...fragment roman Trecerea de pietoni...

 

 Într-una din zile fratele Eustaciu se prezentă la uşa chiliei stareţului Apostol. Înalt, slab şi supt de bolile necruţătoare care îl măcinau încontinuu, Mistral sau Eustaciu bătu încet în lemnul masiv. Nu se auzi niciun răspuns, astfel că împinse uşor uşa care, deşi se mişca greoi, se dădu înapoi din calea lui. Nu mică îi fu mirarea când văzu o burtă imensă înghesuită bine pe scaunul stareţului pufăind într-un somn generos. A doua zi nu avu timp să-l asculte, a treia zi îl deranjă din lectură, a patra...a cincia...a şasea..a douăsprezecea zi îi spuse să intre şi să nu care cumva să ridice ochii spre el până nu-i va porunci. Fratele Eustaciu se supuse tăcut aşteptând să i se îngăduie să vorbească. Nu mai fierbea de mânie când i se poruncea să stea în genunchi până când stareţul îl poate asculta, ca în vremurile de început. Nu mai blestema în gând, nu mai ura şi nici nu mai îndrăznea să gândească. La mănăstire nu trebuie să gândeşti. Gândul e frate cu îndoiala, ori a te îndoi e mare păcat şi grea încercare pentru un călugăr. Undeva, printre gândurile îngropate de-a valma zace, aproape nemişcată, clipind sacadat, în funcţie de trecerea secundelor, îndrăzneala. Îndrăzneala gândului de care Mistral se simţea, în vremuri, foarte mândru.

-         La stână. Vreo trei luni, cât e necesar...cât mai e cald...

-    A, cred că vrei să scapi de mănăstire!

Se apropie de bărbat, şi lovindu-l tare în piept cu pumnul în semn de bunăvoie îi şopti ca pentru sine:

            - Nimic nu e mai înălţător decât speranţa! Nu uita de speranţă, frate Eustaciu...

La mai bine de un an de la această întâlnire Mistral se pregătea să plece, în sfârşit dobândind misterul speranţei şi al răbdării, spre staulul de oi.

Nu era o fugă. De fapt, nici măcar nu mai avea de cine fugi. Rămăsese singur, singur chiar şi de el însuşi. Când ieşi pe poarta mănăstirii, un licăr de bucurie îi cuprinse sufletul. Iată lumea largă! Acel “cât vezi cu ochii” de care se face vorbire în popor uneori. Nu-i dădu drumul în întregime pentru a nu se risipi cu totul din prima clipă. Bucuria o ferecase  în sinea lui pentru a nu mai ieşi vreodată de acolo. 

Vizualizări: 100

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Viorel Tăutan pe August 31, 2014 la 10:29pm

Este vocaţie de prozator. Personal, nu agreez expresia "a se face vorbire". Atât! Mulţumesc!

Comentariu publicat de adriana rodica barna pe August 31, 2014 la 11:52am

Imi aminteste de Damian Stanoiu , de felul in care scria el despre viata monahala.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor