Frânturi dintr-o viață (ultima parte)

5. Poveste fără sfârșit...

  De câteva zile, Tinu zăcea pe patul de spital. Anii petrecuţi în minerit cu cizmele de cauciuc în picioare, cu apa curgându-i pe spate din pereţii galeriilor, îşi spuneau cuvântul. Durerile de rinichii se repetau cu îndârjire la orice răcire a vremii. De cele mai multe ori ajungea în spital, după crize ce îl epuizau. Acum după tratament se liniştise. Știa că are nevoie de odihnă, îşi spunea şi el de nenumărate ori, dar pentru el niciodată nu putea găsi acel timp care să-l dedice doar odihnei. Responsabilităţile din ce în ce mai mari, îl copleşeau uneori şi îi răpeau chiar şi din nopţile ce ar fi trebuit să le lase somnului. Viaţa multora depindea de el. Nu regreta asta, regretul cel mai mare al lui era acel legat de viața de familie. Nu prea mai avea așa ceva. Liana renunțase să-l mai cicălescă și îi accepta tăcută lipsa de acasă. Doar cea mică nu-l ierta. Îl aștepta aproape seară de seară, și bosumflată îl certa că nu a ajuns mai devreme ca să se joace împreună sau să iasă în parc. Pentru ea i se rupea sufletul, simțea că-i scapă copilăria printre degete. Dintre atâtea promisiuni ce și le facuse când venise cea mică pe lume, multe rămăseseră doar crunte amăgiri. Plimbările în parc ținând mânuța copilei în mana lui, era una dintre ele. Dacă n-ar fi munca un drog...
  Telefonul îl întrerupse din gânduri.
  -Salut, bătrâne! mai trăieşti? strigă în telefon vocea fostului coleg de facultate, Nicușor. Era printre puţinii dintre cei cu care mai ţinuse legătura şi din când în când se căutau.
  -Auzi tu, bătrâne, cineva vrea să vorbească cu tine, îi spuse acesta.
  -Bună, Tinu...îi răsună în urechi...vocea ei.
  Nu mai crezuse că o va mai auzi vreodată... Câţi ani trecuseră? Mulți, mult prea mulți... Același val de emoții ca în trecut, se ridica de undeva din adânc de suflet , sugrumându-i glasul. De ce crezuse că a uitat-o??? Nu îl uitase nici ea?
  În anii ce-au urmat a împărțit timpul în mici perioade marcate de Anul Nou, de zilele lor de naștere, ziua lor de nume. Aproape ura faptul că-și serbau onomastica în aceeași zi. Altădată era prilej de bucurie pentru el, dar acum acest fapt îl împiedica să o audă mai des. Își făceau urări la telefon și printre urări scoteau din amorțire vechi amintiri. Nu prea multe. Prin viu grai nu îndrăzniseră să o facă niciodată. Să fii fost teama de acele scântei care zăceau ascunse în trecut, să fii fost voia sorții, nu știau. O singură dată o căutase. Din întâmplare, după recepția unei lucrări, drumul de întoarcere trecea prin orașul ei. Și-a spus, nu fără a-l năpădi emoțiile, să încerce. Nu a găsit-o însă, era plecată în concediu. S-a gândit că nu le e dat să se mai întâlnească și de atunci a lăsat acest lucru în voia sorții. Când o vrea ea și cum o vrea ea! Oricum din calea ei nu s-a putut abate. I-a trasat drumul de urmat și el nu a avut ce face, a trebuit să-l urmeze. La orice abatere, soarta l-a tras frumos de mână înapoi: ăsta-i drumul tău!
  Pe drumul ăsta merge Tinu și astăzi. Nu își mai pune întrebări inutile. La multe dintre ele, viața oricum nu i-a dat răspuns.

Vizualizări: 10

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor