Carmen Silva

 

            Soarele bătea din spate în umbreluţa doamnei Mandy, desenând în faţa ei pe iarbă o umbră prelungă. Încă nu era amiază, şi ea cunoştea bine soarele acesta de dimineaţă care părea că vrea să-i fie pe plac subţiindu-i silueta. Pajiştea tainică de la Stâna Regală era – în zi de vară – populată de întreaga suită a Doamnei Elisabeta.

             Majestăţile Lor Regele Carol I şi Regina Elisabeta îşi mutaseră reşedinţa în vremea verii, pentru al doilea an la rând, la castelul cel nou din Piatra Arsă, dincolo de Podul Neagului. Castelul fusese dat în sfârşit în folosinţă cu un an în urmă, dar doamna şi domnul Mandy erau pentru cea dintâia oară invitaţi.

             Cei care se pricepeau să plece urechea cunoşteau vorbe multe despre piedici nenumărate în timpul ridicării lui. Se spunea că pământul nu s-ar fi lăsat uşor potrivit pentru temelie, iar cei potrivnici Casei Regale cu obârşii vechi pe văile Rinului găseau în aceasta temei pentru revoltele lor şoptite. Doi ani întregi au durat numai lucrările de amenajare a pământului, care ba se surpa, ba scotea la iveală un nou fir de apă ce rămăsese ascuns pe sub pământ sute de ani şi găsise acum de cuviinţă să caute lumina soarelui, punând arhitecţii în încurcătură. Trei sute de calfe şi zidari de pe întreg cuprinsul Europei au fost aduşi la noua lucrare. Măcar că toţi au fost legaţi cu jurământ să păstreze taina celor ce văd, aud şi lucrează aici, unii au dus vorba că la temelia castelului s-ar afla îngropate câteva zeci de monede de aur curat, toate bătute cu chipul Regelui Carol I, lăsate acolo de Majestatea Sa pentru împlinirea legendelor ţării acesteia noi care-şi pusese demult nădejdea în el.

         Ori ca să îmbuneze şi să convingă stihiile acestor pământuri, ori din simplă vocaţie de bun conducător, Majestatea Sa Carol I lăsa zi de zi arhitecţii sus, la pământurile cumpărate din moşia Pietrei Arse, şi cobora de-a lungul întregii văi a Prahovei, cercetând comunele şi sătucele uneori cu câteva căsuţe numai. În vreme ce muncitorii îmblânzeau apele ascunse sub pământ ca să poată începe construi castelul visat de Majestatea Sa, Regele aduna într-o mare comună numită după Mănăstirea Sinaia toate cătunele şi satele împrăştiate de-a lungul Prahovei, între munţi. Fostul Pod al Neagului – numai case răzleţite şi iarna de tot pierdute pe costişele râului - s-a adunat astfel în comunele Sinaia, Comarnic şi Buşteni. Castelul rămânea al localităţii numite după Mănăstirea Sinaia, care îşi luase la rândul ei numele de la Muntele Sinai.      

         Sunt mulţi care spun că Dumnezeu doar a încercat credinţa Regelui şi a Reginei ridicând apele de sub pământ prin temeliile noii construcţii, iar faptul că astăzi Castelul Peleş este o gazdă aşa de primitoare este cea mai bună dovadă potrivnicilor Casei Regale că încercarea a fost trecută cu bine.

         Stâna Regală făcea parte din moşia cumpărată de Rege şi de Regină. Din curtea noului castel pornea de-a dreptul prin pădure, cu curaj, o cărăruie care urca pieptiş muntele. Cale de o jumătate de ceas, fagii înspicaţi ici-colo cu câte un brad nu lăsau călătorul să ghicească dacă este dimineaţă, amiază ori pe înserat. Oaspeţii familiei regale porniseră cu veselie, înşirându-se pe poteca îngustă şi ridicând păsăretul pădurii la cer cu glasurile lor. În fruntea alaiului mergea un pâlc de bărbaţi mai tineri care încă nu-şi istoviseră dorinţa de a arăta ce pot. Pe urmele lor, câţiva copii alergau cu pălăriile de pai în mână, împleticindu-li-se printre picioare. Urmau doamnele din suita Reginei, un alai mai reţinut după cum cerea eticheta dar cu ochii strălucind molipsiţi de aerul jucăuş al zilei. Şirul de drumeţi era încheiat de oaspeţii mai rari ai Peleşului, familii cu însemnătate mai mare sau mai mică în Bucureştiul lăsat în urmă căldurilor lui august, care începuseră de anul acesta a-şi cumpăra mici moşioare din fostul Pod al Neagului şi a ridica la picioarele castelului case de vacanţă.

         Anna Mandy se afla printre ei. Ar fi folosit umbreluţa ca să se ajute la mersul pieptiş către culmea costişei, dar pământul sub picioarele ei era reavăn şi acoperit cu câteva straturi de frunze în diferite stadii de putrezire. Drumeţia nu era tocmai pe placul dumneaei, dar veselia din jur o molipsise, obrajii i se aprinseseră şi gusta cu un zâmbet experienţa neobişnuită. Primii paşi îi făcuse cu grijă pentru marginile rochiei sinilii din inişor, dar cedă repede, dovedită de lăstarii cei mărunţi care i se agăţau de poale din toate părţile şi de frunzele veştede pe care tivul rochiei le lua după el câţiva paşi pentru ca apoi să le părăsească în spatele unui lăstar. Nu se mai preocupă de păstrarea rochiei în bună stare, şi hotărârea aceasta o amuză. Numai în curtea moşiei din Mediaş a protopopului Dieter inima sa mai cunoscuse atâta libertate. Rigorile păstrării rangului într-un târg rebel ca Bucureştiul o făcuseră să pună, în anii din urmă, raţiunea ca stavilă inimii.  

         Au ieşit din pădure în spatele stânei. După mersul pieptiş, cu ochii în frunzele veştede de anul trecut şi de acum doi ani, în pământul reavăn mirosind necunoscut şi în umbra deasă a pădurii, lumina soarelui îi clătină în clipa cea dintâi. Ochii lor îşi reveniră apoi şi înţeleseră unde au ajuns: într-un rai păzit de doi ciobani şi un câine. În faţa lor, munţii până mai adineaori adunaţi umăr lângă umăr se deschiseră numai puţin, cât să lase în mijlocul lor un căzănel cu pante line de iarbă curată. Lumina soarelui umplea cu jet puternic căzănelul.    

         Din locul pe care şi-l alesese, doamna Mandy putea vedea întreaga pajişte transformată în salon regal de primire. Doamne şi domnişoare îmbrăcate în rochii vaporoase din muselină, inişor şi mătase în culori pastelate, etalându-şi umbreluţele din dantelă şi pălăriile pline de imaginaţie, domni în redingote uşoare, cu pălării de paie strânse cu panglici late, negre, după cum cerea valul cel nou al modei – toată pajiştea era pe potriva vremii de afară: senină. Alarmate de invazia aceasta de bunădispoziţie, sute de albine se ridicaseră din sânziene şi dădeau acum ocol adunării, încercând să stabilească gradul de pericol. Pălăriile împodobite ale doamnelor le atrăgeau, iar cele mai curajoase încercau coborâri deasupra acestor flori necunoscute. Domnii din apropiere săreau în apărarea celor atacate, fluturându-şi prin aerul înmiresmat pălăriile.

         În mijlocul tuturor, Regina Elisabeta – Carmen Silva – era singura care se aşezase în iarba proaspătă a pajiştii, renunţând la orice fel de protocol şi înconjurându-se de doamnele sale şi de îndrăzneţi care se apropiau pentru o clipă să-şi prezinte omagiile. Doamna Mandy fusese dintotdeauna o fire cuminte şi temătoare, ce privise la regina aceasta adusă din ţara reginelor cu respectul celor lipsiţi de patimile voinţei proprii.

          Toată lumea cunoştea isprăvile Reginei, încă din tinereţe, când se fotografia îmbrăcată în straiele femeilor de la ţară. E drept că iile, bundiţele sau cămeşoaiele cu poale erau cusute de mâinile ţărăncilor anume pentru Majestatea Sa cu înflorituri măiestre din fir de mătase roşu şi negru, iar maramele erau pânză de păianjen de subţiri. Adevărate haine împărăteşti. Cu toate acestea, straiele rămâneau în ochii doamnei Mandy ceea ce le ştia de copilă: portul de duminică al femeilor din sat. Îi plăceau şi ei fotografiile făcute de soţul său, cu mândra lor regină aruncând priviri poruncitoare de sub câte o astfel de maramă, sau scrutând zarea visătoare, încinsă într-o fotă moldovenească. Dar singura explicaţie pe care o găsea pentru toate acestea erau doar pornirile capricioase şi şăgalnice ale inimii tinere a Reginei, la acea vreme.

          Când a continuat să scoată la lumină din toate colţurile ţării, an după an, felurite straie până atunci încă necunoscute doamnei Mandy, şi să-şi îmbrace întreaga suită de doamne cu ele, atunci a ştiut că nu înţelesese până la capăt. A lăsat desluşirea pe seama celor mai pătrunzători decât ea şi s-a mulţumit să se bucure de spectacol.

           Datorită apropierii de cele ce se petreceau la Curtea Regală, doamna Mandy se bucura de oarecare popularitate printre cucoanele de pe Ştirbey Vodă, adunate uneori la ora ceaiului în salonul vreuneia dintre ele. Cel mai adesea, ştirile proaspete despre noi şi noi isprăvi ale Reginei le afla astfel, cu ceaşca de ceai într-o mână şi cu farfuriuţa în cealaltă. Prietenele dumneaei nu-i credeau nepriceperea şi luau lipsa de detalii pe care le-ar fi dorit obţinute de la doamna Mandy ca pe o lăudabilă discreţie.

-Domnia ta, madam Mandy, nu se poate să nu ai cunoştinţă de toate acestea pe care le vorbim aici. Doar domnul Franz este mai mereu căutat de Majestatea Sa Regina pentru meşteşugul cu care îi face portrete. Te rugăm să ne corectezi dacă greşim, încercau cucoanele să adoarmă presupusa vigilenţă a Annei şi să obţină măcar confirmarea zvonurilor pe care le aduceau ele, dacă nu zvonuri noi, mai proaspete şi mai apropiate de sursă.

          A aflat cu mirare în astfel de după-amieze de cutezanţa Reginei de a prezenta la Salonul de la Paris – cel din care dumneaei se alesese în anul căsătoriei cu maşina de cafea – cămeşoaiele şi iile româneşti, alături de scoarţe şi covoare ţesute la războaiele de pe tot cuprinsul ţării. Erau voci care găseau de mare laudă acestea toate într-un timp în care ţara se opintea să iasă din umbra Imperiului Otoman şi să se prezinte în lume ca România.  

           Ceasurile se apropiau de prânzişor. Iarba era fierbinte între Bucegi, în locul unde soarele întârziase asupra ei. Ca şi iarba, gândurile doamnei Mandy deveneau fierbinţi când susţineau vreo opinie a lui Franz. Nu-l iubea. Citise mult despre iubire, ştia că iubirea presupune lacrimi şi suferinţă, de unde trăgea concluzia că între ei nu este iubire. Sau poate că-l iubea, dar încă nu scrisese nimeni despre genul ei de iubire. Preluarea voinţei soţului o găsea ca o mare calitate, aşa că punea dârzenie şi patimă în apărarea vreunei idei a lui Franz.

           O entuziasmase de la bun început, din acest motiv, ideea Majestăţii Sale de a completa veniturile cam modeste ale Curţii Regale prin acceptarea ofertei domnului Sholes americanul. Maşina de scris brevetată de curând de dumnealui a fost adusă la Bucureşti, iar Franz a fost poftit să facă Reginei-scriitoare câteva portrete la birou, în faţa invenţiei. Fotografiile au adus sume importante familiei regale, din care Regina Elisabeta a cheltuit mai apoi pentru trimiterea cu insistenţă a covoarelor şi iilor româneşti la Paris, an de an.

            A cheltuit şi pentru sprijinirea noilor Asociaţii ale Femeilor care începuseră să-şi facă apariţia în ţară, punând din nou în încurcătură pe Anna Mandy şi încredinţarea dumneaei că menirea femeii pe lume este hotărâtă deja, iar încercările de a o rostui altcum sunt lupte cu morile de vânt. Elisabeta Doamna părea să creadă că femeile pot şi ar trebui să aibă dreptul să facă ce doresc pe lume. Nu o dată, Anna rămânea cu privirea necuviincios de insistentă asupa Majestăţii Sale Regele, căutând să înţeleagă cum vede domnia sa toate acestea.      

            În jur, pe pajiştea de la Stână, întreaga suită regală părea apa unui ocean în care nu trebuia să înnoate, era de ajuns să nu se împotrivească, şi apa o unduia uşor în ritmuri care nu erau ale ei, dar le prelua cu plăcere. Frânturi de discuţii ajungeau până la atenţia ei împrăştiată mai degrabă printre miresmele sânzienelor cercetate de albine.

             Din întreaga pajişte mişunând de lume pestriţă, binedispusă, singură regina se aşezase. În spate, sus la Stână, Ursu lătra rar, puternic. Regina zâmbea de câte ori se auzea glasul lui Ursu. Ca şi cum câinele ar fi dat tot acest spectacol numai şi numai pentru Domnia Sa, iar Regina ar fi ştiut asta. Ursu părea că pune tuturor în vedere că nu sunt bineveniţi în absenţa reginei lui. Dintr-o parte, Franz fotografia întreaga adunare, păstrând mereu în centrul fiecărui cadru pe Elisabeta Doamna.

              Bradul cel mare din mijlocul pajiştii nu era, de fapt, în mijloc, dar toată lumea îi spunea aşa. Uneori vorbele au un fel al lor de a se aşeza singure în frânturi de unde nu le poţi desprinde. Bradul era pe latura din stânga, nici măcar în colţul pajiştii. De la facerea lumii se rostogoliseră lângă trunchiul lui câteva stânci atât de mici că ai fi fost înclinat să le numeşti bolovani. Veniseră pesemne încet, pentru că nu răniseră trupul pe atunci tânăr al bradului. Veniseră ca la o adunare cu snoave şi cimilituri, şi rămăseseră aici, sub poala lui care mătura pământul. Ca şi cum bradul îşi făcuse propriul lui munte mic lângă rădăcină.

              În preajma Doamnei, Anna zărea acum pe Despina cea zvăpăiată, alături de doamna Elena Văcărescu. Depuseseră amândouă la picioarele Reginei un mănunchi bălţat de flori de munte cărora albinele le dădeau târcoale. Râdeau toate trei, iar doamnei Mandy îi părea că Regina Elisabeta este la anii Despinei, aşa cum le privea acum. Durerea ce i-o hărăzise Dumnezeu, dăruindu-i pe mica principesă Măriuca pentru numai patru ani de zile, apoi lipsind-o de ea, lăsase urme în sunetul bucuriilor Reginei. Râsul îi urca de atunci numai pe buze, fără să mai ajungă până la ochii căprui. Măriuca fusese singurul copil al Reginei, şi din nou doamna Mandy nu putea străbate cu înţelegerea marginile durerii pe care Elisabeta Doamna o purta prin lume cu eleganţă.

              Slujnicuţe chipeşe şi îndrăzneţe umplură pajiştea de la Stâna Regală de deasupra Castelului Peleş, purtând pe braţe coşuri cu gustări pentru oaspeţi. Ivirea lor răspândi un nou val de veselie peste pajişte. Lăsând pentru o clipă aparatele de fotografiat în seama albinelor, Franz se apropie de doamna sa.

-Te văd abătută, ori doar îmi pare? o întrebă el. Doamnele de seama dumitale sunt în cealaltă parte a pajiştii.

-Mă bucur de privelişte şi-mi pun ordine în gânduri, îi răspunse Anna, trecând sub tăcere cântarul în care pusese până atunci toate cele ce-şi amintea despre Regina care scria, umbla şi se cerea fotografiată în straie populare, făcea reclame pentru maşinile de scris, încuraja vocile rebele ale doamnelor din Asociaţiile de Femei sau bătea cărare către marile capitale europene pentru vreun talent artistic născut nepotrivit în vreun sat de la marginea ţării. Toate acestea surâzând peste plânsul dinăuntru după un copil rămas veşnic de patru ani.

Franz zâmbi cunoscător. În anii petrecuţi împreună învăţase că răspunsurile doamnei sale sunt aşezate pe două straturi, iar la cel de-al doilea ajungeai numai dacă erai foarte atent. Lui Franz nu-i reuşea întotdeauna.

-Am auzit că brânza este de aici, de la ciobanii din stână, spuse el, îndemnând pe doamna Mandy să guste.

Anna îl răsplăti cu un surâs pentru discreţia de a-i lăsa tainele necercetate.

            Îşi furişă apoi din nou privirea către controversata Regină Elisabeta, care domina cu graţie pajiştea, muntele şi vremurile pe care le trăiau. În ochii Annei, Elisabeta Doamna era aparţinătoare a două lumi diferite: una din alt timp, care nu a sosit încă, iar alta din alt spaţiu, mult mai înalt decât acesta al pajiştii castelului cel nou. Era de aşteptat aşadar să stârnească şoapte necuviincioase despre lipsa ei de adaptare. Când nu aparţii lumii în care te mişti nu poţi ascunde asta.

            Cu toate acestea, povara neadaptării părea mai uşor de purtat de către Regină datorită coroanei. Umbra micii diademe de suverană acoperea marginile neobişnuitei sale personalităţi, care nicicum nu se potriveau peste cele convenţionale ale lumii din jur. Din această umbră a coroanei şi-a condus toţi anii aceştia contemporanii către cele două lumi în care trăia ea: mai sus şi mai înainte.

             Doamna Mandy îi accepta actele de rebeliune faţă de vremurile lor şi se înclina în faţa lor ca în faţa unor mari bravuri. Nu le înţelegea însă – aceleaşi rebeliuni – la doamne şi domnişoare ca mica ei vecină Despina Agopian. Trebuie să ai coroană ca să te încumeţi să te opui. 

 

              

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 276

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ilona Braica pe Noiembrie 3, 2013 la 10:31am

Draga Simona, e superb, multumesc pentru placerea pe care ne-o oferi, de-a cunoaste acea lume apusa, dai un farmec deosebit intregii povesti si faptul ca e presarata cu nume si fapte reale, te face sa crezi ca totul e real... pare ca ai trait acele vremuri si vii acum sa ni le povestesti si noua.

Vocabularul meu e prea sarac sa poata spune exact ceea ce simt si gandesc atunci cand citesc, dar cert e ca ma transpun cu totul in acea lume! Superb!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor