4. Prin anii vieţii...

  Obţinerea diplomei de inginer nu îi aduse nicio bucurie. Repartiţia îl alungă într-un colţ uitat de ţară, unde singura meserie a oamenilor locului era mineritul. În acei ani, lipsurile şi grija pentru ziua de mâine îi îndobitocea pe oameni. Toţi erau terorizaţi de gândul că nu au ce pune pe masă copiilor, a doua zi. Coborau în adâncuri zi de zi, fără a şti dacă vor mai vedea vreodată lumina soarelui. Când ieşeau din şut îşi făceau semnul crucii bucuroşi că au scăpat şi de data asta. Acasă, li se închideau ochii de oboseală în faţa farfuriei cu mâncare aburindă, din ce în ce mai sărăcăcioasă...
  Tinu trăia în mijlocul lor, știindu-le suferinţele, temându-se alături de ei în fiecare zi. Acum nu mai avea doar grija lui, avea în mână vieţile oamenilor pe care acasă, îi aşteptau alte vieţi. Știa că îşi alesese o meserie grea, dar realitatea îl copleșea. Suferea pentru fiecare durere a oamenilor ce îi avea în subordine, ştia povestea fiecăruia. Se lupta cu lipsurile materiale din minerit şi cu teroarea că orice decizie greşită ar putea curma vieţi. Pe de altă parte, de câte ori venea acasă, mama se tânguia că a lăsat-o singură la bătrâneţe. Tatăl îmbătrânea şi el, fratele lui plecase pe drumul lui, în el îşi puseseră speranţa pentru bătrâneţile ce le dădeau târcoale.
  - Hai Tinule, mamă, acasă. Ce stai tu pe-acolo printre străini? N-are cine să te spele, cine să-ţi facă o mâncare...
Știa ce e în gândul mamei mai departe: n-are cine să te mângâie, cine să te iubească, cine să-ţi facă un copil... Nu-i putea mărturisi că de fapt acolo, se ascundea de ea. De câte ori venea acasă şi ieşea în oraş, îi era teamă să nu o întâlnească. Acolo, munca îl făcea să o uite, doar serile înainte de a adormi erau crâncene. Atunci îi inunda gândurile, nu putea să o uite. Adormea cu ea în gând şi de multe ori îl însoţea în vis. Se trezea în toiul nopţii cu iluzia că o ţine în braţe, că îi simte căldura ca în trecut. Realitatea îi lăsa un gust amar, de neîmplinire şi de multe ori zorile îl găseau cu ochii în tavan, cu sufletul pustiit.
  Nu o putea uita! Nici munca grea, nici aventurile cu alte femei nu i-o luaseră din inimă. Nimeni şi nimic nu o putea îndepărta. Era iubirea vieţii lui, fata ce spera să o poată duce cândva acasă... Apoi, intr-o zi mama i-a spus:
  - Se mărită! Ne invită la nuntă.
  Nu a zis nimic, dar atunci a simţit că a murit... puţin. Și odată cu el au murit şi speranţele, în durerea aceea cruntă ce i-a cuprins dintr-o dată sufletul. Până atunci nu le lăsase să moară, le păstrase vii în toate scrisorile ce i le-a trimis, implorând-o să se întoarcă. Aştepta mereu un semn, deşi în ultima vreme bănuia că nu va veni. Poate că undeva în adânc de suflet se resemnase, dar o speranţele nu le lăsase să moară. Până acum. Se mărită! îl uitase...
  Timpul ce a urmat aproape că nici nu mai ştia cum a trecut. S-a adâncit în muncă de parcă era un drog. Se lupta cu realizările de plan, cu viaţa grea din mină, îşi chinuia mintea şi trupul doar pentru că seara să-i aducă binefăcătoare, somnul. Și a doua zi o lua de la capăt. Într-o vreme, când a aflat că ea s-a mutat din oraş urmându-şi soţul, s-a întors acasă. Dar privirile mamei îi făceau mai mult rău decât bine, tăcerile adânci ale tatălui spuneau mult mai mult decât i-ar fi spus prin cuvinte. Aproape că îi părea rău că s-a întors.
  Încet, încet viaţa lui părea că intră pe un făgaş, ce lui i se părea normal, munca ocupându-i aproape tot timpul. Deocamdată nu aştepta nimic, poate doar să se vindece rănile din suflet. Poate doar să o uite... Nu credea să o mai vadă vreodată, uneori se întreba dacă ar mai fi dorit acest lucru.
  Și totuşi, soarta i-a mai scos-o o dată în drum. Era invitat, împreună cu părinţii la nunta fetei unor vecini. Nu prea avea chef de nuntă, dar fata crescuse aproape odată cu el, nu aveau loc nici un fel de scuze. Nimeni nu îl avertizase că ea va fi acolo, sau poate, nimeni nu ştiuse că va veni. Pentru el, toată nunta a fost un chin. Chiar şi dacă nu îi vedea chipul, o vedea cu ochii minţii: dansând, vorbind, râzând, dându-şi părul după ureche cu gestul acela atât de drag lui...Într-un târziu nu a mai rezistat. Sub privirile speriate ale mamei s-a ridicat de la masă şi s-a trezit oprindu-se în faţa ei:
  -Dansaţi, doamnă? Domnule, permiteţi?
  Parcă a auzit ţipătul tăcerii ce s-a instalat la masa lor. Nu venise cu gânduri de război, doar vroia să o ţină încă o dată în braţe, măcar cu atât îi era datoare. A văzut-o cum întoarce pentru o clipă capul înspre soţul ei, ca pentru a-i cerşi acordul, apoi hotărâtă s-a ridicat în picioare, punându-şi mâna în mâna lui. Atunci, pentru o amărâtă de clipă, a simţit-o din nou a lui... A luat-o în braţe ca pe vremuri, ascunzând-o în mulţimea de pe ringul de dans. Ar fi vrut să o ducă departe de ochii tuturor, mai ales de ochii celuilalt. I-a luat mâna, i-a pus-o pe pieptul lui, în dreptul inimii.
  -Simţi? bate...încă bate, şi fiecare bătaie e pentru tine...
  -Știu, Tinule. Bate. Bate pentru că trăieşti. Trebuie să trăieşti, ca să mergi mai departe, să-ti împlinești visurile...
  -Visul meu, ești tu, nu ți-ai dat seama până acum?
  -Eu sunt un vis mărunt, Tinu. Eu mă gândeam la visurile tale mărețe...
  Oare de nu-l putea înțelege nici măcar acum?
  -Spune-mi un singur lucru: eşti fericită?
  -Da... sunt fericită.
  Dar Tinu simţise acea frântură de clipă, de ezitare.
  Acea ezitare a ei l-a ţinut în viaţă, în perioada ce a urmat. Se lua la trântă cu toate provocările vieţii, îşi croia drum acolo unde era hăţişul mai des. Timpul îşi urma cursul lui ireversibil. Nimic nu părea să-l scoată din hotărârea lui de a o aştepta. Fusese nebun să creadă că muriseră toate speranţele! Mai era una mică, acolo sădită în sufletul lui. O îngrijea aproape cu pioşenie, nu putea să o piardă. 
  Și totuşi, şi acea speranţă avea să piară la fel ca celelalte, degeaba o ocrotise. Era o după-amiază de vară. Pornise hai-hui prin oraş după o zi obositoare de muncă. Privirile i-au fost atrase de grupul de pe partea cealaltă a străzii. Imaginea era înduioşătoare, o mamă stătea ghemuită în faţa unui cărucior în care era o fetiţă. Îi ştergea obrăjorii pe care se revărsau lacrimi nevinovate, încercând s-o liniştească. În picioare, lângă ele, tatăl maiestuos parcă le ocrotea. Sau aşa i se păruse lui la prima privire. Din străfund de suflet izbucni acea durere surdă ce îi dădea târcoale din când în când: va ajunge vreodată să aibă familia lui??? Când mama şi-a ridicat faţa, i s-a părut că şi în ochii ei sunt lacrimi? Nu şi-a dat seama, pentru că în clipa următoare, chipul ei l-a năucit. Era ea! Parcă simțindu-i privirea, a întors capul înspre el. A ezitat puțin pentru ca apoi să-şi coboare ochii asupra fetiţei din cărucior. Nu a mai avut puterea să privească înspre ei. Devastat a plecat mai departe. Paşii-i au găsit o bancă pe care s-a prăbuşit nenorocit: tocmai realizase că a murit şi ultima speranţă- la un copil nu se gândise niciodată!
  Acolo, pe acea bancă, având sufletul mai zdrobit ca niciodată, a îngropat şi ultima speranţă. A hotărât că trebuie să meargă mai departe, fără a mai privi vreodată înapoi. 
  Pe Liana a întâlnit-o în toamna aceea- alt suflet nimicit de povara dragostei. Fără un gram de iubire, dar cu dorinţa de a-şi alina suferinţa şi-au unit destinele iar începutul verii i-a pus în braţe un pui de om. Era o fetiţă minunată, în ochii căreia s-a pierdut de cum a ţinut-o în braţe. Acum avea pentru cine să trăiască, pentru cine să meargă mai departe, pe cine să iubească...

Vizualizări: 13

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor