Formarea conştiinţei istorice

Definiţie:
Formarea conştiinţei istorice = încercarea de a construi identitatea unui popor/a unei naţiuni prin raportarea la alte popoare/naţiuni, urmărind:

situarea în timp şi spaţiu
evenimentele istorice
limba
cultura şi civilizaţia
mentalităţile.

Formarea conşiinţi istorice
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.
Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului poporului său. M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istoric este esenţială. De-a lungul timpului, conştiinţa identitar generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre originile şi vechimea românilor ).
Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt:
Analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an cu an, întâmplările importante din viaţa unui popor;
Cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai frecvente în Evul Mediu, care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;
Cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează pe izvoare istorice, dar şi pe legende populare;

Secolul al XV-lea şi al XVI-lea – cronici în limba slavonă:
 cronici de curte prin care se fixează memoria unei colectivităţi conduse de un voievod;
 au circulat numai în manuscris;
 primele texte închegate narativ, care depăşesc modelul enumerativ şi sec al analelor;
 primele forme de consemnare a istoriei prin prezentarea cronologică a evenimentelor mai importante ale fiecărui an;
 primele au fost scrise în Moldova ( anonime, la porunca lui Ştefan cel Mare );
 originalele nu s-au păstrat, ci doar mai multe copii identificate după locul în care au fost găsite;
 cronici despre Mihai Viteazul;
 la acestea se adaugă cronici în versuri scrise în limba greacă;

 Secolul al XVII-lea
 cronici scrise în limba română in Moldova: Letopiseţul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, continuat de Miron Costin şi Ion Neculce;
 cronici in limba polonă, în versuri şi în proză, scrise de Miron Costin;
 o istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin;
 cronici anonime muntene;
 cronici de autor din Ţara Românească;

Aceste letopiseţe sunt un fel de pomelnice, notând sumar nume de voievozi şi anii de domnie ai acestora. Istoria domniilor de după moartea lui Ştefan cel Mare este continuată de cronicile slavoneşti ale călugărilor Macarie (odată cu acesta apar în istoriografia română cronicile cu caracter memorialistic ), Eftimie şi Azarie - care au ca model scrierile bizantine – caracterizându-se printr-o exprimare căutată, neglijând uneori claritatea şi exactitatea evenimentelor.
In secolul al XVIII-lea, apar cronici in limba română care încearcă sa recupereze trecutul. Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.
Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume:
Istorică – pun bazele istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de continuitatea şi de unitatea poporului român;
Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei etape din evoluţia limbii române;
Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice;

1. Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de memoria orală. In secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări deprinşi cu scrisul. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor pe care le-au înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea bisericilor.
2. Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se regăseşte şi in Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul, anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se produce astfel o individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată.
3. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. In spaţiul medievalităţii româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona, limba oficială, de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

CRONICA – tipologie în funcţie de autor sau iniţiator:
 cronica domnească este cronica oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia punctului de vedere oficial;
 cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al clasei sociale cu acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din istoria neamului său;
 cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut; cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt:
 originile
 limba
 continuitatea
 evenimentele istorice
 instituţia domniei

Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.
Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-ar face, trebuie să plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile consecutive, făcute după moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi mai important pentru istoricul mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă, care îl situează pe Ureche într-un orizont superior. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin, imaginativ, libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător pe ecranul textului, cu o simplă etichetă alăturată numelui. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni în acţiune, lăsându-i să se spună pe ei înşişi. Costin va reface narativ traiectoria personajelor – înţelepte sau nu – pândite de destin, iar Neculce, povestitorul mim, în maniera teatrului popular, va imita şi gesturile, şi spusele personajelor sale.
Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă domestică sau publică. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trăsăturile eroului sunt subliniate din informaţie livrescă, dar interpretată.
În formă şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale. Aceasta este opera care trasează linia de demarcaţie, ruptura între naraţiunea istorică în slavona bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba română. De aici începând, istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Forma în care se prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul, organizat, în general, în jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.
Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere,fără să se emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul povestit este anterior duratei biografiei sale,ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. Recurge,de aceea,la sintetizarea informaţiei din surse scrise,interne sau externe, şi orale,după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise istoria povestită,Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări. Energia naraţiunii îl arată un raţional şi nu un sentimental. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în prezent spre a da o lecţie viitorului.
Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri,Miron Costin ne obligă la nuanţarea consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă de sens discursul narativ,situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului,Grigore Ureche. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost Neculce, mare admirator,de altfel,a lui Miron Costin.
Este esenţial să plecăm de la observaţia că nota distinctivă a atitudinii narative a celui de-al doilea cronicar din „triada beletristică norocoasă”(Ş.Cioculescu) e reflexivitatea. Energia stilului e canalizată pe direcţia cugetării şi moralizării în consecinţă. Însă,moralizarea nu e făcută frust, cu violenţă de vocabular, ca la Neculce, si discret, prin meditaţii şi parabole. Costin este,de asemenea, singurul cronicar care conştientizează şi formulează diferenţa de durată între spaţiul istoriei în act şi povestirea ei,care nu poate dura tot atât:”Ceea ce povesteşti repede,nu se întâmplă tot aşa de repede”.
Letopiseţul,compus din evocare şi memorialistică,începe de la „cumplita domnie a lui Aron Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul. Miron Costin este scriitor de cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva se modifică,deoarece,pentru prima dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind nevoit să evalueze,având îndoieli, admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un fapt viu,în relatarea căruia se implică. Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e tensionată de sentimente şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a scrisului cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce va impune unul,de marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Prima comparaţie cu stilul lui Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este mai variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice (sub Tomşa vodă),conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş) acoperă epic cele mai alerte pagini.
Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei, descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. Suntem,în aceste secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului,dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care istoriseşte şi interpretează,căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face dintr-o „carte de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală, universală.
De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din figurile istorice,în principal personalităţi domneşti:despotul(Aron Vodă);eroul însetat de sânge(Mihai Viteazul);bunul,piosul(Ieremia Movilă);bazileul mândru(Vasile Lupu) etc. Spre deosebire de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească a personajelor. Îl separă şi de Neculce faptul că portret,pentru el, înseamnă figura interioară, temperamentul,psihologia, intelectul şi de aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la hire”.
Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda problema originii poporului român,astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul moldovenilor. Opera a rămas neterminată,dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine a poporului nostru şi convingerea că, prin scrisul său responsabil,el poate scoate neamul din întunericul neştiinţei.
Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche şi Miron Costin, Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi, acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.
Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Cum prefaţa o spune,povestitorul îşi ia distanţă de predecesori, înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă dimensiuni istorice diferite,în funcţie de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile. Costin refuză deliberat sa scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el povestirea,fără perifraze şi eufemisme. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale,de altfel,este cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri,cele cu substanţă erotică atrăgându-l cu deosebire.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea autcorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţi, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al povestirii sau,mai rar,prin rememorări.
Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce a literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt, anecdoticul. Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Ironia rezultă din intonaţia orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuială plasată în stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri,”ironia este prea morală pentru a fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.
Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus la figura interioară a povestitorului. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris aice”.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.
Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.
Sub denumirea generica de cronicari munteni a rămas in cultura romana un grup de cărturari din Tara Româneasca,unii anonimi,autori de cronografe sau letopiseţe in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. Desi la curtile muntele ale lui Matei Basarab,Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala,un letopiseţ sistematic si complet al tarii nu s-a păstrat.
Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, două lucrări fiind mai cunoscute: Letopisetul Cantacuzinesc, operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi Cronicile Bălenilor,opera anonimă. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti, plasată la 1290, şi se termină cu referiri la anul 1688, când, pentru o curta perioadă, cele două familii rivale se împacă.
Suirea pe tron, în 1688, a lui Constantin Brâncoveanu a însemnat şi o modificare de atitudine faţă de cronicile anonime. Cele doua letopiseţe fuseseră continuate, dar noul domnitor le dezaprobă, nu pentru atitudinea lor partizană, ci pentru simpatia pe care o avea pentru o altă facţiune, care îl avea în frunte pe stolnicul Constantin Cantacuzino. Domnitorul încredinţează scrierea cronicii sale oficiale lui Radu Greceanu, învăţat recunoscut în epocă, unul dintre traducătorii Bibliei de la Bucureşti. Această cronică se ocupă doar de epoca Brâncoveanu, oprindu-se cu puţin înaintea tragicei morţi a acestuia.
Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă, atribuită lui Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe observaţii proprii. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717.
In timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu este desemnat sa scrie cronica oficială. S-au păstrat două letopiseţe semnate de acesta, unul care continuă o cronică moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă, partea de început fiind o compilaţie după cronicile anterioare.
Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni, fiind primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor, vădind calităţi de istoric, superioare cronicarilor moldoveni. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică, desprinsă complet de tonul partizan al cronicilor munteneşti.
Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti, putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat în continuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de la început de fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.
O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor autori. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului, cronicile munteneşti au mai degrabă un caracter formal, legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o reprezintă la conducerea ţării. Caracterul evident polemic le dă, însă, valoarea literară.
De asemenea, putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.
Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative si descriptive care dau valoare artistica scrierilor lor.
Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la înstăpânirea limbii naţionale în cultură. Aşa cum constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar in planul ideilor (afirmarea originii şi apartenenţei romanice), ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen sau a unei teme in cadrul culturii autohtone).
Faptul ca provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare, s-a născut scrisul cronicăresc, însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară, ci doar despre o necesitate stringentă în a recupera trecutul.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce s-au lucrat...”(Grigore Ureche ) ; „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii...”(Miron Costin)).In viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţa, nici forţa vizionară, asemănându-se „fiarelor si dobitoacelor celor mute si fără minte” (Grigore Ureche). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da sama de ale mele, câte scriu” (Miron Costin).
In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică) continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului. Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă, străbătuta de entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne
Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o face, într-o primă etapă, Şcoala Ardeleană. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin intermediul unor argumente de ordin istoric si filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice, exagerate, supralicitându-se unele date sau argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică, riguroasă si argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în istoria culturii româneşti.
Nicolae Iorga remarca, subliniind importanţa Şcolii Ardelene, că „într-un timp când nu era o literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii, într-un timp când nu se iviseră forme de stat care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într-un timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitare morala a lor, care era limba. In ea s-a văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare, în acel semn am învins”.
Corifeii Şcolii Ardelene percep, cu o fină intuiţie, însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa unei naţiuni. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale, semnul distinctiv al existentei si identităţii sale. Pe de alta parte, cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista intre dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi dezvoltarea limbii.
Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. Tot de aici derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune, şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene, două elemente inseparabile, aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. Aceste imperative şi exigenţe se confundau, de altfel, în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială, deoarece lupta pentru eliberarea naţiunii semnifica, în fond, lupta pentru apărarea, ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Cărturarii ardeleni sesizează, în primul rând, raportul dintre limbă şi cultură, în cadrul căruia limba era socotita drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii.
În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene, limba capătă o semnificaţie majoră şi, în acelaşi timp, cu rezonanţe inedite. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale, contribuind la apropierea şi unirea vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic, cu estomparea diferenţierilor regionale, accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi literare, care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel o nouă relaţie a cultivării limbii, aceea cu unitatea naţională. Cu cât o limbă era mai cultivată,mai aleasă şi mai îngrijită, cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine, în condiţii optime şi sigure,menirea unificatoare şi integratoare.
Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. Petru Maior, de pildă, îşi fixează atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme, urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. El constată şi accentuează asupra ideii, de o semnificaţie majoră, menţinerea unităţii limbii române în diverse etape istorice, recurgând la numeroase argumente pentru a-şi ilustra teza, spre a-l convinge pe cititor şi pentru a infirma supoziţiile adversarilor. Unitatea şi coerenţa internă a limbii, în structura ei originară,nu a putut fi deteriorată, cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene, nici de contactul cu popoarele slave. Petru Maior observă, cu obiectivitate şi pertinenţă, că influenţa limbilor străine, şi mai ales a limbii slave, nu a alterat structura intimă a limbii române, care s-a menţinut, în esenţa sa, aceeaşi: „Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru, nice cum nu s-au atins, ci aceasta au rămas întreagă, precum era când întâiu au venit romanii, strămoşii românilor în Dacia.”
Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni, munteni şi ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman, se baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. In timp, istoricii au contestat această ipoteză.
Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.
“Cuvântul istorie are doua semnificaţii distincte, pe care publicul larg, dar şi mulţi profesionişti tind foarte adesea a le confunda. Istoria defineşte, în acelaşi timp, ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie, este imaginea, inevitabil incompletă, simplificată şi deformată a trecutului, pe care prezentul o recompune fără încetare.” (Lucina Blaga – Istorie si mit în conştiinţa românească 1997)
Conştiinţa istorica a romanilor începe să se exprime odată cu scrierea istoriei lor. Consemnarea evenimentelor pune în evidenţă două constante în viaţa lor zbuciumată – două fronturi de luptă: unul extern, reprezentat de confruntarea cu duşmanii, şi unul intern, reprezentat de rivalităţi şi conflicte pentru putere. Vârsta eroică a feudalităţii româneşti este dominată de figurile emblematice ale voievozilor glorioşi, între care strălucesc Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, despre ale căror fapte de arme povestesc cronicarii. Alte nume de seamă ale istoriei, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, sunt fixate în memoria medievală mai ales pentru vitregia destinului lor. In scrierile timpului este consemnată astfel şi cealaltă faţă a istoriei, legată de luptele lipsite de glorie, în care se înfruntă oameni de acelaşi neam şi de aceeaşi lege.

Vizualizări: 20337

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2017   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor