Am pornit la teatru unde aveam să vizionez, alături de grupa mea de masterat, un spectacol jucat de fetele de la drama club.  Aveam cu toții un aer de capitală, o mondenitate ce consta în lipsa de spațiu pe trotuar, compensată de idei inteligente dezbătute, cu unicul rol de a distrage atenția. Altfel spus, flecăream.

            S-a lăsat întunericul peste spectatori, iar reprezentația a început cu un dans voalat pe fondul unei melodii orientale. Câteva fete s-au alăturat în șir – ca la fotbal înaintea partidei –, de parcă ar aștepta să fie întâmpinate de imnul național să zicem iranian sau cel al Yemenului.  În dreapta scenei pe o platformă rombică s-au așezat turcește, jur împrejur, celelalte fete, purtând măsculițe simple, în culori stridente, cu raze mici de acoperire. Nasurile fluturau de sub acestea, fiecare alegându-și o altă culoare puternică, ale căror contraste cu măștile instigau bunul gust la revoltă. Stând la o distanță minimă de rombul feminin, am crezut pentru un moment că atârnă undeva deasupra capului lor acoperit de văluri și năframe exotice, un glob de discotecă, responsabil de culorile pe care le credeam aleatorii și nicidecum alese minuțios de un regizor. Priviri aruncate spre public trezeau în fiecare din noi o pisică voluptuoasă și mofturoasă. Melodia îmbietoare parcă îmi adia toate simțurile, și de-abia mi-am salvat tangibilitatea din infernul poliedric, apucând o bară subțire din inox. Și-acest gest mi-a activat sentimentul timpului, coborându-l tocmai din delirul de-adineauri. Voii să știu cine se ascunde după măști... fetele din anul trei? Foste colege? Poate actori recrutați improvizat de la alte teatre? Amatori? Profesioniști?

            Extrem de bizar mi se părea comportamentul colegelor mele de pe locurile vecine. Se priveau între ele, șușoteau apăsând câte un b sau p, dar pe mine mă săreau. Începeam să mă simt podul lor în acest telefon fără fir în care propoziția circulândă n-o fi fost altceva, decât o constatare vestimentară sau cosmetică. Pentru a mă arăta indiferent la noile cataloage Avon sau la consacratele tehnici de rimelare, m-am aplecat în față să-mi scot din geantă un carnețel și-un pix. Șirul de fete care tăia în diagonală scena s-a spart, nu și rombul. Acestea din urmă și-au restrâns raza o idee, ca și cum s-ar pregăti să aprindă cărbunii pentru o șișa cu aromă de mere verzi. Deși stăteau pe loc, pe trupurile lor circulau iluziile unui dinamism necruțător. Mi-am deschis carnețelul. Începui să dau zoom in-uri de tip balzacian, analizând fiecare detaliu al feței lor. Da, aceea pe ai cărei umeri se revărsa o cascadă păcurie era Anda Delea. M-au convins fruntea lată și zâmbetul minuscul, susținător a doi pomeți rotunzi și proeminenți, ca-ntr-o pictură de Dali. Celelalte cinci fete din jurul ei erau cele de la drama club, oacheșe și sprintene la vorbă. Însă Anda se adresa unei fete pe care nu o deslușii nicicum. Degeaba am răsfoit în minte toate fețele de pe coridoarele facultății, cele proptite de statuia lui Coșbuc de pe rotondă, cele tremurânde din fața secretariatului principal sau pe mereu-tensionatele de la fumoar. Și-apoi, ce-mi pasă cine e, piesa se poate savura și cu ochii închiși, iar mie îmi este dor de prietena mea, Otilia, plecată la studii cu o bursă trivalentă. E într-o stagiune care durează trei ani, desfășurându-se în trei capitale ale lumii: Paris, Roma și Bruxelles. Mi se deșiraseră pe sub pleoapa lăsată ca o lamă de jaluzea verile petrecute împreună în orașul natal. Mergeam la cimitirul denumit după revoluționarul polonez și ne întindeam pe cavourile de pe deal. Soarele ne mângâia printre brațele fluturânde ale paznicului, urcat în turnul capelei evreiești pentru a ne drăcui. Știam că niciodată nu va izbuti să se apropie de noi. Eram singurii care-i mai condimentam singurătatea. Simula și el ce era de datoria lui să simuleze, într-o țară xerox unde pe mormintele de marmură ale țiganilor scria odihnească-se în pace în șapte limbi, cu litere bălțate pe alocuri de excrementele corbilor. Acolo mi-am spart ceasul de mână în lespedea unui anume Tony Văcarul, tresărind în urma mușcăturii ei canibalice. Și așa mai departe. După ce miroseam toate florile funerare, ea constata cât de târziu s-a făcut. Dădeam mâna la ieșire cu paznicul, pe al cărui chip se citea o osteneală binevoitoare și o zbugheam prin ploaie.

            Melodia orientală căpăta un ritm din ce în ce mai alert. Îmi deschisei ochii și simții un fier de călcat pe șira spinării. Fata cu care schimba replici Anda Delea avea nasul semeț al Otiliei, maxilarele accentuale ale Otiliei, ritmul de aprobare al Otiliei ba chiar și umbra ei era cioplită în proporțiile trupești ale Otiliei. Și-atunci ce mă mai oprea?! În sfârșit auzii cuvinte inteligibile din gura Evei, colega de lângă mine: Nu mai este mult. Potrivit programului, deja se va fi terminat, o lămurea ea pe Ivana. Mototoleam tot ce prindeam în mână, bilet, pliante... Rinoceri mov îmi pășeau parcă pe creier cu satisfacția toboșarilor hard rock. Otiiiiliiiiaaaaaahhhhh!!! Cum se poate să fi venit acasă, și să nu-mi fi spus?! În fața scenei am trăit cea mai cruntă realitate: extaticul jocului de pe scenă, nebunia măștilor... Concepte apăsătoare îmi străfulgerau creierul. Omniprezență. Ubicuitate. Paralelism. Absurd. Bine, îmi spusei, mă liniștesc și o aștept afară cu un buchet de flori festive... Mă voi hotărî imediat... Niște lalele!

            O așteptasem patruzeci de minute după spectacol, până ce femeia de serviciu și-a dat jos halatul și mi-a spus amenințător: Ia-ți buruienile și umblă! Vocea ei a răsunat în toate ungherele părăsite ale vestibulului.

            Am pornit-o aiurea de-a lungul șinelor de tramvai, întărâtat peste măsură și nedumerit. Pe-unde-o fi ieșit? Poate, întâmpinată de libidinosul regizor, a rămas în culise. Și-acum mimau împreună scene din credința aztecilor. Sau jucau o scenă... aggghhh! Am rătăcit-o voit pe după barăci. Ideea era să ajung în fața blocului ei, un templu sambô. Nu trecea nicio mașină în cartierul ei, ciudat. Șoseaua era evacuată și doar capetele i se cufundau într-o ceață densă. Doar sforăitul administratorului de bloc de la subsol răzbea dincolo de zid, și o lumină pală de la etajul patru. Era camera Otiliei. Probabil că studia pentru examene sau își alcătuia CV-ul pentru un job în străinătate. Unghiile și le dădea cu ojă dimineața, după duș. Toate gândurile lumii își găseau gară sub fruntea mea. Eram tot mai absorbit de ceața ce molipsea șoseaua și trotuarul rece. O molie mare s-a lipit cu piciorușele-i aderente de sticla ferestrei precum de-un vis.

Vizualizări: 61

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor