1.Ploaie de vară, în octombrie

  Autobasculanta urca dealul, pufăind din greu. Dealul oaselor, aşa îi spuneau oamenii de pe şantier, aşa îl denumiseră cei care au fost martori la numeroasele decese cărora mărturie le mai erau doar oasele, iar denumirea s-a împământenit de-a lungul anilor. Maşinile aduceau pământul excavat în vale, din viitorul canal, îl goleau din vârful dealului şi de multe ori prindea trupurile celor care lucrau la poalele lui. Cel prins nu mai putea fi salvat, până se îndepărta pământul de deasupra lui, găseau omul fără suflare. Dealul se înălţa, se lungea, se lăţea în ideea de a se crea alte forme de relief din pământul adus. Nimeni nu mai ţinea cont de vieţile lăsate tribut canalului, scopul era unul singur: de a arăta lumii întregi că şi la noi se poate.
  Canal Dunăre-Marea Neagră, şantierul Naţional al Tineretului. Acolo ajunsese Tinu, în loc să fie acum intr-o sală de curs. Obosit, îşi şterse năduşeala de pe frunte. Soarele ardea în câmpie, fără milă, de zile întregi. Nu dădea niciun semn de toamnă, deşi era octombrie; niciun nor nu brăzda albastrul cerului, nicio speranţă nu se zărea la capătul drumului. Doar acelaşi praf care îi scrâşnea zilnic, între dinţi. Doar aceeaşi rutină: în vale la încărcat, în deal la descărcat. Doar aceeaşi alternanţă, zi-noapte, răsărit-apus. Răsăritul îl găsea aproape adormit, la volan, apusul îl trimitea şi mai obosit, la culcare.
  Asta era viaţa lui de vreo două luni şi ceva, de când venise aici. Intrase în rutina lucrului făcut iar şi iar, zi de zi. Într-un fel îi făcea bine, învăţase drumul, comenzile ar fi putut să le facă şi cu ochii închişi, astfel se putea cufunda liniştit în gânduri. Dar în acelaşi timp şi înnebunea, realizând că pentru moment, alternativă nu avea. Și acum îi răsunau în urechi, vorbele seci ale secretarei de la facultate:
  - Nu vă găsesc pe lista cu cei admişi, înseamnă că nu aţi fost admis! La revedere.
  Și apoi tonul înnebunitor al  telefonului trântit cu ciudă că fusese deranjată. Nu îşi dădea seamă ce se întâmplase. Refăcuse filmul examenelor de atâtea ori, stând în întunericul dormitorului, încât putea reda oricând, până şi virgulele puse pe foaia de hârtie. După examenele de admitere, a fost convins că va reuşi la facultate, fără probleme. Nu i se păruse foarte greu, rezolvase toate subiectele, de aceea când secretara îi spusese la telefon că nu a fost admis, a simţit că se prăbuşeşte cerul. O vreme a rătăcit în el, fără să vrea să audă nimic, să vadă pe nimeni. Părinţii îngrijoraţi de starea lui, încercau să-l scoată din muţenie, din singurătate. Nu au reuşit. Zile la rând se scurgeau fără răsărit şi apus pentru el.
  Apoi intr-o zi, privind cu ochi goi şi ascultând cu urechi surde o emisiune despre tineri, la atât de săraca Televiziune Română din acea vreme, şi-a spus că e destul. Cât să-şi mai plângă de milă, şi ce folos avea asta pentru el? Și-a amintit de repartiţia primită la sfârşitul liceului: Canal Dunăre-Marea Neagră. Încă era nevoie de oameni, în special tineri pentru a se finaliza lucrările. Certificatul de calificare de conducător auto la toate categoriile, sigur avea să-i fie de folos. 
  Părinţilor, le-a spus planul său în seara dinaintea plecării- nu vroia să prelungească discuţiile inutile, la nesfârşit. Luase acea hotărâre, nu-l mai putea întoarce nimic din drum. Tânguirile mamei îi umpleau sufletul de durere, dar nu-l puteau îndupleca.
  - Tinule, mamă, dar de ce, acolo? Am auzit că e greu, acolo mor oameni! Dacă tot ai vrut să-ţi găseşti un serviciu, nu puteai să cauţi şi tu, aici aproape?! Veneai de la lucru acasă, după-amiază mai puteai învăţa şi la vară încercai din nou la facultate.
  Stătea cu capul plecat în pământ. în sinea lui îi dădea dreptate mamei. Dar îşi amintea privirile ironice ale colegilor: el, care mereu spunea că nu există nu pot, eşuase lamentabil, iar asta îl făcuse bătaia de joc al multor colegi. Nu îi mai putea suporta...
  - Tinule, dă cu spatele şi descărcă odată! Jos aşteaptă excavatoarele! Iar visezi, măi băiete?
  Glasul şefului de echipă îl trezi la realitate. Nea Gheo nu era om rău la suflet, dar îi muncea din greu. Intuise de la început că băiatul ăsta e din alt aluat decât ceilalţi. Tăcut, nu se înhăita cu băieţii după orele de program, când toţi îşi înecau oboseala în bere şi în femei. Parcă ruşinat, nu vedea ocheadele ospătăriţelor de la cantină, care se întreceau în a-i da târcoale şi a-i asigura porţii generoase la masă. Iar în ceea ce-i priveşte inteligenţa, nea Gheo rămăsese uimit de câte lucruri ştia copilul ăsta. De aceea îl îndrăgea ca pe propriul lui fiu şi îl durea când îl vedea căzut un visare. Simţea că sufletul lui e măcinat de dezamăgiri, de întrebări fără răspuns.
  - Descarcă şi ne întâlnim jos, îi spuse nea Gheo, după ultima cursă. Predăm maşinile la garaj şi după aia vii cu mine la o bere. Tu bei Cico dacă nu vrei bere, dar măcar stai cu mine, nu ascuns în dormitor.
  - Bine, nea Gheo. Fie azi, aşa cum vrei matale.
  Nu putea să-l refuze sau să scape cu vreo scuză, cum făcea cu ceilalți. Nea Gheo îl luase sub aripa lui ocrotitoare și îl simțea ca un tată.
  Ajunse în vale cu nea Gheo pe urmele lui. Acesta nu zăbovise prea mult la descărcat, de teamă să nu-l piardă. Nu vroia să-l lase să se afunde iar în gândurile lui, cum o făcea de obicei. Dinspre bărăcile ce adăposteau centrala telefonică, o zvârlugă de fată venea în fugă, fluturând o fâşie de hârtie în mână.
 - Tinu! Tinule, e pentru tine! şi e numai de bine, nu te speria.
  Smulse hârtiuţa din mâna fetei şi urmări cu ochi avizi, rândul de cuvinte ce îi fugea în faţa ochilor. Parcă nu mai ştia nici să citească sau el nu mai găsea înţelesul puținelor cuvinte. Nea Gheo, îl privea nerăbdător.
  - Da' spune odată, măi băiete, că parcă citeşti o scrisoare de dragoste, nu o telegramă!
  Se sprijini cu spatele de uşa basculantei. Dintr-o dată, parcă avea genunchi de vată, nu îl mai ţineau. Întinse telegrama spre nea Gheo. Acesta silabisi, cu puţina lui şcoală făcută la fără frecvenţa: Vino urgent. Ai reuşit. La facultate. Mama.
  Dintr-un nor apărut de niciunde, se porni o ploaie de vară, ciudată în luna lui brumărel. O binecuvântă pentru că venise la timp să-i ascundă lacrimile de fericire. Amuzat, îşi aminti că şi băieţii plâng uneori...

Vizualizări: 19

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor