Foileton: Aventurile lui Robert cel cuminte, de Petre Crăciun (I)

Robert avea aproape șapte ani. Era un băiețel mic de statură, blond, cu nasul cârn și fața plină de pistrui. Avea ochii vioi, dar erau aproape tot timpul triști, mult prea triști pentru un copilandru care ar fi trebuit să stea tot timpul cu gândul la joacă.

De trei ani, Robert locuia împreună cu bunicul său, Moș Anghel, un bărbat trecut bine de 70 de ani. Stăteau într-o casă modestă, de chirpici, cu trei odăi joase, sărăcăcios mobilate. Părinții săi plecaseră la muncă în Spania și de atunci trecuseră trei ani de zile. Nu îi mai văzuse pentru că le era greu să vină acasă, nu aveau bani, iar de lucru nu găseau mereu. Abia le puteau trimite două sute de euro pe lună pentru a cumpăra de mâncare. Nu știa cum se descurca bunicul, care avea o pensie de mizerie. Pentru a putea face față cheltuielilor, renunțase chiar și la țigările de care nu se despărțise nici măcar odată în viață. Când avea să facă rost de primii lui bani, avea să îi cumpere bunicului un pachet mare de țigări... Poate chiar și o pipă.

De când plecaseră părinții, băiatul se rupsese de prietenii de joacă. Cu o răutate specifică vârstei, prichindeii îi aminteau în permanență că părinții îl părăsiseră și că nu aveau să se reîntoarcă la el. Cuvintele țâncilor îl dureau cumplit. Venea în casă cu ochii în lacrimi și se arunca în brațele bunicului, care se încrunta precum cerul înainte de furtună.

-Iar s-au legat de tine, potlogarii ăia de copii? întrebase bunicul, la unul din episoadele de acest fel.

-Da, bunicule, îmi spun că mama și tata m-au părăsit, că își vor face acolo alt copil și nu vor mai veni la mine niciodată.

-Așa au spus? tresărise bunicul, la auzul cuvintelor.

-Da, și că tu vei muri pentru că ești bătrân, iar eu voi ajunge la Casa copilului.

-Măi, țâcă, spuse bunicul, punându-l pe băiat pe un picior. Uite cum stă treabă: taică-meu a trăit 98 de ani, iar bunicul, mai mult, a depășit suta. Auzi tu? Noi suntem un neam de oameni care trăiesc mult. Să nu-ți faci griji, iar cu pungașii aceia am să rezolv eu... Nu mai plânge? Vrei să îți cumpăr o minge de fotbal?

-Mă mai întrebi? Dar cu ce bani?

-Se descurcă bunicu...

Adevărul este că strângea de câteva luni bani pentru a-i cumpăra o minge băiatului, pe care dorea să i-o dăruiască de ziua lui, care era pe 15 noiembrie. Îi cumpărase o minge din piele, de toată frumusețea, chiar atunci, băiatul ieșise cu ea pe stradă, pentru a le arăta că nu este al nimănui, dar rămăsese fără ea chiar în ziua aceea. Abia trecuseră vreo două ceasuri de când ieșise cu ea la joacă, pentru că pe stradă își făsuseră apariția vreo cinci, șase țigănuși mai mari, de vreo 12-13 ani.

-Dă-mi și mine să văd cum e, ceruse cel care părea să fie cel mai mare dintre băieți.

Robert îi dăduse mingea fără să se gândească la nimic rău. Avea o inimă atât de curată, încât nu-și putea imagina că cineva putea să îl rănească. Negriciosul abia așteptase să ia mingea de la cel mic. Cum se văzu cu ea în mână, se uită admirativ și spusese:

-Hă, e bună rău. Se confiscă...

-Bine, dar e mingea mea, sărise Robert. Este luată din ultimii bani ai lui bunicu. De ce mi-o luați?

-Bă, copilu, mingea este a mea. Dacă îi spui ceva lu moșu, ai de-a face cu mine, auzi? Mucles!

Robert rămăsese cu buza umflată, grăbindu-se să îi spună lui Moș Anghel pățania. Spre supriza lui, bătrânul nu îl certase. Îi dăduse o eugenia ascunsă într-un buzunar al hainei și îi spusese.

-Robert, nu este vina ta. În fond nu este decât o minge. Gândește-te că vei mai avea și altele, mai bune decât asta. Nu-ți pierde speranța. Bunicul meu, care a lucrat la CFR, avea o vorbă: întotdeaua mai vine un tren.

-Mai vine un tren? Ce înseamă asta, bunicule?

-Că omul trebuie să spere, să nu deznădăjduiască. Ai priceput?

-Cred că da, spuse Robert, foarte concentrat să nu uite vorbele rămase de la bunicul bunicului.

În seara accea se culcase devreme și visase chipul mamei, apoi pe al tatălui, iar în cele din urmă o gara foarte frumoasă, plină de lume, prin care treceau tot timpul trenuri, care de care mai luxoase. Undeva, la capătul unui peron plin de lume, stătea bunicul, îmbrăcat în uniformă impecabilă de CFR, cu o țigară de foi în gură.

-Ți-am spus eu să nu deznădăjduiești? Uite câte trenuri trec prin gară.

-Da, bunicule, sunt foarte multe trenuri, spuse băiatul, derutat că trenurile treceau in diferite direcții, dar nu opreau. Dar aceste trenuri trec și nu opresc. Eu cum am să mă urc în ele?

Bunicul rămăsese uluit de întrebarea băiatului. Înainte de a da un răspuns, băiatul se trezise cu gândul că nu primise răspunsul la întrebarea care îl frământa.

(va urma)

Petre Crăciun

Vizualizări: 122

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor