșelat: ceea ce cu adevărat era veșnic în Roma lor veșnică, viază mereu împreună cu dânșii până în ziua de azi printre noi; și va trăi, în urmările sale, până în vecii vecilor.”

„... libertatea naturală a insului trebuie stânjenită în multe chipuri și dacă această libertate nu va avea altceva în vedere și nu va sluji altor scopuri decât libertății individuale va fi o faptă bună să o restrângem cât mai mult, să spunem toate manifestările individuale unei norme unice: iar pe inși să-i ținem sub supraveghere continuă. Să presupunem că această severitate nu va fi necesară; atunci dacă unicul scop a fost pacea internă, nici păgubitoare nu va fi.”

   „Iubirea de patrie trebuie să cârmuiască însuși statul punându-i un scop mai înalt decât cel obișnuit; mai înalt adică decât păstrarea păcii interne, respectul dreptului de proprietate, libertatea personală, garantarea vieții și a buneistări a tuturor. Pentru acest scop ultim, superior – și nu cu altă intenție –, strânge statul o putere înarmată. (...) Când se cer hotărâri privitoare la cazuri noi, ce nu s-au mai petrecut în chip identic până acum: atunci e nevoie de o viață care să trăiască din ea însăși.Unde e spiritul care, în astfel de cazuri, să se poată așeza la cârmă? Să poată hotărî în desăvârșită siguranță de sine, în liniște, fără a șovăi ba încoace, ba încolo? Să aibă necontestatul drept de a cere imperios, cui își calcă datoria, ca, oricine ar fi el, să și-o facă, fie că vrea ori nu și, biruindu-i împotrivirea, să-l silească să pună în primejdie totul, până și viața? - Desigur nu spiritul de iubire civică pentru constituție și legi, ci mistuitoarea flacără a iubirii mai înalte de patrie care cuprinde din toate părțile națiunea – înveliș al veșniciei. Pentru dânsa – pentru națiunea – cel nobil se jertfește cu bucurie, iar cel nenobil, care nu există decât pentru cel nobil, caută să se jertfească și el.”

  În „Cuvântarea întâi către națiunea germană” (1807), Fichte specifică: „Când o nație și-a pierdut independența, a pierdut odată cu aceasta și putința de a se amesteca în firul vremii; de a hotărî în chip liber conținutul acesteia. Puterea străină de acum cârmuitoare a sorții sale îi deapănă ea vremea și odată cu aceasta, dacă starea de decădere se prelungește,o deapănă și pe ea însăși.  De acum națiunea căzută nu mai are o istorie a ei, ci anii și-i numără după întâmplările și datele altor popoare, altor împărății. Ea ar putea să se ridice din starea aceasta, în care lumea întreagă actuală este smulsă de la înrâurirea ei autonomă; în care nu-i mai rămâne altă glorie decât gloria supunerii. Ar putea însă numai cu condiția ca să răsară pentru această națiune o lume nouă și prin aceasta o eră nouă, eră proprie a ei și pe care lumea de curând răsărită s-o umple cu evoluția sa. De vreme ce însă națiunea de care vorbim e supusă unei puteri străine, va trebui, mai departe, ca lumea cea nouă să fie una de așa natură, încât să rămână tăinuită puterii stăpânitoare; să nu-i stârnească în vreun chip gelozia; ba încă puterea străină să fie îndemnată de propriul său interes să nu pună nici o piedică la înfăptuirea lumii celei noi. Și dacă e adevărat că o lume de așa natură poate da ființă proprie și eră nouă unui neam care și-a pierdut și ființa și era și lumea de până acum, este în căderea noastră, tălmăcitori ai tuturor laturilor timpului a cărui venire e cu putință, să arătăm care este lumea cu însușirile pomenite”.

În Cuvântările lui, Fichte a stimulat spiritul patriotic al poporului german, și visul lui s-a împlinit la18 ianuarie 1871, când s-a produs Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ,  oficial – în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat și l-au proclamat pe regele Wilhelm al Prusiei, împărat al Imperiului German.

   Cine și-ar fi închipui la acea vreme că va veni alt moment al divizării, determinat de dictatorul sovietic Iosif Stalin care-și extinsese autoritatea asupra întregii Europe de Est, cu principalele caracteristici ale dictaturii sovietice: economie de stat, absența libertății presei și a libertății de călătorie și că aceste condiții vor exista până la revoluțiile din 1989/90 în state ca Polonia, Ungaria sau România, și desigur în RDG, țări care se autointitulau democrații populare, dar erau de fapt niște dictaturi.

Cât privește iubirea de patrie, poetul național român, Mihai Eminescu, spunea,în câteva cuvinte convingătoare, că „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, este iubirea trecutului fără de care nu există iubire de țară”.

   Trecutul este cel care ne vorbește intens fiindcă are ce spune, și trebuie să-l ascultăm, fiindcă avem de la el ce să învățăm.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Vizualizări: 29

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug pe Septembrie 26, 2020 la 7:35pm

Încep comentariul meu cu trei mici corecţii la articol:

  1. l în loc de s

-          să-și ajungă numai scopuș cu ele

  1. separarea celor două cuvinte legate

-          ei vedeaulimpede în ei

  1. se adaugă litera t

-          Cine și-ar fi închipui? la acea vreme

 

Deoarece “pentru Fichte lumea este eul și dincolo de eu nu există nimic”, închei comentariul meu cu scopul propus în lucrarea Cuvântări către naţiunea germană”: pe inși să-i ținem sub supraveghere continuă - scop deja realizat acum de americani, dar numai experimental (vezi articolul: ), dar care intră în contradicţie totală cu “libertatea personală, garantarea vieții și a buneistări a tuturor”, scop propus tot de Fichte.

Un pericol cheie al editării embrionilor umani este că vor apărea modificări neintenționate ale ADN-ului „în afara țintei” și nu vor fi detectate înainte de implantarea embrionului. Panoul explorează în detaliu o posibilă soluție: editarea celulelor stem care produc spermă umană sau ovule înainte de a utiliza acele gameți pentru FIV. „Acest lucru ar avea implicații semnificative în materie de siguranță, întrucât problemele fidelității editării la țintă și evitarea evenimentelor în afara țintei ar putea fi soluționate în mare măsură înainte ca orice gamet să fie luat în considerare pentru a fi utilizat la crearea unui embrion”, notează raportul. (https://www.sciencemag.org/news/2020/09/commission-charts-narrow-path-editing-human-embryos - By Jon Cohen Sep. 3, 2020 , 10:00 AM)

 

Cetățenii de mâine se vor simți obligați să obțină implanturi de stimulare a cogniției și să editeze genele copiilor lor pentru a-i proteja împotriva astmului, cancerului sau a deficitelor de învățare?” (https://www.ucsf.edu/magazine/control-brains-genes)

Deoarece omul a produs răul perfect, omul modificat genetic şi cu CIP în corp pentru a putea fi controlat nevăzut de către alt om, asemeni propunerii lui Fichte, închei comentariul meu cu citatul biblic din Geneză: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!" (Facerea 3.22)

P.S. - Pentru mai multe detalii vă recomand să citiţi şi articolul meu:

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/teoria-mitocondrial-...

 

 

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor