FLORIN CONTREA - PESTE 40 DE... MULTE SI MARUNTE PARADOXE

 

 

 

 

MULTE ŞI MĂRUNTE... PARADOXE

de FLORIN CONTREA

 

001. Uneori, când imaginaţia o ia razna, textul devine din ce în ce mai plictisitor. De ce se întâmplă aşa ceva? Pentru că stilul – nu-mi explic de ce, - nu prea ţine seama de dorinţa autorului ci se desăvârşeşte pe nesimţite, mai ales când autorul nu se aşteaptă. De ce anume? Cine mai poate şti?...

¤

002. Personajele mele, - atât cât le cunosc şi eu, - nu prea ţin cont de preferinţele mele. Au şi ele toane, ca fiecare... Sunt mai imprevizibile decât persoanele pe care le cunosc din realitate. Nu spun că n-au nici un fel de legătură cu acestea, dar – sincer să fiu, dacă pot... – sunt cu totul rodul fanteziei mele. Uneori mă simt inspirat de cât o trăsătură de caracter, sau de o fizionomie etc. Dar nu sunt portretist, de meserie, aşa cum mai fac unii...

¤

003. Scriu numai la calculator, adică folosesc doar tastatura, foarte rar, - în afară de semnătură, mai folosesc şi pixul pentru a mai nota câte ceva. Foarte concret. Literatură fac numai şi numai pe tastatură: degetele merg singure, foarte repede, s-au învăţat aşa de bine cu aparatul că nici nu-mi pot imgina altfel scrisul. Poate e bine, poate că nu. Nu ştiu precis...

¤

004. Despre problemele de stil şi artă literară. Dacă m-aş ocupa în primul rând de ele, mă tem că mi-aş pierde ideea pe drum. Dacă – însă, – sunt numai cu gândul la idei, stilul e cel care suferă. Să-ncerc să le împac pe amândouă: e calea cea mai sigură pentru eşec. Aşa că...

¤

005. Uneori nu-mi găsesc cuvintele potrivite când le caut. De obicei atunci şi ideea se rupe-n două, sau chiar în mai multe părţi până dispare. Şi-atunci, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să renunţ la întregul text. Cu ce mai rămân atunci? Ghiciţi şi singuri...

¤

006. Ce-ar fi să-mi încep o povestire cu sfârşitul? Unii, se pare, aşa şi procedează... Povestirea devine mult mai interesantă, sau palpitantă pentru că – nemaifiind interesat de urmare, - întreaga atenţie a cititorului se opreşte asupra unor amănunte greu de depistat. Dar pentru aceasta trebuie măiestrie, şi asta nu mulţi o au, sau, mai bine zis, n-au cum s-o aibă căci asta nu se învaţă după manual.

¤

007. Când o ştire ocupă mai tot spaţiul tipografic, există toate premizele ca să fie vorba de aplicarea unui proverb bine cunoscut; „mult zomot pentru nimic”. Sau aproape nimic, cum s-ar mai zice: „o furtună într-un pahar cu apă”. Dar are rost să ne referim tocmai la aşa ceva? Poate chiar are!... Dar nu ştiu eu.

¤

008. Uneori, cu cât o problemă este mai complicată, cu atât ea apare celui grăbit, a fi foarte confuză. De cele mai multe ori nici nu este cazul, dar aşa suntem noi uneori, nu reuşim să ne adunăm ideile pentru a fi mai clari în exprimare. Sau de vină să fie cel care ne ascultă, pentru că nu-şi dă interesul să ne înţeleagă? Cine să ne mai ştie?

¤

009. Cu cât un autor încearcă să pară mai „natural”, mai „spontan” în ceea ce spune, cu atât impresia cititorului este de text artificial, de compoziţie elaborată minuţios. Totuşi, părerea cititorului este mai importantă, de multe ori, decât acea a criticului de meserie. Nimic mai greu decât a simula „naturaleţea” şi „spontaneitatea” stilistică.

¤

010. De multe ori scenele care par a fi mai uşor de descris, se dovedesc - la o nouă lectură, – de nesuportat, chiar autorului lor. De câte ori le reia, în vederea perfecţionării stilistice, de atâtea ori impresia de insatisfacţie estetică şi logică se măreşte. Să fie acesta un motiv pentru care autorii cei mai mulţi le preferă tocmai pe acestea? Greu de ştiut...

¤

011. În subconştientul autorului, acţiunea viitorului roman, începe să se contureze... Când se gândeşte mai atent, dispare...

Abia a doua zi, dacă insistă, revine-ncet.... Sau, poate că dispare, de data asta, chiar definitiv.

Ce-i de făcut? Să mai încerce desigur. Sau, poate-ar fi mai bine ca să renunţe... Să-nceapă altceva.

¤

012. Când autorul se vede cu romanul terminat, după ce ani buni a tot migălit la şlefuirea lui, ce poate fi-n sufletul său? E fericit sau nu? Desigur, este de crezut că-i traversat de stări de spirit sau de sentimente foarte amestecate. E mulţumit ori deziluzionat? Se simte bucuros sau trist? Asta, desigur că numai el o poate şti. Sau poate că nu...

¤

013. Când chiar cred că am prins inspiraţia „de picior”, când cred că mi-am găsit ideea cea mai fricită, constat cu amărăciune că... n-am în gând decât banalităţi. Unde oare să dispară aşa? Că era pe-aici, pe aproape...

¤

014. Nimic nu-i mai ascuns poetului decât ceea îi pare a fi mai la îndemână. Paradoxal, dar, aşa stau lucrurile – de cele mai multe ori – şi cu fiecare dintre noi. Unde-am pus cheia? Uite că nu mai ştiu, deşi adineauri am avut-o aici, la îndemână.

¤

015. Când mă străduiam să-mi scriu cartea mea de 550 de pagini, Cărămida de aur am numit-o, din cauza grosimei ei, nu credeam să am puterea de a o termina vreodată. Acum, mult mă întreb, cum am găsit timpul să o termin? Parcă un veac a trecut de-atunci.

¤

016. Am terminat şi povestirea cu Peştera măritului Baldar. Şi la aceasta am trudit mai multe luni de zile. Cum au trecut? Oare a fost adevărat? Nici nu mai cred c-a fost aşa.

¤

017. Ni se întâmplă uneori să trecem indiferenţi pe lângă evenimente şi lucruri de prim rang, pe când tocmai lucrurile cele mai banale să ne capteze interesul şi chiar să ne rămână în memorie mult timp... fără motiv...

¤

018. Cu cât mă străduiesc mai mult să scriu coerent, cu atât frazele îmi ies mai confuze. Invers, când doresc să exprim cât mai exact complexitatea realităţii, cu atât textul îmi iese mai... banal. Deşi nu asta doresc. Ce-i de făcut atunci? S-aştept inspiraţia. Bine, o aştept, dar până când? Şi dacă nu vrea să vină ce să fac? Simplu, să mă las de scris. Ce fac atunci? Cercul se închide iar...

¤

019. Nu ştiu de multe ori care realitate e cea mai reală: aceea în care mi se întâmplă evenimente trăite, sau cea în care numai mi le imaginez. Greu lucru, mai ales când planurile ajung să se interfereze... Nu, să nu se ajungă chiar la suprapunere, că atunci e de rău... Sper să nu fie cazul...

¤

020. Când încep să lucrez la un text nou, mi se întâmplă să-mi placă din ce în ce mai mult.  Dar, când îl termin şi-l recitesc, mai adesea nu-mi mai place de loc. Ce să fac? Să-l şterg, să-l scriu din nou? Mai bine să-l las baltă…

¤

021. Găsesc câte un text scris acum nu mai ştiu câţi ani în urmă. Îl recitesc şi brusc, găsesc urmarea. Probabil a rămas în adormire undeva în subconştient… Altădată, n-am ce să mai completez şi abia atunci decid să-l arunc… Şi bine fac. Oare de ce nu l-am aruncat atunci?

¤

022. Acum, că am şapte cărţi publicate pe format clasic şi încă două pe internet, am impresia că nu am publicat nimic. Care să fie cauza? Amnezie să fie sau ce? Nu-mi bat capul să aflu, tot n-o să-mi spună nimeni.

¤

023. Între timp, mi-a mai apărut una, a opta. La care in ele ţin mai mult? Mi-e greu să spun. Cei mai mulţi autori afirmă că preferă cartea pe care o au în lucru, pentru viitor. Eu – mai modest – găsesc că cea din urmă pe care am dat-o publicităţii mă bucură cel mai mult. Deşi nu garantez că e şi cea mai bună…

¤

024. Îmi împart opera publicată în mai multe paliere. Scriu proză fantastică – pornind de la se-fe-uri - spre cea inspirată din real, deci proză psihologică. Mai sunt şi opere în care scriu despre munca altora – am editat poeziile şi articolele tatălui meu, apoi mi-am refăcut lucrări din timpuri mai de demult; concretizate în lucrarea de licenţă, de doctorat şi o antologie de poeţi actuali. Nu omit articole din reviste despre cărţi scrise de alţi poeţi sau prozatori. Despre contribuţiile mele spontane de pe reţelele de pe internet, nici nu mai vorbesc. Deşi, de la o vreme, mi-am propus să le mai… răresc…

¤

025. Cu cât timpul trece, cu atât mă detaşez mai mult de propriile opere… Pe măsură ce operele mele se depărtează de amintirea mea, cu atât se apropie de mine… sufleteşte vorbind. Ciudat, dar atât de adevărat.

¤

026. Nu mi-am visat niciodată personajele… cred că nici ele nu m-au visat pe mine. De ce ar face-o? Dar, de ce nu?

¤

027. Cărţile scrise de mine sunt ale mele… este evident. Totuşi, de ce mă simt din ce în ce mai detaşat de ele? De ce, atunci când le recitesc, am impresia că le-am scris în altă viaţă…

¤

 

028. Cineva-mi recomandă să nu mai scriu „în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă nimic”... De fapt, când scriu în manieră suprarealistă, – adică îmi propun să reflectez „suprearealitatea”... este cam greu aşa ceva...

¤

029. Cea mai mare parte a operei mele e... pe net. Sau în computerul meu. Dacă vine o furtună solară iar razele ultraviotele foarte puternice vor şterge totul din memoria electronică? Voi pierde mai totul... Cu ce mai rămân?

¤

030. Orice text literar poate fi interpretat şi din punct de vedere... extraliterar. Ce mă fac dacă aceste criterii „extraliterare” devin dominante? Mai pot să scriu ceva... Sau, dacă totuşi scriu... mai poate fi publicat undeva?

¤

031. Pe când visam cu ochi deschişi, aveam vise frumoase, reverii... De când visez dormind adânc, am parte numai de coşmaruri...

¤

032. Mă plimb pe stradă, meditez, - ideile mă împresoară... Când stau la masă, dau să scriu... ideile dispar. De ce?...

¤

033. Când vreau să scriu despre ceva real, de dincolo de lucruri străbate idealul... Când vreau să merg pe urma fanteziei, mă-ncurc în amănuntele concrete... Iar adevărul, el pe unde-o fi?

¤

034. Când personajele mi le iau din jurul meu, nu le mai recunosc, par schiţe, crochiuri abstracte... dar când le iau din Phantazie, mă întâlnesc cu ele la tot pasul.

¤

035. Viaţa ne pune uneori în situaţii dificile. Tocmai când suntem angrenaţi într-un proiect artistic de mari dimensiuni, timpul ni se fragmentează cu fel de fel de treburi mărunte – din acelea care par a lua, în mintea noastră, dimensiuni disproporţionate. Se mai spune despre asta: omul propune şi... Dumnezeu dispune!

¤

036. De ce e atât de greu de găsit echilibrul perfect între situaţiile inventate? Dacă sunt prea fantastice devin incredibile. Când vrei să le faci şi fantastice şi credibile pot deveni uşor... penibile... Ei, dar asta e măiestrie iar măiestria nu se obţine uşor. Ca orice lucru bun, de altfel.

¤

037. Cu cât trece timpul, pasul meu devine tot mai greoi, mai chinuit, în schimb paşii din imaginaţia mea se transformă într-un fel de zbor... Poate din faptul că lumea din imaginaţia mea este mult mai ideală decât cea în care sunt nevoit să fiu.

¤

038. Constat uneori o tensiune între ce spune raţiunea şi ce-mi ordonă subconştientul meu. Când fac teorie literară subconştientul mă dirijează mai bine decât raţiunea. Dacă scriu proză literară e invers: subconştientul are tendinţa de a se supune raţiunii. Nu e prea bine, sunt primul care trebuie să recunosc asta...

¤

039. Cu cât trece timpul impresia mea este că zilele trec mai iute ca de obicei... dar, prin contrast, orele se lungesc nepermis de mult...

Ce aş putea face ca lucrurile să se schimbe în acest caz? Sincer să fiu, nu ştiu...

¤

040. Ceea ce până nu de mult era în centrul preocupărilor mele – mă refer, desigur, la literatură... a devenit ceva cu totul marginal. În schimb, pe primul plan trece supravieţuirea... E mai normal să fie aşa.

¤

041. Cu cât mă străduiesc mai mult să-mi alung gândurile negre, cu atât ele se insinuează în subconştientul meu. Cu cât devin mai conştient de acest lucru, cu atât devin mai pesimist.

¤

042. Cu cât sunt mai pesimist, cu atât apar mai multe semne că situaţia e mai pozitivă. Asta mi se întâmplă probabil, ca să mă contrazică în ce cred... De fiecare dată când începeam un proiect aveam impresia că va fi ceva irealizabil. Când îl duceam cu bine la capăt eram mai dezamăgit de mine însumi. Paradoxal...

¤

043. Nu speram să termin cu bine bacalaureatul, licenţa, sau doctoratul. Iată că le-am realizat.

Nu-mi imaginam că voi ajunge cu bine la pensie. Am obţinut-o.

Nu vedeam cum pot devin scriitor cu acte în regulă după pensionare. Am făcut-o şi pe asta.

Nu credeam că-mi voi vedea lucrările tipărite şi încă în condiţii excelente. Iată că le am!

Nu-mi imaginam că va să vie o vreme când meritele literare ale tatălui meu vor fi recunoscute oficial. Iată că s-a decis de autorităţi, ca o stradă din oraş să poarte numele său!

Nu credeam şi totuşi...

¤

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 32

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor