I. Biblia şi Mein Kampf

          Poate că aceste amintiri au dospit prea mult. Prea mult pentru a putea fi scrise. Cu uşurinţa trăirii. Cu acea naturaleţe leneşă a trăirii de-atunci, de la 18 - 20 de ani. Când curgeam prin viaţă ca un halucinat norocos. Nişte amintiri întârziate şi pentru că, mult mai apoi, aveam să înţeleg că personajul lor este unul extrem de controversat.

          Pe Belu Zilber l-am cunoscut prin meditaţiile la matematică. Totul a început în toamna lui 1973. Nu aveam încă 18 ani. El avea 72 şi mai avea de trăit cinci. Ieşise de nouă ani din închisoare după 16 ani de detenţie politică grea şi pe atunci destul de misterioasă pentru mine. Iar Belu era rezervat. Greu povestea de puşcăriile lui. Atâta aflasem, zvonul ce-l preceda: fusese închis în lotul Pătrăşcanu. L-am întrebat, mi-a răspuns sec: "Da. Mi-au furat 16 ani din viaţă, domnule!". Aşa l-am cunoscut eu. Un Belu Zilber în ultimii ani ai vieţii, curăţit şi cumva resemnat, după o paranteză infernală de 16 ani, un Zilber doar al ideii şi strălucirii. Şi vindecat de comunism. Vindecat şi cicatrizat. Eu însumi, învăţăcel la vârsta ideală, a receptării, ceţos şi curat (şi când eşti mai curat şi mai noros ca la 18 ani!). Îndesat în vise şi-n cărţi. A fost pentru mine întâlnirea densă dintr-un timp suculent, formator. Densă, dar nu decisivă. Şi cine ştie, poate a contat puţin şi pentru el, cel fără copii. Un Zilber la ora şi vârsta bilanţurilor. Nu toate amare. Dar până atunci noi vom fi continuat cu ale noastre.

          Întâi matematica, pe urmă cu atâtea încă, fascinante. De la amintirile lui, multe cred încă inedite, despre atâţia dintre cei mari din anii de graţie interbelici, până la teama primelor poeme pe care i le-am citit (multe scrise chiar în biblioteca lui) înconjurat, capturat de aura şi de ideile lui stufoase cu brianţa neciobită, la fel cred, ca-n vremea în care-l făcuseră să fie pomenit cu admiraţie ori măcar cu elegante, pătimaşe respingeri  de mai de toţi "sacrii" noştri. De la Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Sebastian, Moisil, Steinhart - eei, dar ar trebui să scriu o listă lungă cam cât dicţionarul culturii române interbelice! Însă când l-am cunoscut nu ştiam nimic de toate astea. Doar cărarea matematicilor m-a dus la Herbert Zilber. Căci în acei ani, cu meditaţiile pentru facultate, el încerca să-şi rotunjească o pensie mică.

          Şi Beluţu era mititel. Chiar foarte scund, foarte iute, bonom şi destul de vesel. Nu părea complexat de statura lui, cum am citit apoi. Sau nu o arăta. Nici că se putea un contrast mai violent cu diminutivul "Belu" ce te duce cu gândul la cimitirul istoric. Şi mai erau ochii lui. Foarte intenşi, foarte vii, în contra şi deasupra vârstei. Ochi cu o apă, o undă aparte. Abisuri lucioase... Fuma enorm, impunea uşor şi locuia într-un apartament rafinat. Mobilă neaglomerată, colaj bun de stil vienez şi florentin. Un prim amănunt, cumva la-ntâmplare: în bibliotecă am observat repede o ciudăţenie (n-a fost ultima): pe un raft, legate frumos şi foarte la vedere stăteau lipite Biblia şi, în germană, "Mein Kampf" (eram în 1973!!). L-am întrebat de ce le ţine aşa, alăturate. "Aste două cărţi au schimbat soarta lumii", mi-a răspuns.

          Dar mai întâi a fost matematica, spuneam. Şi Zilber era un matematician  cu o cultură de talie, rezolvator de probleme dure. Asta deşi se făcuse cunoscut (semnând Andrei Şerbulescu) în altă grilă: sociologie, politologie, publicistică. Destul de curând mi-a spus că are trei licenţe: două la Grenoble, în matematici şi în inginerie şi a treia în România, în economie (în fine, mult mai târziu aveam să mă lămuresc, că nu şi le va fi luat el chiar pe toate!). Ca matematician, însă, intuiţia euristică şi forţa lui de generalizare erau impresionante. Şi stimulative. Poate  ambiţionat şi de el începusem pe atunci să citesc cursul superior de "Analiză matematică" al regretatului academician Miron Nicolescu (cu care mi-a mărturisit că fusese bun prieten, ca şi cu alţi mari matematicieni de la Simion Stoilow la Barbilian şi Moisil). Pedagogul Zilber s-a pliat destul de repede pe curiozitatea şi puterea mea, aşa că de la o simplă pregătire pentru admitere în facultate am început să lucrăm la nivel de olimpiadă internaţională. Într-o grupă cu încă doi puşti dintre care unul, Florin Cazan, bun prieten şi coleg cu mine la clasa specială de matematică, clasă de elită a liceului (până atunci) "Petru Groza", de la Şosea, la ora aceea deja "Liceul de informatică", multă vreme singurul din ţară. Azi, Colegiul Naţional de informatică, bizar botezat "Tudor Vianu" (ca şi cum multe ar fi avut de a împărţit Tudor Vianu cu informatica, dar se pare că e altă modă post '89. Ioan Groşan îmi spunea că există, printre alte asemenea perle votive, chiar un Grup şcolar-industrial cu profil cumva de C.F.R., numit "Emil Cioran", şi cred că scepticul de serviciu al lumii s-ar răsuci în mormânt de-ar afla!).

          Revenind la matematicile lui Zilber, el avea darul de a insera firesc instrumente teoretice puternice în rezolvări surprinzătoare. Odată, după ce ne-a lăsat să ne chinuim cu o problemă algebrică de "internaţională", ne-a arătat o soluţie ciudată (folosind matricea funcţională Wronski şi determinantul ei). Altă dată a reuşit să pună capăt unui lanţ de probleme înrudite cu enunţ înşelător (ale lui C. Ionescu-Ţiu) apărute în Gazeta matematică. Toată zona tuşată de matematică ce-o cunoşteam, inclusiv prietenii de la "Gh. Lazăr", medaliaţi cu aur la "internaţionale", se chinuiau în gol cu ele. Şi Belu a venit cu o soluţie simplă!

          Era, de altfel, unul dintre acei mohicani interbelici cu formaţie şi tendinţă enciclopedică, dintr-o vreme în care toţi cei importanţi aveau nu una, ci snopuri de licenţe şi doctorate. Şi mai avea, ca aceia, o rasă a conversaţiei politicoase, delicate, cosmopolite. Fraze întoarse în paradoxuri rafinate. Şi-n situări acide. Rasă azi în mare parte revolută, dusă. "Am făcut parte din grupul "Criterion" şi am fost adjunctul lui Magearu la Institutul de cercetări economice. După război, am ţinut primul curs de economie politică la Universitate, în Bucureşti, în 1946" - încă se mândrea Zilber cufundat tot, de-abia se vedea, în fotoliu-i de piele.

          Însă de departe sarea şi piperul şedinţelor noastre de matematică cu Belu Zilber, erau îmbibarea lor savuroasă cu amintirile lui. Şi cu panseuri. Spiritul lui capricios şi iute migra cu o strictă naturaleţe dintr-un domeniu în altul. De aceea multe dintre aceste citate a trebuit să le aleg dintre picături matematice. Aşchii înstrăinate de farmecul lor spontan, de atunci. Iată, într-o după amiază în timp ce noi ne căzneam să aplicăm o metodă de diagonalizare a lui Cantor, începuse:

          - Nemţii ăştia! În matematică spiritul lor speculativ face minuni. În muzică, nu totdeauna. Simfonia a IX-a a lui Beethoven se termină cu un marş. "Oda bucuriei" este un marş de la cap la coadă!

          - Dar folclorul românesc vă place, nenea Beluţu? - încercasem să-l provoc pe mai departe şi să mai trag de timp.

          - Nu.

          - Nici Maria Tănase?

          - Cum să nu, doar m-am iubit cu dânsa!

          Arareori reuşea Belu să nu surprindă (ăst timp, noi trebuia să ne continuăm canonul la diagonalizarea Cantor).

          Aproape imediat, a continuat. înspre matematici. Atunci am aflat prima oară despre faimoasa teoremă a lui Godel. Care în 1938 retezase din senin cu un trăznet pe doar patru pagini, visul interbelic declanşat de Bertrand Russel, de axiomatizare unitară şi lină a matematicilor. Or, Godel folosise tocmai diagonalizarea cantoriană. "Şi Nae Ionescu, în teza lui de doctorat din 1919 din Germania, a avut un început de intuiţie că afirmaţiile ambiţioase lui Russel pot eşua. Lui  Nae i-a lipsit însă aparatul matematic" - a încheiat Belu Zilber.

          Astfel, cu picătura, între o ecuaţie şi o integrală, am început treptat să-i  descopăr inteligenţa aceea scormonitoare şi ludică. Spiritul meu, dual şi el, a reacţionat. A fost al doilea început al acelei întâlniri. Şi poate că am fost ultimul captiv al farmecului lui Belu Zilber. El, cu "uşuratecul dublu" al său cum îi spunea, spiritul lui de tinereţe patinând imprevizibil între negări abile şi concilierea universală. Generatorul de amici şi duşmani. Evadaţi ori prizonieri ai şarmului său. Iar dacă toate astea-s mai degrabă etichete retroactive, căci atunci n-am ştiut cât de durabilă avea să fie în mine zona amintirilor cu el - ca un set de fotografii, nişte dagherotipuri neuronale neschimbătoare - atunci măcar cred că am fost ultimul lui prieten câştigat.

                       

II. Amintiri cu Dan Barbilian

          Desigur că primul despre care am vrut să-l storc de amintiri pe Belu, a fost Ion Barbu.

          - Cum era Barbilian, nenea Belţu? - l-am întrebat.

          - Era un nebun! - mi-a răspuns zâmbind agale. De pildă legionarismul ăla al lui. A prizat la el numai din cauza fantasmelor din capul său, nu că ar fi fost el aşa, un fanatic disciplinat al Mişcării. Avea de toate, Barbilian, dar stofă de martir nu avea. Odată l-am văzut pe stradă cu cămaşă verde şi pistol: îi tremura pistolul să-i sară din mâini!

          Mi-a povestit apoi un episod care este, cred, încă necunoscut.

          - Destul de repede după 23 August, am început să facem, eu şi Mihai Ralea lista celor ce trebuiau salvaţi de la epurările implacabile care se anunţau în Universitaţi. În capul listei l-am pus pe Ion Barbu. Erau consideraţi intelectuali agreaţi de noul regim cei care semnaseră apelul pentru pace din aprilie 1944 către Antonescu. Lui Barbilian nici prin gând nu-i trecuse să semneze aşa ceva. Cine ştie în ce nori axiomatici plutea la ora aia! Şi atunci am convenit ca poetul să-i însăileze lui Ralea o scrisoare antedatată. Prin care îl ruga s-o considere ca adeziune a sa la acel izbăvitor, mai târziu, apel. Poetul neputând veni chipurile, personal să semneze pe listă, căci s-ar fi aflat la ţară, refugiat de bombardamente. Ralea urma să declare, şi a făcut-o, că rătăcise scrisoarea în bibliotecă. Unde o regăsise după '44. Aşa că doar dintr-o eroare numele lui Barbu n-ar fi apărut între semnatari. Şi poetul a scăpat!

          - Înainte de 23 August, Barbilian nu mai dădea mâna cu evreii - a continuat Belu Zilber. Imediat ce a fost scăpat, m-am trezit cu el la uşă cu baston şi cu melonul în mână. Mi-a mulţumit cu vocea-i de stentor, strângându-mi insistent mâinile. Pe urmă m-a întrebat de ce-l ajutasem.

          - Scânteia pe care ţi-a dat-o mama dumitale când te-a născut, te-a salvat, domnule! - i-am răspuns. Ne-am împrietenit. În 1946 m-am dus să asist la cursul său de axiomatică. Până în 1944 îl ţinuse la aşa un nivel extrem, încât avea numai trei-patru studenţi. Restul erau complet depăşiţi. Acum, de teama comuniştilor, profesorul mai laxase cursul. Și sala era plină. Iar când am intrat, Barbilian a scris cu creta pe tablă: "Se află printre noi maestrul şi matematicianul Herbert Zilber". Când voia, stăpânea teribil arta epatării!

          - Mai mult. Începuse să vină până şi la cursul meu de economie marxistă. El care scrisese "Odă lui Hitler"! După aia aproape că nu mai scăpam de el. Mă suna tot timpul să-mi ceară câte ceva. Credea că am o putere fără margini. Mai că nu mă punea să-i fac şi piaţa. O dată chiar m-a sunat să mă întrebe de nişte găini. Cred c-o plăcea şi pe nevastă-mea. Am avut noroc, n-a intrat pe faimoasa lui listă. Oricum, mai târziu când eram în închisoare, mi-a luat-o Beligan.

          - Tot pe-atunci se îndrăgostise Barbu de Nina Cassian. Dragoste pătimaşă, nu de cantitate. Îi dansa goală pe masă, pe sub mustaţa lui uriaşă, el îi scria catrene inspirate, multe pierdute. Începuse să se apropie iar de poezie.

          - Ce-ai găsit, maestre, la urâta aia? - l-am întrebat.

          - Domnule, mi-a răspuns, are nişte fese ca turlele Sfintei Sofii!

          Şi tot de la Belu Zilber am aflat o interpretare prin grilă matematică a înneguratei origini a cuvântului (şi a poemului) "Uvedenrode", unul dintre cele afine lui Barbu, şi despre care poetul avertizase fandând violent: "Uvedenrode nu este iarbă pentru ţapi impenitenţi". Interpretarea mi-a fost confirmată în 1979, în Facultatea de matematică de profesorul meu, Constantin Popovici.

          Anume: Uvedenrode este o transcriere fonetică a unei compuneri de funcţii: U(v(ro(... ))); adică u compus cu v compus cu ro compus cu; şi care se citeşte (se aude): "u de ve de ro de...". Dar această compunere nu e încheiată. Este deci, infinită. Compunere infinită de funcţii, Uvedenrode! O descuamare, o încălecare de Universuri ca foile de ceapă - nesfârşită, lilială.

                                                           *

          Aşadar, mai întâi au fost întâmplarea şi norocul. Al acestei vechi apropieri exemplare de un Zilber bătrân şi lepădat de marxism. O întâlnire care la vremea aceea  mi s-a părut aproape cuvenită, firească. Într-o vreme şi-o vârstă când trăiam strict esenţial: pe scutul sau sub scutul esenţelor. Tocmai de aceea, aceste amintiri fiindu-mi prea apropiate, poate că au dospit prea mult!

 

III. “Ce aţi căutat la Stalingrad?”

          Mergând, şi de la stânga spre dreapta în continuare numărând, nu toţi dintre amicii interbelici ai lui Belu Zilber se vor fi bucurat, în vremea cât a fost el mai la vârful deciziei politice comuniste, adică până la arestarea din 1948, de  aceeaşi clemenţă minuţios admirativă, ca Ion Barbu. Lui Mircea Eliade, el pare să nu îi mai fi aplicat de fel, după cum povestea, procedeul scrisorii pierdute, ci un "pac, la 'Războiul'!" sincer şi încrâncenat. S-a întâmplat în 1946, când Zilber cu Gheorghiu-Dej şi compania erau la Paris, în delegaţia română la Conferinţa de pace ("aveam şi o fotografie, alături de Dej, îmi spunea"). "Ce-aţi căutat la Stalingrad?!", îşi mai amintea, îi sunau obsesiv în urechi după treizeci de ani cuvintelele zbierate ale lui Molotov roşu la faţă şi dând cu pumnii în masă, ruseşte, când delegaţia noastră ceruse statut de cobeligeranţă pentru România... "Ce-aţi căutat la Stalingrad?!", şi am fost refuzaţi.

          Dar dacă tot era la Paris, Zilber şi-a adus brusc aminte că Eliade preda la Sorbona şi i-a cerut matematicianului Simion Stoilow, care pe atunci era ambasadorul nostru în Franţa să iniţieze un protest oficial pe lângă autorităţile franceze: "Ce caută legionarul ăsta aici?" s-a trezit molotovian şi Belu. "Şi uite aşa, domnule, poate că şi de la mine i s-a tras cumva amicului Eliade cariera lui excepţională de la Chicago", mustăcea Zilber, la bătrâneţe.

          Taraua politic diferită, cu care şi-a surpat sau şi-a susţinut el cunoscuţii în anii timpurii de după război, m-a mirat întotdeauna. Cu Eliade fusese prieten şi companion la "Criterion", pe când Barbilian, pe care îl salvase în ţară, îi era o simplă cunoştinţă. Dar erau poliţe de plătit şi pe deasupra bolşevicul Zilber încă nu se vindecase. Cu atât mai frapant apare crochiul făcut de Eliade (Ion Barbu nu a lăsat în schimb nimic): "La colocviul despre Lenin (al asociaţiei "Criterion", de la "Fundaţia Carol", n. n.) le-am cerut inginerului Belu Zilber şi lui L. Pătrăşcanu să ia cuvântul. Voiam, de fapt, să avem printre noi doi marxişti, pentru a le răspunde lui Mircea Vulcănescu şi lui Mihail Polihroniade, care se pregăteau să atace comunismul, unul în numele democraţiei, iar celălalt în al naţionalismului. Îl cunoşteam pe Zilber de multă vreme, fiindcă venea adeseori să ne vadă la redacţia "Cuvântului"... Era un om scund de statură, cu minte vioaie şi destul de cultivat. Degeaba spunea că este marxist, căci n-avea nici dogmatismul şi nici intoleranţa acestuia". (Mircea Eliade, Les promesses de l'equinoxe). 

                                                                     *

          Revenind la glasurile mai senine din mintea lui Belu Zilber, voi mai da câteva frânturi culese ici-colo printre picături matematice, cum spuneam. "Cum rezistaţi maestre, printre noi? - îmi povesteşte Belu un crâmpei de dialog de dinainte de război cu George Călinescu. "Dacă n-ar fi biblioteca... " - a răspuns profesorul.

Îşi amintea şi ceva amuzant cu doamna Călinescu. “Uneori se exprima despre maestru, din tandreţe desigur, ca despre un căţel. I-am spus într-o zi doamnei că profesorul mi se părea abătut, nu părea în apele lui. Am întrebat-o ce are. S-a gândit puţin şi mi-a răspuns sigură pe dânsa: Probabil că i-am dat prea multă carne săptămâna asta!>>".

          De la Moisil culesese două butade. La Capşa, iritat odată de o discuţie lungită despre dimensiunile piramidelor egiptene care ar ascunde, prin calcule deviate şi complicate, tot soiul de realităţi fizice şi astronomice absolute şi subtile, matematicianul exclamase:

          - Daţi-mi dimensiunile pivniţelor castelului Bran şi vă calculez toate constantele Universului! Pivniţele Branului, domnilor, şi vă reproduc Universul!

          Imediat după război, însă, Moisil avea o umoare amară, ca  mai toată lumea: "Americanii ăştia, domnule... portar la ambasada lor, ce n-aş da să fiu!"                                                                                                                                                                                                                      

IV. Când Regele graseiază

          Căci pierduseră toţi, un "ceva" comun.

          - Era o vreme a libertăţii subînţelese, îmi zicea Belu, un suflu în care eu puteam să fiu bine mersi marxist, fără să ne împiedice pe mine şi pe un altul din tabăra dreptei să glumim, să schimbăm idei la o singură masă. Şi acelaşi Zilber care lansase faimoasa formulă "în România socialismul va purta pecetea lui I.L. Caragiale şi a lui I. V. Stalin", era faţă de aceste pierdute conversaţii amicale interbelice ce săreau antitezele, mult mai tandru:

          - Era în suflul acela ceva mai profund. Cosmopolit şi conciliant, dincolo şi deasupra lui Caragiale, spunea. O stare ale cărei victime i-am picat toţi ca din oală, mai târziu, unii doar pentru că nu concepeau că nu mai pot să glumească. Aşa ca Păstorel Teodoreanu şi-atâţia alţii. Pentru ca fusesem obişnuiţi să fim liberi şi să glumim despre orice şi fără oprelişti. în cafenele, în reviste, în parlament. Gluma vindecătoare. Capşa şi spiritul ei. Fire veselă, ţinea minte în primul rând cum se glumea acolo copios şi subţire la un coniac, un vin bun, licoros, icre, şampanie:

          - Cel mai uşor era să-l superi tot pe Barbu. Poetul matematician nu avea deloc simţul umorului, era pătimaş nu doar la femei. Făcuseră tot soiul de calambururi pe seama volumului său, i-au spus "Cojoc secund", etc. şi maestrul se supăra, un copil mustăcios şi prea grav.

          - Uite, îşi mai amintea Zilber, Carol al II-lea era unul dintre bureţii permanenţi ai ironiilor noastre euforice. Poate m-am gândesc acum la el, şi pentru că mi-au plăcut şi mie femeile. Adevărul că le căuta cu lumânarea, regele, când nu şi le făcea singur. Ne amuzam pe seama lui din orice. Că graseia, şi atunci ori de câte ori ţinea vreun discurs spunând "poporul meu", se înţelegea "popoul meu", şi de fapt aşa pronunţa el, ce mai, "iubitul meu popou român"! (asta şi-o aminteau şi bunicii mei, era mai mare dragul să-ţi auzi regele adresându-se către popou, îndemnându-l...).

          - Aproape în fiecare zi Carol inventa ceva nou. Odată cineva a povestit, tot la Capşa, după ce ziarele scriseseră despre destituirea din senin a primarului de Chişinău, că lucrurile au stat cam aşa. Carol fusese acolo şi ţinuse un discurs. Nenorocitul de primar, din exces de zel a ţinut să puncteze aproape fiecare frază regală, dând din cap şi spunând: "Da, da!". Şi a doua zi Carol l-a dat jos, supărat. "Nu e nevoie să-l aprobi tot timpul pe rege!", a spus vodă. 

          Şi poate că Zilber ar mai vrut să-mi povestească destule despre prietenia şi regăsirea lui târzie cu Nicolae Steinhardt. Dar din cauza bolii şi a morţii nu a mai apucat. Aşa că m-am gândit să inserez aici un al doilea crochiu, făcut chiar de Steinhardt: "Februarie 1931. Ceai la Anetta, cu numeroşi invitaţi. Manole a consimţit să vină şi el, după îndelungate stăruinţe din parte-mi. Declară că nu-l interesează o adunare de ovreiaşi procomunişti ori vag de stânga. În timpul mesei (bufet rece) recunoaşte că există şi lucruri onorabile care se pot spune despre Karl Marx. Care sunt acele lucruri onorabile? vrea să ştie Belu Zilber, niţel curios, dar mai ales răbduriu-dispreţuitor. (Se vede bine că tânărul ăsta îndrăzneţ nu e lămurit. Să-l ajutăm - lămurim.) Bunăoară, zice Manole, faptul că luase de nevastă o nemţoaică grasă şi de familie foarte bună. Când Engels a vrut să ia în căsătorie o muncitoare, doamna Marx l-a ameninţat că nu-l va mai primi în casă. Apoi Marx avea o barbă splendidă şi era un bărbat frumos. Şi bea zdravăn, ce-i drept mai mult bere - constată Manole cu părerea de rău a omului silit să recunoască şi defectele unei personalităţi altimiteri fără cusur - dar ţinea la băutură şi într-o zi o englezoaică beţivă s-a amorezat pe imperiala unui omnibuz de el şi de barba lui. Belu Zilber fierbe. (Provocare!)"

          "1967. Spre seară, la începutul toamnei, îmi sună la uşă Camil Demetrescu. Îl poftesc, bucuros, înăuntru. ... Se codeşte, îmi calcă pragul parcă stingherit şi s-ar zice, într-adevăr, că stă pe cărbuni încinşi, oricum călduţi. Nu înţeleg. în sfârşit, mă lămureşte. Nu e singur, e însoţit de cineva, un om care aşteaptă jos în faţa casei. ... Nu îndrăzneşte - Cum adică? Ce vorbă-i asta? - Da, e Belu Zilber, nu îndrăzneşte, nu ştie dacă... Mă năpustesc pe scări în jos; în dreptul uşii de intrare îl zăresc pe Belu Z. făcând les cent pas, agale. Îl iau de mână, îl trag în holul blocului şi-l îmbrăţişez. Suntem amândoi foarte emoţionaţi. Misterul Timpului. Farsele pe care ni le joacă viaţa, surprizele pe care ni le rezervă, mereu. ... Ce departe şi ce "exterioară" pare scena: ceaiul de prin '30, unde se lua în beţe cu Manole! ... Cine ar fi bănuit atunci ... că vom fi amândoi clienţi (el mult mai fidel) ai puşcăriilor comuniste şi că ne vom regăsi, eu întărit în anticomunism, el vindecat de comunism? ... Se dovedeşte mult mai "reacţionar" ca mine, şi tare jenat, spăsit (s. n.)... Ceea ce-i răpeşte dialecticii mult din ironia ei şi o colorează în fără de sfială duioşie omenească." (Jurnalul fericirii).

                                                           *

          Până la urmă, e atât de greu să reconstitui din afară anii aceia interbelici doar din lecturi, imagini, rememorări de familie sau amintiri ca acestea mozaicate, ale lui Belu Z.! Iar dacă lui ca şi altora i se va înfăţişat mai des ceva printre cuvinte şi întâmplări multă vreme interzise şi ele, ceva... un înger căţărat pe acoperişul unui tren ce se pierde în zare cu locomotiva pufnind fără zgomot, domoală şi îngerul suflând în trompeta lui o romanţă apocaliptică... starea aia pierdută de libertate tihnită, prosperă şi mai ales o virtualitate, un viitor pierdut, rupt violent... orice ar spune proştii sau cei rău intenţionaţi, viitorul normal, atât de greu de ajuns astăzi din urmă, al oamenilor... Şi (îi povestisem şi lui Zilber şi a acceptat) poate de aceea îmi cânta atâta, fără s-o mai ştie de ce, când eram copil, bunica mea dispre mamă, romanţa aia de care mult mai târziu am aflat că-n vara lui '38, la Balcic fusese ultimul şlagăr al tihnei, al păcii, "A plecat un tren din gară", titlu atât de neguros premonitoriu pentru noi?!

                                                           *

          Cât priveşte "Cojocul secund" al lui Ion Barbu, cred că prin anii '70 am avut şi noi ceva asemănător. Nu ştiu cum era prin alte părţi, dar în Bucureşti se găsea prin alimentare un gin românesc. Destul de bun. (începuse deja vremea mândrei autarhii, până şi-n alcooluri, fabricaseră chiar şi-un whisky românesc, da' ăla era prost). Ginul cu pricina era făcut la Covasna. Şi atunci cum se gândiseră ăia să-l boteze? Cum, decât "Covagin", adică gin de Covasna. Scris mare şi frumos pe mii de etichete! Şi chiar că era mai mare dragul să întrebi vânzătoarele: "Dvs. aveţi covagin?" "Avem", răspundeau sau "L-am terminat tocmai azi, da' mai primim." Aşa că-n aproape toţi acei ani de studenţie noi vom fi căutat cu lumânarea covaginele prin autoserviri că, vă spuneam, erau destul de bune. Şi ieftine. Şi, faţă de anii '30 ai cojocului secund, noi eram un progres. Eram generaţia covagin... 

 

V. Şi am cerut să fiu pus în aceeaşi celulă cu Iacob *

          Bine, bine, şi cum rămâne atunci cu "Iuda spiritualul", aşa cum a fost taxat Zilber după apariţia primei ediţii a memoriilor, "Monarhia de drept dialectic"?! Adică, mă declar eu ultimul captiv al farmecului unui Iuda, al vânzătorului şi denunţătorului lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Pentru că, la urma urmelor ce ar mai putea rămâne viu de pe urma lui Belu Zilber decât o "belusilberiadă"?

          Şi corala ortodoxă a sumarelor lui execuţii publicistice: "am putea rezuma cartea lui Andrei Şerbulescu drept povestea unei pasiuni triviale terminată printr-o înjunghiere morală. Cât despre stil, el îmi evocă, nu ştiu de ce, suculenţa paginilor din Jehan Froissart, unde epidemia de ciumă e evocată cu pofta cu care a-i descrie un tort somptuos"; o carte scrisă "cu cea mai inteligentă viclenie", în care Zilber "caută să se dezvinovăţească printr-un amestec de jumătăţi de adevăr şi de minciuni sfruntate"; o "convertire înspre estetic a memoriei, cu valoare mai mult disimulatoare"; "farmecul discret al trădării": "singurul 'colaboraţionist' care a dat publicităţii memoriile sale" (Ovidiu Pecican, Lena Constante, Tania Radu şi Mircea Ţicudean).

          Dar mai întâi că eu n-am cunoscut un Iuda! Şi nici un Iuda exersând cu anasâna, sfinţenia! Ci, cum spuneam, un Zilber la capătul Iadului, şi prin Iad,  curăţat. Încercând să-şi reia viaţa din punctul în care-i fusese oprită. Iar despre Iad povestea puţin. Prefera să retrăiască anii de dinaintea apocalipsei, a "gregarei vendete gruzine" dezlănţuită în "Vlahistan, moşia de la marginea imperiului roşu" cum spunea. Apocalipsa ce l-a pătat şi pe el. Aşa tare, încât ultimele sale cuvinte pe când agoniza inconştient la spitalul "Elias", în februarie 1978, au fost, se pare: "Niciodată n-o să le mai spun ce-o să-mi ceară".

          Şi, în al doilea rând, ceea ce mă determină să scriu în continuare cu duioşie despre un personaj controversat, este că eu l-am cunoscut în trepte. De abia la 25 de ani de la moartea lui, odată cu apariţia memoriilor, am început să mă dumiresc asupra petelor sale politice. Şi tot ce-i scris mai sus în acest episod, inclusiv moartea sa (de care eu aflasem doar după vreun an), mi s-a dezvăluit tot din lecturi. Şi poate aşa îi e dat acelei perioade a mea de la 18 ani, să-mi producă în timp tot soiul de mirări, de revelaţii compuse.

          Aflu astfel, din aceleaşi lecturi despre Zilber, că eu am cunoscut-o, tot fără să ştiu cu adevărat cine era, pe fiica unui personaj de cruntă notorietate roşie: pe simpatica doamnă Brătescu, fata Anei Pauker. După cum dintr-un articol din "22" al lui Vladimir Tismăneanu aflu de moartea, la Paris, a bunei mele prietene şi colege de clasă din liceu, Olga Boico. Dar citesc şi despre personalitatea mult mai complexă decât o cunoşteam a mamei ei, Cristina Boico, în a cărei frumoasă casă de pe Zambaccian ades m-am delectat cu compania de prieteni, iarăşi fără să-i ştiu prea bine stăpâna, discretă şi ea pe sub vremi: fostă luptătoare marxistă în maquis, supravieţuitoare a grupului Olga Bancic, traducătoare de vârf, mătuşa lui Vl. Tismăneanu, etc. Or, pe atunci Olga Boico îmi vorbea cu plăcere de nenea Beluţu, fără să-mi explice prea mult de unde-l ştia (de-abia după 30 de ani înţeleg că erau prieteni pe linia mamei, probabil); şi eu nici nu insistasem, la acei 18 ani, voi fi plutit mai departe pe esenţe, un halucinat norocos între foile de viaţă, compuse.

          Revenind la ironia şi şarmul cu care-şi tratează Belu infernul în memorii,  nu m-au surprins chiar deloc, le pândeam şi doar cine nu l-a cunoscut i-ar fi putut să-i ceară omului să-şi schimbe stilul, să-şi stingă umorul. Aşa că singurul efect al destulelor reacţii pătimaşe dezlănţuite de prima lui carte a fost, repet, să amân a câta oară scrierea firavelor, jovialelor mele amintiri. Asta deşi Nicolae Manolescu scrisese deja: "Nu ştim multe analize mai bune ale mecanismului anchetei comuniste decât aceea pe care a scris-o Belu Zilber". Iar Zigu Ornea: "Cartea merită să fie citită pentru zguduitoarea mărturisire care, prin har, capătă dimensiunea marii arte memorialistice".

          Dar poate că încă un păcat al lui Zilber, acesta să fi fie: că n-a apucat să îşi valorifice dezinvoltura culturală în altă zonă! Căci rafinamentul şi originalitatea îi erau mult mai întinse decât şi-a permis să se desfăşoare în aceste memorii şi meditaţii de puşcărie. Cunoscându-l, cele două cărţi ale lui îmi par de la un punct încolo monocorde, dezamăgitoare. Prea tare cântate la cazaciocul comunismului şi-al tarafului de ţambale şi pedepse. Scrise limitat de temă şi obsedat de vină. Asta faţă de strălucirea permanentă şi bonomă de la bătrâneţe, a minţii lui. Dar, sub forţa şocului şi a anilor furaţi, sunt singurele manuscrise pe care le-a lăsat. În decembrie 1999 i-am povestestit şi regretatului Laurenţiu Ulici despre cunoştinţa mea din adolescenţă. A tresărit puternic. "Acum înţeleg. N-ai apărut chiar din neant. Ce ţi-a lipsit ţie mai târziu, a fost un mentor". Aşa că voi continua amintirile cu Belu. Cu un sentiment sigur mai puţin intens ca al său, că scriu au rebours.

 

VI. Cunoaşterea la 40◦ C. Colecţia de papioane a lui Zilber

          În 1974 Belu Zilber face primul infarct. Rămăsese totuşi un luptător fără leac. Şi optimist. Avea să-mi ţină o teorie voioasă: infarcturile cu număr impar sunt mai greu de trecut: primul, al treilea, al cincilea. Dădea exemple de norocoşi care rezistaseră la şapte infarcturi. El a trăit, cred, doar până la al treilea. Când l-am revăzut fuma mai departe ("Kent" lung, ţigara epocii, ce o stingea într-o scrumieră cu puţin alcool să-i taie mirosul de tabac ars). Şi bea coniac, când şi când.

          Când povestea de închisoare, spunea mai mult despre ce îndurase acolo decât despre anchetă şi despre proces. A propos de boală, mi-a zis odată ceva ce nu apare în memorii. Făcuse o amigdalită severă. Acolo, ce să le dea medicamente!... Cunoaşterea la 40 C! Îi rezervă un capitol întreg în "Monarhia de drept dialectic". Şi nu degeaba, chiar dacă n-a putut-o scrie până la cap: "Pentru o amigdalită puternică e bună propria-ţi urină. M-a salvat, domnule. Urina altora nu-i bună, n-ajută!", mi-a spus într-o după amiază, în treacăt, firesc...

          Imaginea mă urmăreşte şi azi. Şi mă gândesc câte-a mai trebuit să îndure un om ca el, şi ca el toţi ceilalţi, afar' de bătăile crunte?! Şi-atunci câte alte atrocităţi ca aceasta va mai fi parat Zilber în spatele stilului său "convertit înspre estetic", câte porcării a mai voalat din delicateţea aia a lui pierzătoare sub "suculenţa paginilor" şi sub "pofta cu care a-i descrie un tort somptuos", tort da, dar unul de pişat din care-a gustat cu propria-i gură, gura aia fină, ironică... Şi să fii acuzat de umor cinic când ai trăit ce-ai trăit, ăsta-i un hohot al sorţii neluat în calcul nici chiar de clownul Zilber!

          Câteva zile mai târziu, mi-a mai povestit "una" din închisoare. Le spunea cu picătura. "Opt ani în puşcărie, nu am avut dreptul la hârtie şi creion. Ca să nu înnebunesc, am făcut geometrie pe cap. Obţinusem nişte rezultate. Pe urmă le-am uitat!" Tot el, în prima versiune a memoriilor sale, aceea confiscată de Securitate, face o digresiune despre creaţia în închisoare. Spune că nu se poate face artă în puşcărie: Dostoievski a scris un roman al puşcăriei dar de abia după ce a ieşit de acolo etc. Poate că dacă vreo artă a gândirii se împacă cu încarcerarea, aceea ar putea fi doar dintre cele exacte. Experienţa povestită de el, o confirmă. S-a întâmplat însă şi la case mai mari. Evariste Galois aruncase în aer algebra modernă cu teoria grupurilor  - descoperirea lui de închisoare, la Lyon în 1832, în cele şase luni de detenţie. Fizicianul Louis de Brooglie, în timpul lung cât a stat în spital (altă formă, benignă, de încarcerare) a generalizat la toate corpurile, dualismul undă-corpuscul, einsteinian; şi a primit Nobelul.

          Întorcându-mă la ziua în care l-am reîntâlnit pe Belu în convalescenţă după primul infarct, îmi amintesc şi că purta smoching. Şi papion. Sărbătorea. "Am mai scăpat o dată!". Avea cea mai teribilă colecţie de papioane ce-am văzut-o vreodat': peste o sută! Şi de toate culorile. Numai mărci bune. Le ţinea într-un splendid secretaire florentin alb, cu intarsii. El m-a iniţiat în arta papionului. Pe care şi-acum regret că nu mi-am putut-o dezvolta mai târziu, când el nu mai era.

          Şi mai cred că tot în acel an 1974, un papion mi-ar fi trebuit şi mie. Pentru că şi pe mine atunci, m-a ocrotit un înger: în februarie 1974 am scăpat ca prin urechile acului de o moarte clinică. După o infecţie extraordinar de violentă, o encefalită. "A fost o minune, un caz la o milion scapă!" - le spunea alor mei prietenul lor, doctorul Radu Portocală, tatăl publicistului Radu Portocală de la Paris şi director adjunct, pe atunci, al "Institutului de Inframicrobiologie" condus de acad. Cajal. "Să aprindeţi lumânări la biserică! În mod normal copilul trebuia să rămână idiot. E uluitor de norocos!" - spunea dr. Portocală.

          Să rămân idiot! Când mă gândeam mă treceau fiorii, dar un pic, nu ştiu de ce, mă şi amuzam. Căci pe atunci râdeam din orice. "Spune-i lui Iacob că ţi-a murit mama şi va începe să râdă, ba te va face şi pe tine să râzi" - spunea Tudorel Brătescu, fiul marei plasticiene Geta Brătescu, viitor matematician şi el, şi pe care îl cunoscusem tot în grădina meditaţiilor lui Zilber. Erau, de altfel, ceilalţi Brăteşti din viaţa lui Zilber, printre puţinii care îi mai scindau singurătatea. Pe când pe a doua familie Brătescu, adică pe Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker (care a îngrijit, mai apoi, ediţiile Zilber), pe soţia sa şi pe băiatul lor numit tot Tudor – nenea Beluţu, Crai de Curtea Veche şi el, bâjbâind pe lângă adevăraţii Arnoteni - îi poreclise hâtru "adevăraţii Brăteşti".

          Şi poate că în vremea aia oi fi reuşit eu să râd din orice. Dar oricum, tatăl meu, care mă iubea enorm şi posesiv, era mult mai speriat decât mine. Îi era teamă să nu mi se modifice personalitatea. "Ce să se modifice, domnule?", îl încuraja Beluţu. "Nina Cassian a făcut o encefalită zdravănă şi după numai şase luni a-nceput să-i tragă cu vodca tot aşa zdravăn ca înainte! Şi cu scrisul la fel".

          Dar, la insistenţele doctorilor, un rabat tot a trebuit să fac. A trebuit să-mi amân cu un an admiterea la facultate. Ba doctorii voiau chiar să repet şi clasa a XII-a, ca să nu mă obosesc. Directorul liceului însă, nici nu voia să audă! Voia să mi dau bacalaureatul la timp. Şi directorul era celebru pentru cerbicia lui. Iată o pildă: cu câţiva ani mai înainte, îl avusese elev la clasele de gimnaziu pe Nicuşor Ceauşescu. Şi bineînţeles că ăla învăţa ca Bulă! Şi mai făcea şi pe nebunul grandelui. ("Groza" era unul dintre cele trei licee de ştabi din vremea aia; dar aici, erau și copii care mâncau cartea). Şi directorul l-a chemat pe tată-său lui Nicușor, pe Nicolae Ceaușescu, care era pe atunci doar general, că încă mai trăia Dej. Iar Ceauşescu l-a pălmuit pe fiu-său în clasă, de faţă cu toţi! Adevărul e că în liceu îmi făcusem un nume aparte. Intrasem primul (la fel ca şi prietenul meu, Florin Cazan). După aia, an de an mă dusesem la tot felul de olimpiade la care luasem menţiuni şi premii, pe o paletă extinsă de discipline.  Iar într-a XII-a mă pregăteam cu lotul olimpic de matematică. La 17 ani, scrisesem deja, într-o primăvară, câteva proze. Şi un volum de poeme. Dibuiam chiar şi un roman. "Şcoala s-ar face de râs să accepte ca Iacob să nu-şi dea bacalaureatul la timp!" - mi-a transmis directorul Burcescu prin profesoara mea de matematică, d-na Păltineanu. Şi l-am dat lejer, în pleasna doctorilor.

          Astfel în toamna lui 1974 eram complet liber. Şi mi-am lăsat şi pletele să crească. Pe de altă parte, Zilber, care îşi redusese dramatic, din cauza sănătăţii, meditaţiile, pe mine m-a păstrat. Acum lucram singur în preajma lui. Între timp mă hotărâsem să urmez matematica, pauza fusese binevenită. Lucram, e un fel de-a zice!... Belu mă ţinea după inima lui, dar întâi de toate la rugămintea tatei care se temea că am prea mult timp liber: câte 6-7 ore în fiecare zi în biblioteca lui din apartamentul de la etajul 5 (dacă mi-amintesc bine!) de pe bulevardul Pache, la rond.

          Dacă aş spune că în fiecare zi aveam câte 6-7 ore de catharctice convorbiri cu Belu Zilber, aş exagera. De cele mai multe ori mă lăsa singur: cu problemele de matematică pe care mi le propunea şi-n primul rând, cu biblioteca lui. Se odihnea mult. Era bolnav. În anul următor avea să mai facă un infarct. Eu îi răsfoiam cărţile frumos legate din bibliotecă şi visam. Prin fereastra livingului său, bătea un soare toropit şi frumos. Între două matematici, mai scriam vreun poem. I le citeam când ieşea de la el din dormitor. Vorbeam mult. Acum acceptase că relaţia noastră nu mai era demult strict matematică. Intrasem în altă etapă, poate cea mai liniştită, binecuvântată a vieţii mele, afară de anii de maturitate, ei oricum, mult mai încărcaţi...

 

VII. Epilog cu Dan Barbilian, iar

          “Şi despre Ion Barbu apar lucrurile cu totul altfel de la Göttingen” – îmi scrie un prieten matematician român, profesor universitar acolo. “În jur sunt zeci de sate, toate se numesc cu “XXXRode” – “Aschenrode, Unterrode, etc.”. Nu am întâlnit încă un sat Uvenderode dar sau există, sau este o variaţie halucinogenă a lui Barbu pe tema denumirilor de pe-aici, foarte frecvente. Şi-a petrecut totuşi patru-cinci ani daca mi-aduc aminte bine, pe-aici. Dar la matematică - doar unul.

           Şi mai există o anecdotă pe care o ştie lumea întreagă matematică, despre Hilbert, şi este povestită de obicei, ca să dea satisfactie unui tip de matematicieni, care se simt intimidaţi de exuberanţa artiştilor, simţindu-se şi ei la rândul lor cumva artişti. Anecdota este cam aşa. Hilbert, intrând în sala de curs la un început de an, întreabă: Unde este tânărul care şedea în banca din faţă, nu l-am mai văzut de mult?>>. Sala: Se pare că a fost mai mult timp bolnav, apoi s-a decis să se facă poet, s-a retras de la matematică>>. Hilbert: Ah, atunci este bine. Avea destulă imaginaţie pentru un poet, dar insuficientă pentru matematică!>>”. Când te uiţi la lista studenţilor lui Hilbert din acea vreme, nu era mare, puţini au părăsit studiul aşa de repede, şi mai puţini pentru a deveni poeţi. Mă tem că Barbilian al nostru este poetul care foloseşte lumii întregi ca obiect al butadei lui Hilbert despre imaginaţia noastra exuberantă, de matematicieni. Drept pentru care, din când în când povestesc pe aici câte unuia care este prea mândru de această superioritate, dar doar celor care au umor - câte ceva din devenirea ulterioară a lui Barbu”.

                                                           *

            De câte ori sunt un pic fericit sau prea amărât, dau fuga şi mă ascund în Cişmigiu. În parcul ăsta, la fel ca şi în Herăstrău, am avut puterea să visez mereu deodată cu prietenii mei înfocaţi în religia matematici ori a literaturii, că noi românii chiar putem desena lumea. Că o putem scrie şi rescrie, schimbând totodată, dezinvolţi şi solari, şi faţa României prea pătată de comunism. Acolo ne-am tras toţi de şireturi cu Proust, cu Baudelaire, cu Garcia Lorca şi cu toată gaşca Suveranilor. Pe când alături careva dintre noi visa cu ochii deschişi şi febrili, vreo teoremă negăsită, încă. Cişmigiul era Capşa noastră de adolescenţi dezinhibaţi, insolenţi şi solari, Pentru noi miticismul gregar nu era de gândit, nu avea loc în fibra noastră, iar Dâmboviţa nu era nimic altceva decât spaţiul viu şi fără limite al Crailor de Curtea Veche, un pretext de visare spre un balcanism neţărmurit, marquezian. Asta ni se întâmpla când intram în Cişmigiu sau în Herăstrău. În Cişmigiu şi în Herăstrău, acolo unde printre copaci şi printer umbrele maeştrilor ascunşi în statui, ne simţeam prinși în acea ora astrală pe care credeam noi că a avut-o cândva România -  poate între războaie, poate mai înainte… Aceeași oră din care fuseseră smulşi parcă de-un poker infernal al lumii, un cazacioc centripdedal şi imparabil – toţi cei din amintirile lui Belu Zilber. Amintiri pe care mi le transmisese cumva, cu o resemnată zgârcenie… De parcă nimic nu ar mai fi contat, și nimic n-ar fi fost. Nimic, afară de cangrena aia roşie care măcina mai departe şi macină şi azi, încă greu de parat…    

 (va urma)

 

* Belu Zilber: "Actor în procesul Pătrăşcanu", pag. 163

Vizualizări: 620

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de MIHAELA VIRGINIA MOSCALIUC pe Septembrie 4, 2013 la 10:24am

fără cuvinte... sunt de prisos elogiile, dar niciodată suficiente...

Comentariu publicat de Simona-Grazia Dima pe Septembrie 4, 2013 la 5:50am

Exceptional!

Comentariu publicat de Dominique Iordache pe Septembrie 3, 2013 la 11:03pm

Un material extraordinar! Felicitari!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor