Fragment din romanul ”Ultimul om”

”Fericirea şi nefericirea sunt în suflet”

                                                                                                                                  Democrit                                                                                         

 

”Pe Avram Avram nu-l mai mira nimic. Nici chiar atunci când Ivona, soţia lui, l-a anunţat într-o dimineaţă, în timp ce se împodobea cu cerceii, inelele şi brăţările zornăi-toare, toate din argint, lucrate în vestita Anatolie, aduse de un arab căruia îi salvase viaţa, că a înaintat actele de divorţ. Dragule, i s-a confesat ea, preocupată de fardul ce nu se întinsese bine pe obraz, poate ar fi cazul să copilărim şi noi o vreme şi apoi vom mai vedea. Ce zici, după o viaţă de muncă şi griji, nu merităm o vacanţă? Să nu crezi că nu am sentimente frumoase pentru tine ori că nu-mi pasă de ceea ce ţi se va întâmpla, eu ştiu?, poate că mă aştepţi, poate că ai răbdare cu mine, poate că e manifestarea sistemului hor-monal, cu hormonii nu te pui, mai am puţin şi intru în menopauză, vârstă dificilă pentru femei, nu mai răspund de actele lor. Dar mă gândesc şi la tine, meriţi şi tu o tinereţe zglobie să-ţi alinte nopţile, altceva decât o doctoriţă calculată şi chirurg pe deasupra! Ce pretenţii să ai de la nişte roboţi din plasmă şi proteine, împănaţi cu efluvii endocrine şi lăsaţi de capul lor. Dragă, hai să fim serioşi! Ce-şi mai bat joc hormonii ăştia de noi! Dar ei sunt sarea şi piperul... Ce crezi? La ce ne-ar folosi o existenţă fadă, lipsită de nebunii, calcu-lată, cu plozi făcuţi la eprubete, după compatibilităţi. În fond, nu moşteneşte nimeni pământul, iar din avion nu se văd prostiile noastre, darămite din ceruri! Ce atâtea restricţii de doi bani, doar nu am dat în cap la nimeni! Ai tras destul cu mine, te-ai zbătut să-mi netezeşti drumul în carieră… Să     nu-mi spui că mai prezint vreun motiv de atracţie pentru sensibilităţile tale, că-ţi mai tresaltă hormonii când mă vezi… Zău, de ce să ne formalizăm, hai să recunoaştem adevărul şi să vedem  cine pe cine păcăleşte!

            Urechile lui chiar refuzau s-o mai asculte. Pe filmul memoriei i se perindau fără voie momentele cheie ale căsniciei lor, ea credea că el nu copilărise, însă el se şi îndrăgostise de câteva ori lulea, cât pe-aici să renunţe la tot, doar un sentiment al datoriei sau poate mai mult de atât îl reţinuse lângă fata muncitoare, devotată carierei alese, până la jertfa de sine. Cum să o sacrifice pe Ivona pentru o cochetă ce avea timp şi dispo-nibilităţi de aventuri sentimentale? Ivona învăţa zi şi noapte, nu ştia nimic înafară de drumul la facultate şi apoi la spital, nu ocolea nicio durere fizică întâlnită în cale, nici un pacient oricât de sărac, de neputincios ori dezagreabil. Şi peste toate astea, Ivona îi dăruise un băiat, la fel de înzestrat pentru medicină. Luase de la amândoi ce aveau mai bun. De la el, statura impunătoare, farmecul personal, talentul de a socializa, constanţa şi încăpăţânarea în a duce la bun sfârşit un lucru început, de la ea, aplicarea către studiu, echilibrul interior, seriozitatea, capacitatea uimitoare de a munci şi suporta orice privaţiune. Şi băiatul?! Se trezi întrebând cu glas tare, indignat, mai mult pentru sine, convins fiind că Ivona plecase. Ţac, ţac, auzi tocurile metalice ţocăind pe gresia impecabil întreţinută, semn că se întorcea din drum, i-am aranjat o bursă în străinătate, pleacă peste o lună şi nu cred să se mai întoarcă, îi răspunse din pragul uşii de la hol. Zornăitul cheilor, precipitarea paşilor şi zgomotul yalei ce se încuia automat îi confirmă că, în sfârşit, Ivona plecase la spital. Intra de gardă, deci îi rămâneau o zi şi o noapte de reflecţie asupra fatalului eveniment ce plana asupra căsniciei sale.  

            Toată viaţa avusese un sentiment ciudat, ce ţinea de un război al conflictelor de tot felul. Acum era convins că între cele două sexe nu exista numai atracţie ci şi o luptă surdă, purtată cu arme invizibile. Aparent, căsnicia lor fusese o comuniune perfectă, în realitate mocnise o răfuială cumplită. Ivona îl pândise şi când s-a aşteptat mai puţin i-a dat lovitura de graţie. Ce-l mira? Trăim într-o lume a conflictelor! Între tineri şi bătrâni, între femei şi bărbaţi, între bogaţi şi săraci, între inteligenţi şi proşti, între vrednici şi leneşi, între realizaţi şi nerealizaţi, între om şi natură în general, între om şi animale, între tot ce există pe Pământ! Între noapte şi zi, între cer şi pământ. Chiar şi între semeni, între neamuri, câte războaie nu se purtaseră şi încă se mai poartă pentru putere, pentru bogăţii, pentru un trai mai bun în dauna altora. În plan social, câte răsturnări spectaculoase, câte conflicte armate şi diplomatice nu s-au perindat prin vreme? Ce este istoria decât o succesiune de conflicte? Între el şi Ivona existase un conflict continuu, în fiecare zi aproape se dădea o bătălie, dar el abia acum sesizase acest adevăr. O dată câştiga el, o dată câştiga ea, mai mult el de fapt. Viaţa lui fusese o luptă! Numai că nu făcuse rabat de la cinste. Depinde ce se înţelege prin cinste. Tot beneficiul ce-i revenise fusese drept urmare a muncii. Nu obţinuse nimic prin intrigi, sforării şi alte scenarii. Nici măcar pe Ivona. Credea că Ivona într-o oarecare măsură fusese şi opera lui, a sacrificiilor lui. În primul rând luptase cu sinele său, cu pornirile sale fireşti ca să ţină această căsnicie. Era triumful raţiunii asupra sistemului hormonal, după cum susţinea Ivona. Nu cunoscuse patima şefiei ca alţi colegi, nu-şi neglijase ori sacrificase familia de dragul unei funcţii, a unor onoruri trecătoare, nu se lăsase provocat de titluri, funcţii şi grade, de osanale şi obedienţa subordonaţilor. Muncise cu pasiune, cinstit şi atât. La serviciu, acasă. Îşi înfrânsese pornirile de dragul familiei. Al Ivonei şi al băiatului. Aşa înţelesese el să dezamorseze conflictele vieţii. Nu avea prea multe rele să-şi reproşeze. Şi totuşi conflictul capital existase cu sau fără voia lui, iar Ivona biruise pe neaşteptate. Folosise o strategie inteligentă, a paşilor mărunţi făcuţi cu prudenţă şi răbdare. Lovitura decisivă îl surprinsese pe adversar, adică pe el, descoperit, pe când era sigur pe puterile sale, liniştit ca apele unui lac neînchipuit de adânc ce ascundea mistere din vremuri ancestrale.    

            Cu cine să se fi încurcat Ivona? Şi când? Ivona să se încurce cu un alt bărbat?! Imposibil... Ieşea stoarsă de puteri după o zi de operaţii. Doar ambiţia şi fudulia îi ţineau zâmbetul pe buze. Îşi ascundea oboseala cumplită sub farduri şi podoabe. Avea un fix că trebuie să arate bine, să pară voioasă, relaxată, ca să încurajeze bolnavii, să le dea încredere în reuşită. Altfel… nu o dată i-a dus lingura la gură, atât de epuizată ajungea acasă. Trebuia să o întrebe dacă pleacă şi ea odată cu băiatul. O ştia prea serioasă şi calculată ca să se lase pradă hormonilor. Sau, poate, obosise de atâta cuminţenie. S-o fi atras mirajul străinătăţii? Să-i fi promis marea cu sarea vreunul dintre chirurgii ăia grozavi ce făceau opere de caritate şi aterizau o dată, de două ori pe an şi le împărtăşeau din cunoştinţele lor, mai mult ţinând de tehnica sofisticată a aparaturii de ultimă oră decât de îndemânare? Şi n-a întrebat-o cum rămâne cu bunurile agonisite împreună. Cu apartamentul duplex, obţinut cu greu prin pacienţii ei importanţi, situat în Centrul civic, pe bulevardul flancat de câteva şiruri de brazi şi tei, ce înnebuneau locatarii cu parfumul lor când primăvara da spre vară şi adunau toate cântătoarele, iar pe mijloc cu arteziene migălos sculptate în piatră, în formă de crini, de te credeai în grădinile Versailles-ului şi nu la Bucureşti. Ce vor face cu mobilele cumpărate direct din fabrici din Ardeal, cu uşi sculptate de artişti în lemn şi oglinzi de trei flăcări, prelucrate de maiştri pricepuţi, la fel covoarele de Cisnădie, jurai că sunt de Bukhara, cu modele complicate şi culori de vis, înalte de două degete, treceai cu tancul peste ele şi n-aveau nimic, bibelourile de serie mică şi galeurile de la neîntrecuţii meşteri din Strada sticlarilor, se spunea că ar fi mai valoroase decât cele din vitrinele pariziene, la fel lustrele, veiozele cu ciucuri de cristal, paharele, clondirele şi cănile de cristal de la Bistriţa-Năsăud şi Mediaş, serviciile de masă din porţelan de Alba-Iulia şi Cluj, unora le mai găseai perechea doar la Palatul Buckingham ori pe mesele bogătanilor de aiurea, pricepuţi ori nepricepuţi dar ahtiaţi după comenzi speciale - absolut toate marfă de export, dobândită în urma unor intervenţii insistente; oalele zepter, grele de-ţi rupeau încheietura mâinii, făcute din aliaje fără moarte, ca şi ale carcasei rachetelor ce zburau în cosmos, aparatura electronică şi de toate felurile din casă, rufăraia din şifon satinat, lucios de ziceai că-i vopsit cu praf de perle, procurat nu-şi mai amintea de la ce fabrici din ţară, ehei şi câte alte minunăţii nu se adunaseră în cuibul lor ce părea fericit… Lui, în mod sigur, nu-i trebuiau. Şi, la drept vorbind, toate aceste bunuri curseseră şuvoi în căminul lor după câţiva ani de căsnicie, când Ivona deveni unul dintre cei mai căutaţi chirurgi. Din salariul lui, nici modest dar nici exagerat de mare, ţinuse casa ani buni, oferindu-le doar un trai decent, lipsit de grija zilei de mâine.

            Trecu la bucătărie cu pas târşit, de nerecunoscut. Vestea pe care i-o dăduse Ivona îl năucise, poate că visez, îşi zise la un moment dat, dar nu, se fripse de mânerul încins al ibricului din aramă, i se crăpase manşonul din lemn şi nu se învrednicise să-l ducă la meşter să-i pună altul. Durerea îl convinse că se afla într-o realitate cum nu se poate mai palpabilă. Nu ştia ce să gândească, şi apoi cum să gândească de rău despre Ivona, nu-i şedea în fire, o viaţă întreagă o venerase, ce să spună şi cui, pentru că, acum realiză, nu avea nici un prieten de suflet, socotise o umilinţă să-şi spună cuiva păsurile, el nu avusese păsuri, doar altora li se întâmpla ceva de rău, lui îi mersese al naibii de bine, de care, uite, se alesese praful într-o clipită. Nu concepea, nu-şi putea închipui cum să-şi expună el, om serios, situaţia dezastruasă a căsniciei.

            Când coborî în holul blocului, refuză să se uite în cutia poştală, de teamă să nu găsească plicul cu înştiinţarea de prezentare la tribunal pentru divorţ. E adevărat, ezită câteva secunde, să descuie ori nu uşiţa metalică, dar renunţă şi porni cu pas ferm către parcarea din spatele blocului unde-l aştepta cuminte, răbdătoare, maşina ce-l purta pe drumurile când meandrice, când încrucişate ale oraşului. Nu-i venea să creadă. Viaţa sa plină, clocotitoare, se sprijinise pe trei piloni, pe care-i ridicase, consolidase cu propriile forţe, să zicem aleatoriu ca ordine, băiat, soţie şi profesiune. Iar prin profesiune înţelegea muncă şi iar muncă şi nimic altceva. Iată că pe neaşteptate rămăsese doar cu munca, stabilitatea vieţii sale părea să devină precară, dar nu va fi aşa, se va agăţa cu toate forţele minţii şi sufletului de această unică şansă şi va merge mai departe. Până să urce în maşină privi întinderea cerului cuprinsă între înaltul blocurilor ce încercuiau parcarea, şirul de pomi, tei, arţari, oţe-tari crescuţi de capul lor, plopi şi peticelele de ronduri cu tran-dafiri şi stânjenei, îngrijiţi cu osârdie de un bătrân vagabond ce se aciuase în cămăruţa gunoaielor de la parter. Seninul cerului îi zâmbi îngăduitor şi-l remontă într-o oarecare măsură. Înce-pea o nouă zi, dintr-o nouă viaţă, e adevărat, cu stângul, pe care era musai să o înfrunte bărbăteşte. Nu-i venea să creadă că i se dăruise dintr-odată libertatea, o stare de care nu se bucurase niciodată cu adevărat. Nu-l mai muncea nicio grijă! Era totuși ULTIMUL OM

 

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor