FLORIN CONTREA DESPRE ... ABSURDUL URMUZIAN

ABSURDUL URMUZIAN – UN MOD DE EXISTENŢĂ LITERARĂ
de Florin Contrea

Când spunem Urmuz, gândul ne duce automat la o literatură bizară, cu personaje de neînţeles – când le citim, - dar suficient de limpezi în simbolismul lor abstract, atunci când ne mai reamintim de ele. Mai toţi comentatorii au legat numele autorului de noţiunea de absurd. Este motivul care ne determină să mai stăruim asupra acestui concept complex.
Sunt scriitori care fac o diferenţă netă între biografie şi operă. De obicei, aceştia îşi imaginează acţiunea în funcţie de ceea ce le dictează fantezia iar, în alcătuirea textului poetic, pun mare preţ pe stil, pe forma artistică. La alţii, dimpotrivă, viaţa şi opera se contopesc în aşa măsură încât ai impresia că înşişi ei au devenit chiar personajele operei lor.
Unii pun mare accent pe ficţiune, alţii, pe realitate. Dar fiecare dintre ei propun cititorului o viziune proprie asupra „lumii” lor. Este adevărat că la unii dintre aceştia realitatea arată foarte deferită de cea cu care este obişnuit cititorul de rând…
Despre Urmuz, - pseudonimul sub care se ascunde magistratul Demetru Demetrescu-Buzău, - toţi comentatorii par să fie de acord cu ideea că acesta este un autor adept al literaturii… absurdului. Vom stărui asupra acestei noţiuni pornind de la ideea că este vorba de un fenomen complex şi despre care se pot constata interpretări contradictorii şi chiar surprinzătoare. De fapt, şi dicţionarele confirmă asta, prin noţiunea de absurd înţelegându-se ceva care: „contrazice gândirea logică; nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii, este contrar bunului simţ, ilogic, - mai precis ceva care admite un raţionament fals”.
Pornind de la aceste definiţii, care, în mod necesar restrâng domeniul analizat la esenţe, se poate dezvolta subiectul pornind mai mult de la realitatea domeniului reflectat în operă decât de la ceea ce opera literară conţine. Cu alte cuvinte, ne interesează în primul rând, felul cum realitatea are aspecte care ţin de domeniul absurdului, pentru a fi apoi reflectată în opera urmuziană. După cum aflăm din studierea biografiei lui Urmuz, acesta a trăit tocmai în timpul şi după încheierea primului război mondial. A avut ocazia să cunoască pe viu tot ceea ce un conflict de peste patru ani de zile aduce în viaţa oamenilor obişnuiţi: mizerie, foamete, nesiguranţa vieţii, pericolul de a fi ucis atât pe front cât şi în afara lui. Pentru un om cu o sensibilitate exacerbată, cum era Urmuz, dimensiunile obişnuite ale obiectelor, fenomenelor şi chiar ale oamenilor deveneau, prin hipertrofiere, sau prin interferenţă vizuală, de nerecunoscut – iar acest fenomen psihic, alungat de raţiune în inconştient, răbufnea intermitent şi se materializa, la el, în opere literare… „bizare” în felul lor.
Desigur, el trata acest fel de scriere ca un fel de glumă, de farsă îndreptată împotriva unei realităţi ostile lui. Abia atunci când Tudor Arghezi i-a cerut manuscrisele pentru a le publica într-o revistă literară a devenit conştient de valoarea reală a acestora. Dincolo de sentimentul de bucurie, firesc în asemenea caz, sensibilul autor a intrat în panică. Dintr-un text arghezian aflăm despre zbuciumul lui sufletesc. Pe plan psihologic, şi acest lucru e firesc. Nu se aştepta ca aceste glume să fie cu adevărat importante şi pentru altcineva, deşi, în subconştient, era totuşi, convins de aceasta. Numai că se vedea pus intr-o situaţie foarte dificilă: în viaţa cotidiană făcea parte din magistratură, ori acest lucru presupunea – administrativ vorbind – să fie un om demn de încrederea publică, pentru a fi respectat în carieră. Ori… stilul absurd, suprarealist, îl punea şi pe el, - ca persoană, - suspect de… neseriozitate, chiar de superficialitate. Era, - poate mai este şi azi prezentă în unele cercuri sociale, - prejudecata că meseria de artist e… dubioasă pe plan moral. Cum ar putea să iasă din acest conflict logic – în sine „absurd”? În ce-l priveşte pe autor - din păcate pentru el, rezolvarea situaţiei sale existenţiale s-a rezolvat numai prin… moarte. Ceea ce pe plan uman înseamnă, desigur, un imens eşec. Literatura sa însă, a avut mai mult noroc, dar în influenţarea suprarealiştilor de mai târziu… în conturarea unei direcţii moderne, inedite, în literatură şi artă.
În ce măsură „cazul” Urmuz, cum îl creionăm aici, se dovedeşte valabil şi pentru alţi creatori ai stilului „absurd”? E greu de spus. Analizând opera acestora, din punct de vedere strict estetic, cred că am demonstrat acest lucru în paginile anterioare, - putem afirma că este vorba de creaţii lipsite de valoare, rod al unei imitaţii servile, cu scopul de a obţine rapid şi fără mult efort artistic, un succes de public. Poate că unii au şi reuşit aceasta, pe termen scurt. Pe alţii însă, uitarea i-a înghiţit chiar din momentul apariţiei lor pe hârtie...
Asta nu înseamnă că nu au existat, - şi mai există încă, - autori care, tratând „absurdul” ca un element stilistic, şi implicând în acest element o trăire poetică, existenţială profundă, să reuşească a realiza creaţii profunde şi credibile. Cred că mă pot include şi eu, cu propria mea operă publicată, în această categorie...
Poate însă, că în cazul scriitorului Demetrescu-Urmuz, situaţia să fie mult mai complexă decât am încercat să prezint aici. Faptul că la acesta viaţa se interferează cu opera literară nu este greu de dovedit. El singur, poate inconştient, poate intenţionat, şi-a „coordonat” destinul, trăind, fără îndoială, un imens chin sufletesc, o autentică dramă. Dincolo de masca absurdului, psihologicul poate ajuta la „citirea” personajului-autor din expresii, din fapte, din concepţia asupra existenţei.
Desigur, o lectură superficială a textelor urmuziene ne-ar putea da impresia că este vorba de nişte schiţe umoristice în manieră absurdă. Conform cunoscutului dicton al filozofului Henri Bergson: umorul e „le mecanisme plaque sur le vivant”, personajele urmuziene, prefigurând parcă gesturile aparent mecanice ale celor din filmele animate, se manifestă într-o mod ciudat, repetând gesturi şi comportamente ca şi cum ar fi nişte... roboţi. Deşi stârnesc râsul cititorului, ele în subtext, au un fundal profund tragic.
Una din atitudinile specifice personajelor urmuziene care, prin straneitatea lor, luminează ceva din subconştientul autorului pare a fi: agresivitatea - ca răspuns la stress-ul cotidian. Un exemplu în acest caz este Grummel din schiţa Algazy şi Grummel:
„Grummel are şi un cioc de lemn aromatic.
Fire închisă şi temperament bilios – stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât printr-o gaură sub podea. (...)
Grummer stă şi pândeşte, (...) până ce, când îi vine bine, te plesneşte cu ciocul peste burtă, de te face să alergi afară pe stradă, urlând de durere.”
Faptul că acest personaj atât de ciudat, alcătuit din elemente diverse elemente materiale eterogene, dă dovadă de ostilitate, chiar violenţă faţă de cei care îi calcă pragul... este o dovadă de prostie, de imbecilitate, – privind lucrurile din perspectiva „omului obişnuit, cotidian”... cel de pe stradă. Cu atât mai mult cu cât – dacă interpretăm naraţiunea ca pe o poveste, el nu este altceva decât o... găină, chiar dacă e travestită miraculos. Aici se iveşte o problemă... Există oare posibilitatea ca, în subconştientul său adânc, chiar autorul – Urmuz – să se fi identificat cu acea găină? Pare plauzibil, dacă o confruntăm şi cu ceea ce ştin din piesa de teatru comică a scriitorului-actor-dramaturg Gheorghe Ciprian, prieten din copilărie al lui Urmuz, - şi care povestea, în amintirile sale din tinereţe, despre farsele tânărului... „Ciriviş” (poreclă a scriitorului Urmuz, din acel timp). Cu prietenii săi de joacă şi-a alcătuit o locuinţă-cuib de pasăre - într-un copac. Nu ni se pare a fi un gest întâmplător...
Dar, poate fi identificat autorul cu personajul său? „Absurdul” din viaţă se suprapune cu „absurdul” din operă? O altă interpretare respinge categoric o asemenea posibilitate: autorul e una, – iar personajul, din fantezia autorului, – e cu totul altceva. Este adevărat, dacă privim lucrurile din perspectivă strict logică. Dar, aici, ne referim la absurd şi de ce să nu luăm în discuţie şi o interpretare pornind de la... absurd?
Altă observaţie, mergând în acest sens, este dată de faptul că personajele urmuziene, aproape toate, suferă de... claustrofobie. Dovedim limpede acest lucru cu finalul micului său „roman” Pâlnia şi Stamate: „Suindu-se apoi, pentru totdeauna în căruciorul cu manivelă, luă direcţia spre capul misterios al canalului şi, mişcând manivela cu stăruinţă crescândă, aleargă şi astăzi nebun, micşorându-şi mereu volumul, cu scopul de a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic”. Senzaţia de oprimare, de sufocare, în întunericul adânc al pivniţei, - resimţit de cititor alături de personaj, - este o dovadă limpede a faptului că însuşi autorul suferea din plin, de acest flagel psihic.
Dacă recitim cu atenţie textul, înţelegem şi altceva: că dorinţa personajului Stamate de a traversa tunelul funest, care mereu se micşorează, nu duce gândul la altceva decât la... sinucidere. Ori, din biografia lui Urmuz aflăm că acesta chiar... s-a sinucis. Spre nefericirea lui şi a cititorilor săi...
Noţiunea de absurd este însă extrem de complexă. Spre deosebire de clasicism sau realism, curente literare care – în mare măsură – de bazează de mimesis-ul aristotelian, de imitarea realităţii cunoscute, chiar cotidiene, absurdul modern prin excelenţă este mai apropiat de... haos. Tot de haos aparţine şi acel topos retotic pe care Ernst Robert Curtius îl denumea – în Istoria literaturii europene din Antichitate şi Evul mediu latin: „lumea pe dos”. Exemple în acest sens abundă în literatură încă din cele mai vechi timpuri. Putem să ne gândim, la acţiunea destul de puţin coerentă, din romanul lui Apuleius Măgarul de aur. Scene de acest fel apar mai ales, în legătură cu aspectele supranaturale conţinute în text.
Se observă, în legătură cu absurdul din opera lui Urmuz şi aspecte umoristice. Şi aici se pot clasifica unele elemente stilistice dintre care, mai evidente apar, în atenţia cititorului următoarele:
umorul copilăresc,
umorul naiv,
umorul burlesc,
umorul licenţios,
umorul macabru.

Despre umorul, pe care-l numim copilăresc, ne apar acele elemente din operă care amintesc de jocul copiilor, şi de care am amintit anterior în legătură cu o comedie de caracter şi situaţii numită Capul de răţoi de George Ciprian. Acolo apare şi singura poezie în versuri clasice dar în formă... „dadaistă” realizată de urmuz în adolescentă şi care apare şi independent în opera sa: „Cronicari”. În aceste versuri avem impresia că rima cheamă şi determină cuvintele din propoziţia următoare, nicidecum sensul logic al frazei:
„Cică nişte cronicari
Ducând lipsă de şalvari
L-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport...”(etc.)

Pare un cântec ritmat, rimat şi cântat pe o melodie simplă şi uşor de reţinut, în genul foarte cunoscutelor refrene cu: Ala-bala-portocala...” etc. Întrucât, dincolo de umorul mecanic şi infantil evident, nu prea putem găsi motive de aprofundare... „axiologică şi gnoseologică”, preferăm a trece mai departe.
¤
Din categoria umorului pe care-l numim „naiv” – foarte apropiat de cel pe care-l găsim într-o specie a picturii populare în care viziunea artistică ne aduce aminte atât de visele copilăriei noastre, sau de jocurile copilăreşti, cât de o perspectivă originară, primitivă, în care dimensiunile personajelor şi a decorului, în care aceste se mişcă, - sunt distorsionate, viu colorate, par să plutească deasupra solului într-o bizară levitaţie. Sunt bine cunoscute în acest sens, picturile lui Paul Gauguin, Marc Chagall sau, la noi, Stan Ion Pătraş – creatorul originalelor picturi de la Cimitirul vesel din Maramureş.
Atitudini „naive” – din partea autorului şi a personajelor sale, se poate afirma că există, – fără teama de a greşi, – în întreaga creaţie urmuziană. Gesturile sunt mecanice, incoerente, surprinzătoare, neobişnuite.
De ex.: „Micul băiat (Bufty – n.n. din Pâlnia şi Stamate), din prea multă pietate familială, prefăcându-se însă că nu observă nimic, târăşte o mică targă pe uscat, în timp ce mama sa, soţia tunsă şi legitimă a lui Stamate, ia parte la bucuria comună, compunând madrigale, semnate prin punere de deget.”
¤
Umor „burlesc” – oh, dar ce nu este burlesc în proza lui Urmuz. Personaje ce stârnesc hazul, caraghioase, trăznite, ca nişte clowni dintr-un circ de periferie. Dar, circul există, se pare, de când lumea... Imagini asemănătoare găsim şi în procesiunile folclorice cu căluşari, moşi năzdrăvani, capre ce seamănă mai mult a cocoş de munte, căiuţi coloraţi, ţinuţi în frâu de oşteni ca cei de plumb, de odinioară... Cât despre logica mişcărilor? Cine le poate înţelege decât evidentul rost apotropaic, de a alunga duhurile rele din cel „beteag”?
Iată o monstră de umor burlesc, absurd, urmuzienesc: „Ismail îl luă (pe Turnavitu, n.n., din Ismail şi Turnavitu) ... sub protecţia sa. Cu singura obligaţiune ... de a-i servi drept şambelan la viezuri, asemenea, să-i iasă înainte în fiecare dimineaţă pe strada Arionoaiei şi, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismail să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf înmuiat în ulei de rapiţă, urându-i sănătate şi fericire”.
¤
Umorul licenţios este şi cel mai dificil de analizat, din motive evidente. Stârneşte haz, satisfacţie uşor vinovată pentru unii, simplă repulsie pentru alţii. Exemplificăm, cu scuzele de rigoare: „Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci numai auzit. Căci Fuchs când a luat naştere, a preferat să iasă prin una dintre urechile bunicei sale, mama sa neavând nicidecum ureche muzicală...” (...)
„Mai târziu, la pubertate, - zice-se – îi mai crescu (sic. n.n), lui Fuchs şi un fel de organe genitale care erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă...” (...)
„Vestalele plăcere îl primiră pe artist cu flori, cu şervete artistic brodate şi cu interesante ibrice şi lighene antice de bronz cu apă aromatizată. Toate strigau, care mai de care: Dragă Fuchs dă-mi dragostea ta imaterială!...”
¤
Umorul macabru, ţine de obsesia continuă pe care se avea – se pare, – autorul, simţindu-şi sfârşitul apropiat. Un psihanalist ar putea, probabil, să detecteze, strecurată printre rândurile paginilor bizare, - tema, când mai estompată, când mai evidentă, a morţii – văzută ca o izbăvire, ori ca o pedeapsă pentru o vină nelămurită...
În Pâlnia şi Stamate, tema infinitului este vizualizată sub forma pivniţei întunecate, a pâlniei care se strâmtează permanent, ori a unui tunel care, – „la unul dintre capete nu se ştie unde se termină...”
¤
Dar, cum tema studiului de faţă este „absurdul ca mod de existenţă literară” nu vedem ce ne opreşte a considera că această operă bizară nici măcar nu este atât de „absurdă” cum se afirmă... Sugestia apare în titlul unei poezii urmuziene: „Fabulă”. Încă din Antichitatea greacă, încă din vremea miticului poet Esop, realitatea era prezentată sub formă de alegorie, de parabolă, în care aspecte ale realităţii sunt puse în faţa ochilor cititorului ca o mască sau ca o scenă, în care personajele-animale se comportă exact ca unii oameni – ce e drept – în ipostaze tipice, simbolice, pentru o situaţie dată. Absurdul poate fi doar o simplă convenţie uşor de descifrat. În Pâlnia şi Stamate – de exemplu, este prezentată (într-o formă bizară), – situaţia tatălui infidel care are tendinţa de a se sinucide aflând că fiul său are legături nepermise cu... amanta sa.
Tema călătoriei ca ideal de viaţă, ca vis, deseori neîmplinit al omului, – rămâne o trăsătură a realităţii, indiferent de forma realistă sau absurdă sub care noi o percepem. Dar, în concluzie, ceea ce este sigur, – e că enigma vieţii şi operei urmuziene are toate şansele să rămâne – pe vecie, – neexplicată. Ceea ce nu-i scade cu nimic farmecul inimitabil.

Vizualizări: 181

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de florin contrea pe Ianuarie 4, 2012 la 11:14am

MA BUCURA...

.. comentariul domnului Daniel Dăian care dovedeşte o aprofundare a ideilor mele din articol. Într-adevăr, se poate considera că elementul comic poate fi o mască pentru tragic, dar şi invers. 

Mă întreb dacă Urmuz - când îşi compunea operele, căuta în absurdul comic o rezolvare a nei situaţii existenţiale tragice. Din păcate pentru el - şi pentru noi, răspunsul său e tragic pe plan uman deşi... profitabil pentru noi, cititorii lui...

Florin Contrea

Comentariu publicat de florin contrea pe Ianuarie 2, 2012 la 8:58pm

ACEST ARTICOL...

... face parte din ultima mea carte aparuta in acest an intitulata Urmuz în editura timişoreană Hestia. Este o dezvoltare a tezei mele de licenţă din 1989. Dar, acest ultim articol este foarte recent şi reprezintă punctul meu de vedere despre o categorie pe care eu o cred importantă - a literaturii moderne.

Sper că vă va da de gândit...

Cu preţuire şi respect tuturor cititorilor mei.

Florin Contrea

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor