Photobucket

În anul 2008, scriitorul Florin Dochia a publicat o nouă culegere de poeme «Şarpele dezaripat» la Editura Princeps Edit din Iaşi.

Florin Dochia este autorul volumelor de versuri: «Geometria singularităţii» Editura Premier 2003 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu» pentru Opera Prima); «Grădina de hârtie» Editura Premier 2003; «Conserva de fluturi» Editura Premier 2004; «33 – piatră, pasăre, duh» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2007 precum şi al unui volum de interviuri «Puterea lui don Quijote» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2006.

Poemele lui Florin Dochia poartă inconfundabil amprenta geometriilor fractale ale unui lirism nou, profund, neconvenţional, de factură filosofică, într-o variaţie aparent aleatorie, spre câmpul gravitaţional spectaculos al Eului. «Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută» spune Emil Cioran* şi aceasta poate defini tentaţia inefabilă a lui Florin Dochia de a se circumscrie necondiţionat Poeziei.

«Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/Ca să nu fiu gol în faţa oglinzii/(…)/La marginea prăpastiei am făcut zid de cuvinte» (Şarpele dezaripat) mărturiseşte autorul, şi nu este decât legitimitatea propriilor sale deziderate artistice pentru că Poezia este însăşi Viaţa, acolo unde deja «Respiraţia ca o carte deschisă» (Şarpele dezaripat) ne învaţă de la sine să colorăm propria identitate de efemeridă în Universul literelor.

Florin Dochia ştie dintotdeauna că «Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri» (Emil Cioran) într-un fenomen complex de “clustering”/aglomerare a ruinelor interioare, de aceea afirmă păstrând gravitatea mistică de muritor pe tărâmul ideatic «uneori mă îmbrac cu moartea pe dos/E doar o stupidă prejudecată că astfel viaţa/Nu va mai părea insalubră şi îngerul nu va degera/Cu privirea înflorită în fereastră» (Ad ventum).

Latentă şi însingurată stare de veghe în Calea Luminii chiar dacă până acolo «Tot ce ating se transformă în ceaţă aurie» (Păpuşa), reverberaţie ascunsă a lumii unde «tot ce ating se preface pe sine şi nu/Se vede care se ascultă pe sine şi nu se/Aude care se răneşte pe sine şi sângele/Nu curge singurătatea» (Păpuşa).

Există din ce în ce mai multe praguri înalte spre care destinul îşi delimitează tahicardiile, într-o stranie confluenţă a mareelor intime pentru că «Tot ce am stăpânit în devălmăşie de la o/Margine la alta a sufletului tot ce vând se/întoarce la mine mai mult în magaziile inimii» (Marfa şi banii), adaugă Poetul.

«Un înger în ger mă împingea fără chef la trezie» (Un înger în ger) defineşte singurătatea sa cu Îngerul pentru că desigur, «vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui/ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu/ e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece» (Şase semne despre moarte. M), singurătate ce transpare dincolo de tiparele cunoscute într-un areal nestatornic, dar cronicizat prin efectele sale ireversibile, ţinându-l închis în Logos ca într-o colivie organică, cu care se află endemic în simbioză malignă: «Totul a început când între aripi se pornise/Să cadă trupul ca o cascadă prăvălită de pe Munte.» (Moartea cea mică).

Şi mai departe, dincolo de Memorie, de semnele prevestitoare, o epidemie stranie pare să înghită lumea de dincolo de el, sporindu-i exponenţial neliniştea, disperarea «Vouă nu vi se mişcă mâinile şi nici/Ochii nu vi se mişcă şi nici pleoapele/Şi nici plămânii ori inima ce rost are/Să mă întreb dacă gândurile voastre/Sunt în mişcare ori au îngheţat aşa» (Sport extrem).

Această stare de spaimă se amplifică atunci când ceremonia desprinderii măştilor tuturor, nu numai a celor din jur, devine inevitabilă, autentică tragedie: «Desprind cu grijă masca, are încă/Lacrima desenată pe obraz sau e doar/Plânsul unui labirint încă tânăr »(Masca măştilor)

Moartea îşi adulmecă tulburată glifele acolo unde Poetul încearcă să descifreze Timpul din ce în ce mai strâmt, igrasios, bizară reprezentare grafică a dependenţei de eternitate «totul este să prinzi clipa/când lucru acesta se întâmplă» (Şase semne despre moarte. A) prin tot acest «aer curat ca după fulger/iau supradoza de vis»(Şase semne despre moarte. A)

«Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane» (Emil Cioran) într-un compus etern inaccesibil al neantului şi totuşi Florin Dochia încearcă să fie mesagerul marilor iluzii existenţiale «în această lume insuficientă şi fragmentară» (Emil Cioran) de dincolo de moarte: «în pieptul meu imaginat de o lume închipuită/cine va veni după mine va afla cu siguranţă:/şi eu am trecut pe aici» (Şase semne despre moarte)

«Şarpele dezaripat» este, dincolo de simbolul iconografic fantastic invocat în corpusul Poeziei, un ecou liric spre teurgia sufletului în căutarea esenţei divine din om, pe care, iată, scriitorul Florin Dochia îl îmblânzeşte invariabil cu «umbra de semn» a harului autentic.





Notă : *Pe culmile disperării, Emil Cioran

Vizualizări: 36

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor