Problema care se pune e asta: pentru ce să scriu, pentru cine sã scriu? Pentru mine, ca să mă aflu (în treabă)? Pentru ceilalţi, pentru posteritate? Acest pix pute. Constatare: da, bineînţeles că florile nu se culeg cu combina. Cum spunea un anumit individ: „eu încă nu am terminat să încep.” Sentinţa: vinovat. Ce să înţeleg, ce să vreau sã înţeleg, ce pot înţelege? Cã timpul curge, viaţa e una iar tu ai terminat să începi. Când e vorba de dragoste, da… iubirea ta să fie într-un perpetuu început, să nu termini niciodată să începi. Cât idealism infantil aici! Da, chiar e benefică chestia. Punct şi de la capăt.

***

Şaptesprezece

Iată, m-am trezit!
Priviţi, acum îmi beau cafeaua şi trag cu sete din prima ţigară.
Iar acum mă duc să-mi asasinez candelabrul. În ziarele de mâine, cu majuscule, cu fotografie faţă-profil, reportajul crimei va apărea cu toate detaliile.
Apoi procesul, condamnarea.
Executarea sentinţei va fi publică. Candelabrul n-avea nici o vină.
Cuvintele curg şi nimeni nu e responsabil.

***

Mă bucur c-am fãcut-o şi pe asta. Adică să ţii un creion în mână e favorabil şi frumos. O adevărată feerie-butaforie. Şi cât de frumos pot să scriu cu el! O scriere tipar de mână perfect adaptată timpurilor noastre. Tot ce mişcă. Adevărul e că îmi trec prin cap tot felul de chestii în momentul ăsta care tocmai a trecut. Televizorul stă aprins şi reclamele sălăşluiesc în el ambiental. Se transfigurează sinusoidal, fără să doreascã prea multe. Absolutul şi profanul sunt profane. Cred că e non stop. Dincolo de oglindă nu-i nimic, spuneam într-o ediţie precedentă şi nici mãcar nu contează. Probabil că dacă scriu aşa, o să iasă ceva. Tot timpul iese câte ceva, indiferent. Cuvintele de legătură există pentru a face legături între alte cuvinte şi astfel nonsensurile simple devin nonsensuri complexe. Filmele americane sunt de o infantilitate fără margini. Ciudat, atunci când vorbesc cu mine însumi nu sunt niciodatã atât de categoric. Există o dimensiune a poeziei în care au acces doar aceia care sunt conştienţi de imposibilitatea lor de a înţelege realul. Definiţii de genul ăsta îmi fac o greaţă abstractă. Acuma, da, e uşor să spui tot felul de chestii în aşa fel încât să pară gândite de o superinteligenţă. Hai să ne fãlim. A se fãli, a se băga în seamă, a se leniza, a se rpentina. Sunt tot felul de maioneze, de ciorbe şi de ghiveciuri. Pe care îţi vine (ordin) să le mãnânci. Aici totul e cifrat. Nimeni nu mai înţelege nimic. Punct.

***

Combinaţii absurde:

Cred să vreau să pot să sper
Cred să pot să sper să vreau
Cred să sper să pot să vreau
Cred să pot să vreau să sper
Cred să vreau să sper să pot
Cred să sper să vreau să pot
Vreau să cred să pot să sper
Vreau să pot să cred să sper
Vreau să pot să sper să cred
Vreau să cred să sper să pot
Vreau să sper să pot să cred
Vreau să sper să cred să pot
Sper să pot să vreau să sper
Sper să vreau să pot să cred
Sper să pot să cred să vreau
Sper să vreau să cred să pot
Sper să cred să pot să vreau
Sper să cred să vreau să cred
Pot să vreau să cred să sper
Pot să vreau să sper sã cred
Pot să sper să vreau să cred
Pot să sper să cred să vreau
Pot să cred să sper să vreau
Pot să cred să vreau să sper

***

Punctul doi pe ordinea de zi: A săpa-săpare. Să presupunem că existã doi indivizi. Bineînţeles că întotdeauna şi în realitate există mult mai mulţi indivizi, nenumărabili (sau nenumăraţi – dar oricum nenumărabili sună mai bine). Dar pe noi, în momentul de faţă, ne intereseazã doar cei doi, pe care îi vom nota, pentru identificare, cu X şi cu Y. Să mai specificăm, de asemenea, că individul Y este mort, cu alte cuvinte decedat, deci Y este doar un cadavru. Şi în plus X, de fapt picioarele lui X sunt îngheţate bocnã. Din ce motive, nu ne intereseazã. Doar atât, X are picioarele îngheţate şi Y este un cadavru.
Acuma, voi o să vă aşteptaţi la tot felul de întâmplări, dacã se poate senzaţionale sau măcar interesante, ce decurg din această stare de fapt. Sau, la o introspecţie riguroasă a numitului X, de genul masculin sau neutru. Întrebări despre viaţă, moarte, sens, om, să se ciocnească în maioneza lui de creier, rezultând sau nu şi mult aşeptatele rãspunsuri, în funcţie de doleanţele fiecăruia. Ei bine, nu, nu o să se întâmple niciodată aşa ceva. Faptul că Y este un cadavru, iar X are picioarele îngheţate nu poate să ducă atât de departe, nici măcar atât de aproape. Eu doar am scris nişte cuvinte.
Şedinţa se suspendă.

***

Aici trebuia să fie caracterizarea personajelor. Dar nu e. Cine a avut interesul să submineze economia sau politica acestei elucubraţii, ce indivizi din umbră au intervenit la ştergerea din dosar a notelor informative? Adevărul obiectiv nu va fi cunoscut niciodată, indiferent câte anchete vor demara în mileniul acesta. Rămâne de obiectivat însăşi noţiunea de ” adevăr obiectiv „, atunci când cineva îşi va parca trăsura pe masa din bucătărie. Salut!

***

Iată, a fost o coală albă de hârtie. Acum o murdăresc, cât de caligrafic pot. Fondul problemelor nu are nici o importanţă. Forma este esenţială, beteala, sclipiciul. Cât de meşteşugit e sculptat sicriul în care zace cadavrul intrat deja în putrefacţie.
Leaving Las Vegas…

***

Probabil că nu sunt original, dar unde am ajunge dacă toată lumea şi-ar reveni la starea de normalitate? De câte ori am fi nevoiţi să punem la zid nevinovaţi, oferindu-le ultima ţigară cu zâmbetul pe buze şi sfãtuindu-i să arunce chiştocul în scrumiera special amenajată lângă cabina telefonică?
Să dirijezi un pluton de execuţie, iată adevărata savoare a vieţii de hienă. Un om, o floare şi femeia lui, o toaletă de gală, unsprezece. Câte cuvinte poţi combina fără să faci rău nimănui, care este combinaţia perfectă, dar COMBINAŢIA? Unii înţeleg doar ceea ce vor ei să înţeleagă şi eu m-aş face marinar atunci când o să fiu mare.

***

Oare scârba asta pe care o simt de unde vine? Din mine (suflet, creier, trup) sau din afară (ceilalţi, realitate)? „Întotdeauna infernul sunt ceilalţi.” Eu, ceilalţi. Îţi las, Doamne, scrisă aici o rugă fierbinte, te implor: Ajută-mă să cred în mine. Căci dacă cred în mine, atunci cred şi în Tine. Ajută-mă, Doamne!

***

Am recitit, e recitibil. Dar ambalajul nu schimbă cu nimic conţinutul. Profit de asta şi trag apa. Zgomot lugubru.

***

Stăteam în genunchi pe coji de nucă
Într-un colţ uitat de lume
Acolo unde mă lepădase Domnul cândva
Şi strigam spre ceruri:
Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot.
Ce linişte…
Iar apoi strigam din nou:
Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei
Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară
Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul
Sau fă-mă pământ, să tac.
I-am auzit glasul răbufnind în mine:
Dar tu, tu ce ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?!
M-am rugat, Doamne!
Nu e de ajuns.
Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne!
Nu e de ajuns.
Trăiesc, Doamne!
Nu e de ajuns!!!
Şi-atunci am spart oglinda.
Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.

***

Sunt sterp şi aş vrea să nu mai fiu. Aş vrea să nasc ceva, nu ştiu ce. Iar când va fi să nasc acel ceva, îl voi lua de mânuţă şi, ducându-l în faţa oglinzii, îi voi şopti: Priveşte, micuţule, acesta este un elefant portocaliu.
Dar el va râde, aşa cum o fac şi ceilalţi, va gânguri cu gura până la urechi, şi eu am să-i prind capul în palma mea dreaptă şi am să-l strâng până ce voi auzi craniul zdrobindu-se, plescăind dizgraţios şi voi repeta, scrâşnind din măsele: Priveşte, brută dezgustătoare, acesta este un elefant portocaliu!
Şi-apoi am să sparg oglinda. Dincolo de oglindă nu-i nimic.

***

Am s-o răpesc într-o zi. Chiar asta am sã fac, o voi smulge vieţii ei perfecte câteva ceasuri. Bineînţeles că atunci când se va trezi, va socoti asta o barbarie, deci eu, implicit, îi voi apărea ca un barbar fără suflet. Fii cuminte, am să-i spun, vreau doar să vorbesc cu tine, n-o să ţi se întâmple nimic rău. Apoi am să tac un moment (pauză de efect), privind ochii aceia de căprioară, probabil îmi voi aprinde o ţigară cu mâinile tremurând. Ai tu idee cât eşti de frumoasă? Nu, nu aşa, bineînţeles că e foarte conştientă de frumuseţea ei. Eşti frumoasă ca o zeiţă, am să-i spun. Apoi am s-o împuşc în inimã. Trei gloanţe cred că îmi vor fi de ajuns.

***

Pagina asta trebuie umplută cu ceva. Spre deosebire de femei, atunci când sunt goale, paginile aratã dezolant şi nu-mi pare rãu. Dar, în fine, aici gândurile voastre vor afla sălaş la adăpost de neuronii voştri pervers de uzaţi, care nu vor mai atenta la puritatea lor virgină şi neprihănită care e ea.

***

Nebunia se instalează încet, pe nesimţite. A găsit terenul fertil, creierul tău mlăştinos în care şi-a plantat seminţele abstracte.
Te îndoieşti şi de ceea ce este şi de ceea ce nu este. Propria existenţă ţi se pare neverosimilă. De ce? – marea întrebare care-ţi scormoneşte toate certitudinile. Răspunsuri primeşti din ce în ce mai rar, ajungi să nu mai ştii de unde şi, de fapt, nici nu te mai interesează. Dar ce te interesează cu adevărat? Totul şi nimic, mai ales „nimic”, noţiune goală de conţinut, formă fără fond. Şi ceilalţi? Ce dracu’ fac ceilalţi? Trebuie experimentat nimicul ca să-l poţi înţelege. Din păcate, sau din fericire, n-ai să te mai poţi întoarce să le comunici şi celorlalţi răspunsul, adevărul. Dar ei, generaţia mea, generaţiile trecute sau viitoare, în ce direcţie au apucat-o? Eşti cufundat în tine însuţi, dar nu există nici un „însuţi”, aşa că te prăbuşeşti în abis. Şi ceea ce există obiectiv, realul, îţi apare ca un decor de fundal cu care tu nu interacţionezi decât aleator. Şi ţi-e frică de asta, de ceea ce e în spatele tău sau în… faţa ta sau te încercuieşte. Şi te sperie gândul cătu însuţi ai putea fi o parte din acest conglomerat, o gaură în mijlocul unei găuri. Şi te roteşti, şi te roteşti, şi te roteşti…
Infinitul e mai aproape decât ai putea să-ţi imaginezi vreodată. Doar ceilalţi cred.

***

Minerii sapă în mine. După cărbune. Minereu ei caută. Acolo proverbele devin legi şi ei sunt constrânşi să le respecte. Au făcut un pact prin care au dobândit. În schimbul trei. Când ies din mine, când răbufnesc din întuneric, afară e noapte. Şi stelele sunt prea departe. Degeaba întind ei labele păroase, ajung doar până la comutator. Lumini artificiale le zgârie retina. Instalaţia de inspiraţie s-a defectat sau nici măcar n-a funcţionat vreodată.

***

Tu, frumoaso, ai ceva inefabil în priviri. Ochii ăştia apoşi fără pupile, negri ca străfundul iadului, privesc fără să vadă. Eşti o vacă perfectă. Scopul tău în viaţă este să-ţi târâi ugerul prin ciulini. Dacă ar fi cactuşi prin zonă, te-ai căţăra în vârful lor şi te-ai înşuruba acolo. Mugetul tău profund bovin se va auzi până la cer. Dacă ai avea o batistă în poşetuţã, ai putea spera măcar în revenirea ecoului. Dar gata, totul s-a sfârşit. Vulturii nu mai vin să te mulgă, ai rumegat tot ce a existat comestibil înăuntrul tău şi înăuntrul celorlalte peşteri şi acum a venit timpul să explodezi. Ce poate însemna asta? Probabil şaptesprezece.

***

Degeaba imploraţi oglinzile să vă redea imaginea, marile fantasme au murit alaltăieri. Dumnezeii şi cristoşii mamii lor. Aşa, reptilelor, cereţi-vă iertare cã v-aţi născut. Acolo, sus, cineva a măsluit cărţile, trişeazã fără încetare. Şi tocmai v-a anunţat că asta este ultima partidă. Dublaţi miza, ba nu, triplaţi-o sau cel mai bine ar fi să-i propuneţi un totul sau nimic. El va accepta. O să câştige totul şi voi o sã rămâneţi cu nimic. El amestecă acum cărţile, le împarte, vă oferă o pereche, fiecăruia dintre voi câte o pereche, el în mod sigur are full; să nu cumva să încercaţi vreo cacealma, el vă şie şi pe voi şi pe perechile voastre. Aţi pierdut, era normal. Dar acum puteţi încerca ruleta rusească. Lui îi sticlesc ochii, rânjeşte, acceptă, câştigă.
Asta a fost.

***

Priveşte aici, idiotule, ăta e ordinul meu, ultimul meu ordin: începând din acest moment ai sã ucizi toţi mincinoşii. Nu există o ordine prestabilită. Poţi sã începi cu oricine. Aleator. Poţi, de exemplu, să începi cu mincinoşii bărbaţi şi apoi să continui cu mincinoşii femei, sau întâi să ucizi mincinoşii sub douăzeci de ani şi apoi să continui cu restul sau, de ce nu , să-i termini pe politicienii mincinoşi, apoi pe cei din spatele lor, apoi pe cei care stau în spatele celor care stau în spatele politicienilor, apoi, la urmă, pe ceilalţi.
O clasificare a minciunilor nu am, orice mincinos trebuie să moară, indiferent de efectul sau defectul minciunii sale. Te-am angajat pe tine, căci tu ai baza de date completã.
Un singur sfat îţi mai dau: pe preoţi, mistici, proroci, sfinţi sã-i ucizi la urmã. Lasă-i să-şi contemple propriul sfârşit în ochii sticloşi ai celorlalte cadavre. Merită asta. O merită din plin, pentru tot ce ne-au făcut de-atunci şi pânã acum. Gata, eşti liber să-ţi execuţi misiunea. Hei, ce faci, ce dracu’ faci, idiotule?! Lasă arma aia jos, e un ordin, nu trage, te ro…
Asasinul îşi vârî Parabellum-ul în buzunarul uriaş de la pardesiu, apoi se aplecă peste cadavru şi îi lăsă pleoapele în jos peste ochii căscaţi de spaimă, ultima spaimă, murmurând: Stăpâne, eu nu sunt un idiot. M-ai minţit întotdeauna.

***

Parameci uriaşi îţi mănâncă din palmă, îţi şoptesc la ureche, îţi scobesc în globul ocular. Îţi place cu adevărat sau doar simulezi extazul? Căci trăsăturile feţei tale s-au destins într-o grimasă voluptoasă. Sau e un banal rictus crispat de oroare?
Niciodată nu te-am cunoscut mai puţin ca acum. Ce dracu să mai cred despre tine, cum să mai pot spera sã cred în ceea ce eşti (ai fost )? În subsolul sicriului tău, viermii dau ultimul asalt şi în curând vor (re)cuceri măreaţa redută. Şi-ai să devii carne din carnea lor şi ce nu le va mai trebui din tine va deveni excrement de vierme, bucăţi de humus neştiutoare.
Prometeu dreseazã tiranozauri şi măreţul Ares, beat ca un porc, merge la curve. Situaţii ca astea n-ai să mai poţi visa, căci acum eşti dincolo de orice se poate imagina cu imaginaţia. Fulgi mari de zăpadă gri patrulează pe cerul putred al acestui început de decembrie.
Îmi pare rău J. L.
Favorizat de soartă, John Lennon s-a sinucis prin emisar. Gloata încă mai crede în varianta oficială, a crimei. Sau au şi uitat majoritatea, şi sunt blestemaţi să nu-şi mai amintească vreodată.
Da, bineînţeles, să fluturăm cu toţii batistele albe în arenă. Ole, torero!

***

Hai să definim totul. Să definim ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm, pipăim, gândim. Hai să încarcerăm totul în cuvinte. Şi să numim Dumnezeu ceea ce nu putem cu gândul gândi, cu ochii vedea, cu urechile auzi, cu nasul mirosi, cu limba gusta etc. Şi apoi să ne întrebăm, să formulăm ipoteze şi să tragem concluzii. Hai să fabricăm Aparatul de măsurat dumnezeirea; nu mai staţi, puneţi cu toţii umărul la treabă, înhămaţi-vă ca sclavii Egiptului antic să ridicăm Piramida dumnezeilor mamii voastre de zăpăciţi cu creier de marmeladă.
Cãci a fost întâi nimic şi apoi a fost lumea şi apoi a fost Adam şi apoi a fost Eva şi v-aţi născut cu toţii, pe rând, mai bine nu vă năşteaţi. Aţi început să puneţi nume şi să definiţi ceea ce tot voi aţi numit. Războiului i-aţi spus război şi apoi l-aţi definit şi apoi au murit nenumăraţi oameni. Lui Dumnezeu i-aţi spus dumnezeu şi l-aţi definit şi … ce dacă?
Schimbă asta cu ceva ceea ce sunteţi? Umple asta de sens existenţa voastră găunoasă? Hai să fim serioşi şi să ne mestecăm bine cuvintele între maxilare, să le îmbibăm cu salivă şi-apoi să le împingem cu limba pânã în stomac, spre digerare.
Mai bine jucăm un barbut. Sigur că da.

***

Fii atent cum se procedează: ai un creier îmbibat cu informaţii: imagini, senzaţii, cuvinte, idei. Ai o coalã albă de hârtie şi un pix (creion, stilou, pană, laser). Se ia pixul în mâna cea mai valabilă (lipsa mâinilor se compensează cu un anumit picior sau cu unul dintre orificiile plasate pe o extremitate mobilă a trupului).
Creierul tău va transmite comenzi cât se poate de directe şi de clare mâinii (respectiv piciorului sau orificiului), care va apăsa cu pixul coala albă şi de aici vor rezulta frumoasele poezii, marile nuvele, incisivele eseuri şi faimoasele romane decare publicul consumator are atâta nevoie.
Haide, încearcă, ia-ţi avânt, sigur căda. Bingo! Milan Kundera: „Viaţa e în altă parte”.

***

Acum stai aici ca un dobitoc, ţii pixul în mâna dreaptă şi chinui coala albă de hârtie. Ce dracu’ se întâmplă, doctore? Creierul tău gelatinos nu mai poate răbda povara ideilor şi de aia le vomiţi aici?! Ţii neapărat să rămână eternităţii o bucată din tine? Dar ştim cu toţii că nu există eternitate, că ei au scornit noţiunea asta pentru că se plictiseau în grotele lor întunecoase. Şi, în plus, ceea ce faci tu acum, aici, nu e o parte din tine, e o parte din ceilalţi. Tu însuţi nu eşti decât o parte din ceilalţi.
Haide, spune-le oamenilor ce ai simţit atunci când l-ai ascultat prima dată pe John. Sau când ai fost prezent la primul jam- session de muzică jazz. Dar atunci când l-ai citit prima dată pe Nichita, cum a fost? Sau reportajele alea de război, din deşert .
Dar atunci când te-ai născut prima dată, mai ţii minte cum a fost? Mai ţii tu minte cum a fost când te-ai născut prima dată? Vorbeşte-mi acum despre vanitate şi orgoliu, hai , nu mai ţine în tine toate alea, ai putea să explodezi într-o zi. Sau să implodezi. Nu poţi, aşa-i că nu poţi?!
Ţi-e frică, o frică nebună, nu mai da din cap, aşa e cum spun eu. Nu mă crezi, bineînţeles că nu mă crezi, tu nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi. Uită-te atunci în oglinda asta, da, chiar aici pe perete. Priveşte-ţi ochii, lepădătură, cu ochii tăi priveşte-te în ochi! Nu-i aşa că vezi frica? Acuma pune mâna pe ea, aşa, apuc-o cu degetele, nu-i aşa că o poţi pipăi? Dacă vrei, dacă ţii neapărat, o poţi mirosi şi chiar gusta. N-o să-ţi pară rău, îţi spun din proprie experienţă. Gustul fricii este cel mai exotic gust pe care l-a simţit vreodată limba mea de diavol.

***

Dincolo de marginea catastrofei, corbi întunecaţi valsează fără greţuri. Şi liniştea pe care o măsluiesc, înfloreşte în ciuperci atomice. La Hiroşima, oamenii au devenit pete întunecate pe pereţi sfãrâmaţi. Picturi rupestre în peştera de ei creată. Neuronii solitari s-au dispersat formând un alt creier, un creier imens, cât tot universul. Tot ceea ce oamenii numesc cosmos este haos, fără nici un dubiu. Să preamărim haosul din noi şi din afara noastră, să-i închinăm ode şi imnuri, sş depunem jerbe de alge şi să ne jertfim copiii la poalele templului zeului Haos.
Greşim cu toţii, fiecare pas înainte e o greşeală, fiecare pas înapoi e greşit, la stânga, la dreapta, în sus şi în jos, drumurile sunt blocate de baricadele raţiunii. Niciodată nu va mai fi la fel ca înainte. La noapte va fi lună plinã. Am să plantez un lămâi în grădina Ghetsimani.

***

Odată, cineva va citi aceste cuvinte şi se va întreba, bineînţeles, de ce dracu le-a scris cine le-a scris. De ce dracu’ n-a săpat un strat cu flori pe care să le pască vrăbiile, sau de ce n-a geluit o uşă pe care s-o deschidă bunica mea, de ce n-a umflat o băşicã cu care să joace un fotbal cu amicii sau de ce n-a reparat televizorul alb-negru din debara. Da’ chiar, omule, de ce dracu’ n-ai reparat televizorul alb-negru din debara? Deseară e un episod interesant dintr-un serial interesant. Ce dracu poate fi mai interesant de atât? După film cred c-am să-mi violez ursuleţul de pluş şi-apoi am să m-arunc în pat şi-am să dorm un somn fără vise; poate că totuşi îmi voi aminti un sfert de coşmar, ştii tu, coşmarul acela cu păianjeni. Eu sunt un omuleţ gri cu capul mov şi păianjenii mă atacă de sus şi eu n-am unde fugi, pentru că uşa pivniţei e închisă încă din timpul coşmarului trecut, a prins deja crustă de rugină pe la încheieturi. Foarte frumos coşmarul ăsta, întotdeauna mă trezesc transpirat, cu inima galopând şi cu lacrimi în urechi. Apoi, după ce îmi fac duşul scoţian matinal, după ce: priviţi, acum îmi beau cafeaua şi trag cu sete din prima ţigarã, ia uită-te, de unde dracu’ a apărut fraza de mai sus, asta nu eu am scris-o, probabil am văzut-o la televizor. Mă afund în pelerină, sar pe bicicletă şi pedalez să-mi cumpăr buricozaurul pe care mi-l doream atât de mult. Pe drum muşc picăturile de ploaie care mă împiedică să mă realizez. Acasă, sunt din nou acasă, plantez buricozaurul în buzunarul de la portofel, îl trec în tabelul lui Mendeleev şi-l pun să semneze, apoi aprind televizorul, scuzaţi-mă că v-am bombardat cu atâtea banalităţi, sunt negru în cerul gurii şi salopeta nu mă mai încape, vai ce emisiune frumoasă! O minunăţie!!!

***

Aveam douăzeci de ani şi într-o zi m-am sinucis. În seara aceea de noiembrie, mi-a bătut în geam şi eu i-am deschis, fără să bănuiesc ce s-ar putea întâmpla. Urmarea gestului meu (aroape involuntar) a fost catastrofală. Primăvara mi-a pătruns în cameră, readucând la viaţă afişele de pe pereţi şi făcând să înflorească puţinele cărţi din bibliotecã. Doamne, ce m-am mai speriat, nici dacă răsfoiam vreo scriitură de-a Sandrei Brown nu mă speriam atât de tare. Da’ ce dracu’ scriu eu aici , leg cuvintele cu vârful ăsta de creion şi sper să iasă ceva mai diferit decât data trecută? De ce? Pe cine încerc eu să păcălesc? Adevãrul e că ceea ce e definit în dicţionar prin inspiraţie mă sufocă acum prin absenţă. Şi nu mai ştiu la ce porţi să mai bat, ce sfori să mai trag, ce butoane să mai apăs. Ce devin? Ce de vin!!! Eu sunt acela care scrie scrisori şi uită sã le trimită sau naufragiatul care a aruncat sticla cu mesajul în valurile creierelor de saurieni? Încotro am pornit atunci când am pornit dacã am pornit? Acuma plec. Revin mai târziu.
Acestea sunt nişte fragmente de creier, idei ce se zbat una din alta, ce dau din coate independent sau în comunităţi restrânse, ca sã iasă la suprafaţă sau, dimpotrivă, să se scufunde în abisurile inconştientului. Asemeni vulturilor pleşuvi, asemeni cârdurilor (sau bancurilor) de heringi conservaţi. Aici dezbat maxima prima a lui Socrate, aici îmi fac autocritica în spaţiul destinat pentru curriculum vitae, aici îmi dau demisia, invocând ca motiv noncombatul alternativ demitizant.

***

Palidă umbră a lui Nichita sunt eu, dar târându-mă la picioarele lui, zbor de-asupra capetelor voastre.

***

Ţin neapărat sã notez aici nişte gânduri mefistofelice, grupate sub titlul „Scoateţi elefantul ăsta din mine”. Şi încep aşa: Scoateţi elefantul ăsta din mine. Cine l-a plantat acolo n-a fost tocmai întreg la minte. Început promiţător, nu? Să continuãm, aşadar. Scoateţi elefantul ăsta din mine şi tăiaţi-i aripile, cele 7 perechi de aripi, în culorile curcubeului (ROGVAIV). Să nu dispară după aceea. Tăiaţi-i aripile, dar lăsaţi-l în viaţă. Căci vreau să scot de la el tot adevărul. Sfântă Inchiziţie, ce-am sã-l mai torturez! Jur pe drapelul sudist că o să-mi spună tot ce veau de la el.
De exemplu: Elefantule, o să-l întreb, ce-ai căutat în mine, cine dracu’ te-a plantat acolo? Şi o să-mi răspundă, că dacă nu, o să-mi aprind o ţigară şi o să-i ofer şi lui una, îmi pare rău că te servesc cu carpaţi, dar alte ţigări nu am, na şi foc, dracu’ s-o ia de brichetă, ia de la ţigara mea, poate n-o să te deranjeze atât de tare, brichetele ăstea întotdeauna se fut atunci când ţi-e lumea mai dragă. Cred că mi se pare plictisitor ce-am scris până acuma. Mă fut. Jos nomenclatura!

***

Momentul adevărului: ei mi-au futut creierii atunci când era necesar sã fie construiţi. Mi i-au futut iremediabil. Acum posed un creier complet futut, nonfuncţional, apendice al cutiei craniene. Ei au acţionat împreună, cu toţii s-au reunit şi au stabilit de comun acord că al meu creier trebuie futut. Mi l-au futut cu artă, metodic, bazându-se pe legile în vigoare şi pe manualul „Cum se fute corect un creier”. Au ştiut ce fac, aša cum ştiau ce consecinţe va avea futerea creierului meu. Extensiile creierului meu, nervii, sunt şi ei complet futuţi. Sunt futuţi cu totii, de la primul până la ultimul. De aceea, Dumnezeul meu este un Dumnezeu futut, adorat de preoţi futuţi. Proroci fututi vestesc o apocalipsă futută. Morala futută din bibliile futute e scuipată peste credincioşii futuţi de la înălţimea marelui altar futut. Sunt al dracului de futut. Ei mi-au futut creierii. O să le parã rãu. Vor avea parte de cea mai futută moarte care se poate imgina.

***

Eşti disperat, dragul meu? Sunt disperat, draga mea. De ce eşti disperat, dragul meu? Pentru că exist, draga mea. Ştiam eu, tu nu mă mai iubeşti, dragul meu! Ba da, te mai iubesc, draga mea. Numai că sunt disperat pentru că exist. Atunci, dacă mă iubeşti, fă dragoste cu mine, dragul meu. Bine, draga mea. (Cei doi fac dragoste un timp). A fost minunat, dragul meu. Da, draga mea. Înseamnă că nu eşti chiar asa de disperat, dragul meu. Ba da, sunt chiar aşa disperat, draga mea. Eşti un mincinos, dragul meu. Nu sunt un mincinos, draga mea. Ar trebui să consulţi un psihiatru, dragul meu. Ar trebui, draga mea. Când o s-o faci, dragul meu? Într-o zi, draga mea. Bine, dragul meu, acum hai să ne culcăm. Să ne culcăm, draga mea. (Cei doi se culcă un timp). Bună dimineaţa, dragul meu. Bună dimineaţa, draga mea. E frumos afară, ascultă cum latră privighetorile, dragul meu, nu-i aşa că-i frumos? E frumos, draga mea. Ce program ai astăzi, dragul meu? Astăzi am să mă sinucid, draga mea. Dragul meu, dar nu te poţi sinucide astăzi, e sâmbătă, e week-end. Ai dreptate, draga mea, nu mă pot sinucide în week-end. Cred că am să mă sinucid poimâine. Aşa e mai bine, dragul meu. Să fac cafeaua? Da, draga mea. (Ea face cafeaua un timp). Poftim cafeaua, dragul meu. Mulţumesc, draga mea. E destul de tare? Da, draga mea, e o cafea destul de tare şi destul de aromată. Nu-ţi aprinzi ţigara, dragul meu? Nu, draga mea, de astăzi mă las de fumat. Bine, dragul meu. Etc. Într-o zi, domnul Eugen Ionescu s-a trezit mort.

***

Frunză verde de departe.
Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună.
Cu toţii aveţi câte două suflete. Privesc în jur şi le văd. Feţe cu două suflete. Măşti cu suflete gemene. Sau poate doar frate şi soră. Poate că sunt nişte fraţi şi surori incestuoşi. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măştilor sunt feţe. Adevăratele feţe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei îşi imaginează că oamenii sunt măştile şi sufletele de rezervă adiacente. Atât îşi pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă…
Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Ştiu ce am de fãcut. Masca mea devine oglinda celei din faţă. Acelaşi zâmbet, aceeaşi expresie de salut, politeţe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca şi i-o smulge. Un chip gol, unde îi e faţa? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă şi i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, asta este încă. În jurul meu, măşti, camuflând viduri, scriu poezii.
Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame şi sete. Mănâncă şi beau. Fac dragoste. Bărbaţii merg la război, femeile nasc şi îşi cresc copiii. Miliarde de oameni însufleţiţi. O mulţime de viduri mascate.

***

Reverberaţii, diapazon, o albă pânză de păianjen, zaruri măsluite, câţi dintre noi au coborât spre voi, astăzi celălalt a dispãrut, undeva se întâmplă minunea şi eu n-am să fiu prezent, sunt zări de purpură, ploaie fierbinte udă-mi ghiveciul când o să-mi plantez aici ochiul cel verde, sunt eu însumi albastru, combinaţii de griuri pe tabla de şah, o, regele îşi dă regatul dar cai nu mai există, cât de departe cele şapte surori ale fratelui meu, spre tine din nări fremătând aburi se revarsă, sunt sus şi privesc râuri curgând spre fluvii care se varsă în ocean, ce multă linişte, eu am dorit-o, dar dincolo de cuvinte, pornesc rachete spre celălalt spaţiu, “şi spaţiile au partea lor de vină” să exişti şi poate să fii, am crezut că viii poartă în ei viaţă dar moarte ei împrăştie, aşa cum bărbatul împrăştie a lui sămânţă în trupul femeii, copilul s-a nãscut mort, îmi pare rău, altă dată o să fim mai atenţi, cât de departe sunt pădurile din Sahara brăzdate de lungi canioane prin care patrulează corbi rozalii, arată ca nişte plămâni palpitând, inspiră, expiră şi soarele îi usucă pânã miercurea cealaltă mai sunt trei ani, am obosit dar crematoriul e sub carantină, să cauţi şi să găseşti cuvinte, să nu cauţi şi totuşi să le găseşti, eu am sã plec odată şi nimeni nu va şti de ce, care sunt motivele şi tot timpul după aia mă vor nota în catalog absent nemotivat, ajutor, lansez S.O.S.-uri!

***

A fost un timp când nemuream împreună, în oaze de carne ne întâlneam şi de-acolo uneori zburam atât de departe, iar alteori săpam atât de adânc. Când părăseam locul dintre cer şi pământ, sângele meu era sângele tău şi nu mai aveam gânduri să construiesc idoli casanţi şi doar paşii mei stăruiau preţ de o clipă a clipei pe nisipul deşertului. Mi-am risipit astfel o mulţime de urme, o mulţime de umbre, dar nu regret nimic. Din timp în timp chiar mă întorc acolo, în haos şi-mi place să cânt despre tine, să invoc zeii mincinoşi şi să-ţi privesc fotografia înrămată ciugulită de corbi. Apoi revin şi-i privesc pe toţi cu scârbă, atâta materie în jurul meu, mişcându-se, transformându-se, palpitând, existând. Cred că atât doream să îţi spun, că a fost un timp când nemuream împreună. Şi sângele tău era sângele meu. Ajunge. Prostii.
Ar trebui să pun ghilimele uneori. Dar nu-mi mai amintesc unde. Ştiu că ar trebui să pun ghilimele, o simt. Cât mai multe ghilimele. Propoziţii întregi între ghilimele. Doamne, cât sunt de uituc. Ce multe ghilimele aş mai pune dacă… Ce frumos cuvânt- “ghilimele”. Am pus ghilimelele între ghilimele ca să se ştie o dată pentru totdeauna că e benefic să folosim ghilimelele, că nu e posibil să le lăsăm de izbelişte. Să ciocnim, deci, pentru ghilimele. Hai sictir!

***

Astăzi sunt un copac, ieri am fost un trunchi de copac, poate mâine am să fiu doar o rădăcină de copac. Dar astăzi sunt un copac şi aud drujbele scrâşnind aproape. Poate că eu sunt cel ales de data asta, poate din trunchiul meu vor muşca dinţii ascuţiţi ai ferăstraielor. Şi mai târziu o parte din mine va fi carte, altă parte – raft de bibliotecă, iar restul va arde pentru a încălzi membrele degerate ale vreunui moşneag veteran de război. Acum sunt un copac şi poate într-o zi, un om mă va alege pentru a ciopli în mine o canoe, sau un idol păgân şi atunci am să plâng cu lacrimi umede şi albe. Sunt un copac şi-n jurul meu pădurea, fraţii mei, copacii, mă protejază. Căci poate ei vor fi aleşi să cadă sub securile oamenilor şi apoi să devinã idol, foc, sau canoe. E singura speranţă pe care o am, că celălalt, fratele meu din pădure va fi următorul. Nu eu, Doamne, te implor, fă ca celălalt, fratele meu din pădure să moară următorul!
Atunci când Nichita s-a întors în pământ, pădurea a plâns o vreme.

***

Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenuşă. Plouă, mă îneacă valurile, sunt lut. Mâinile, scobesc malul, găsesc lutul. Omul, modelează lutul, idolul e gata. Focul, mă mângâie flăcările, sunt incandescent. Lumină, aer, în jurul meu viaţă. Oamenii, la picioarele mele, în genunchi. Ritualul, dansul spre extaz, invocaţii sacadate. Lacrimi, pe faţa mea lacrimi, erodează lutul. Femeile, în faţa mea spaimă, iată minunea. Copiii, aud jocul departe, copiii cântă. Războinici, măştile hidoase, dezgroapă securea. Săgeata, vâjâie spre mine, sunt cioburi. Ard, mă mistuie flăcările, sunt cenuşă.

***

Îmi construiesc castelul din cuburi albe ca să reflecte lumina. Ca să trimită razele de lumină înapoi de unde au venit. Retina incendiată de la mulţimea de supernove se revoltă şi scurmă tunelul prin gelatina gri. Covorul de frunze uscate scârţâie crocant sub paşii ce duc către peşteră. Focul aşteaptă acolo de mult timp. În interior – întuneric, fierbinte. Revii acasă şi ultimele gânduri ţi le converteşti în senzaţii. Atât de bine, atât de uşor. Greaţa drumului către lumină e trambulina de pe care ţâşneşti spre cerul înroşit al apusului. În jurul tău picură ceară. Îţi pui pecetea acolo unde ei îşi rostesc adevăratele minciuni. Apoi îţi iei avânt şi cobori scările către celălalt “împreună”. Cu mâinile însângerate, ea te aşteaptă de trei eternităţi. În jurul ei, ielele dansează şi cântă. Te prinzi în joc, murmuri împreună cu ele chemarea. Rămâi acolo un timp şi încă un timp şi-apoi saluţi şi pleci. Şi dansul lor îngheaţă şi ultimul vers al cântului se repetă la nesfârşit, ecou al ecoului. Memorezi cele trei cuvinte “fluture, omidă, ou”, îţi spui că parola asta n-o să-ţi deschidă nici o poartă, dar ceva dintr-un colţ al sinelui tău te face să crezi că totul nu e decât o greşeală. Vârtejul ce te soarbe spre el însuşi te surprinde visând şi sudoarea fricii îţi lipeşte carapacea de carne şi sângele de sânge. Ăştia mi-au dereglat computerul, gândesc neuronii tăi obosiţi şi cu ultimele puteri îţi sprijini umbra de întuneric şi dai drumul strigătului de groază pe care ţi l-au dãruit ursitoarele atunci când te-ai născut prima dată. Oglinzile se sfãrâmă şi devin nisip şi dincolo de ploaia ce se scurge o vezi pe ea, care te aşteaptă de trei eternităţi cu mâinile însângerate. Abia atunci închizi cartea şi clipeşti din ochii tăi verzi ca să îndepărtezi lacrimile. Şi ele se scurg printre riduri, îngheaţă şi se sparg de podea cu zgomot cristalin.
Pe ecranul calculatorului apar litere una după alta, repede, din ce în ce mai repede: “Greşeală de programare. Apăsaţi tasta ENTER altfel în 10 secunde activăm procedura de autodistrugere. Începem numărătoarea inversă. 10, 9, 8… , 3, 2, 1, 0; Procedura executată. Experiment eşuat. Subiectul decedat. Introduceţi datele subiectului următor.”
– GAME OVER –

***

Aştept. Aştept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicaţie, sunt un receptor ce palpită, un radar şi de-acum tot ce am de fãcut este să aştept. Aşa gândeam eu. Gândeam despre gândire aşa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginaţie. În visurile mele visam visuri. Şi când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt urmãtoarele cuvinte mi-au apărut clar şi distinct în minte:
Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, paşi fãrã urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă şi urlă şi zbiară şi geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanţă timpului. Muşcă şi sfâşie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ţi pecetea. Limba ta, cuvintele tale – limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deşertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, răneşte-mă, rană, vesteşte-mă, rană, doreşte-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemişcat. Tăcere.
Şi toate astea mi-au confirmat faptul că trebuie să plec. M-am prelins în celălalt spaţiu. Acum continui să fiu o secundă a eternităţii.

***

Stãteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald, Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru, erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison, am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfãrâmat coşul pieptului, mi-a plãcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru, apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nici o mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

***
Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre, şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se fãcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mã întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.
Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti, atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci dacă o sã fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine şi-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă, o să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? şi eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am vãzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre pãmânt, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.

***

Acolo, pe buza prăpastiei, liniştea era mai gri decât cerul şi auzeai ticăitul ceasului solar, fiecare mişcare a umbrei îţi bubuia în timpane, hrănindu-ţi ura, ajutând-o să supravieţuiască. Ea, de partea cealaltă, dincolo de abis, cu mantia cea albă fluturând în vânt, ea nemişcată cu braţele întinse, ea rotindu-se de cealaltã parte, dansând în ritmuri pe care tu nu le auzi, ea îmbrăţişându-se, îngenunchiind, ea implorând către cerul mai gri decât liniştea, ea mângâind pământul, stânca, ea abandonând mişcarea, dormind, ea visând. Tu, de partea cealaltă a abisului, cu mantia cea neagră fluturând în vânt, privind-o pe ea visând, hrănindu-ţi ura cu zgomotele ceasului solar, umbra lui Yggdrasill scrâşnind prin nisip, printre pietre şi cenuşă, revenind de unde a plecat, rotindu-se în jurul arborelui… fără sfârşit această mişcare, tu abandonând mişcarea, dormind, tu visând. Ea deschide ochii spre tine, mirată, îşi reia ritualul dinainte de vis, apoi strigă spre tine, dar sunetele cad spre prăpastie, rãmâne nemişcată un timp, cu faţa ascunsă între palme, plânge şi lacrimile îi strălucesc printre degete. Ea îşi lasă mâinile să cadă, ea îşi dezbracă de mâini faţa, zâmbind începe să danseze dansul de lumină, pentru tine, pentru ca tu să înţelegi, o dată, şi încă o dată pentru ea, şi tu înţelegi. Apoi vă luaţi avânt şi săriţi amândoi spre prăpastie, atingerea mâinilor în aer, prăbuşiţi-vă împreună, mângâieri grăbite, caută-i trupul cât mai ai timp, priviţi-vă în ochi şi căutaţi-vă şi găsiţi-vă, muşcă-i buzele cu buzele tale împreună alunecând, căzând, mirosul de înger al pielii ei, şoaptele lui întretăiate de vânt, ea îl aude acum, ea tremură şi înţelege prea târziu, ea se zdrobeşte de pietre fără suflet. Tu deschizi ochii şi priveşti dincolo de abis, unde e ea? te întrebi, în visul tău vă prăbuşeaţi împreună, ea a dansat pentru tine dansul de lumină ca să înţelegi şi tu ai înţeles, iar apoi v-aţi prăbuşit împreună. În jurul tău izbucnesc condori uriaşi, ei sparg liniştea mai gri decât cerul şi planează spre fundul prăpastiei, îi urmăreşti cu privirea şi-i vezi smulgând carnea din trupul ei zdrobit, sfâşiat, şi-i vezi luptându-se pentru ochii ei, pentru inima ei, scobind spre viscere cu ghearele, cu pliscurile însângerate, apoi luându-şi zborul croncănind, stârnind ecouri, lăsând în urmă o mantie albă de înger. Tu te întorci în amurg, dar nu e amurgul tău, e al lor, apoi, cu toată ura hrănită cu zgomotele ceasului solar aprinzi arborele, îi dai foc lui Yggdrasill strigând spre cerul mai gri decât liniştea cuvintele dansului de luminã. Carnea ta, carnea ei, carnea condorilor. Cenuşa arborelui, cenuşa zeilor, cenuşa umbrelor.

***
H

Umbre cu ochii deschişi, imobile,
Zăcând pe ziduri surpate,
Dacă va mai fi vreun zid,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun zid.
Umbre cu priviri uimite bântuite de gândaci
Zbierând sentimente,
Dacă va mai fi vreun sentiment,
Dacă va mai fi cineva care să vadă vreun sentiment.
Umbre înfometate uitate de timp,
Dacă va mai fi vreun timp,
Dacă va mai fi cineva ca să vadă prin timp.
Umbrele cu ochii deschişi
Acuză şi blestemă
Zeii ce-au coborât din cer şi-au izbucnit din pământ
Ciupercile halucinogene.
Dacă va mai fi vreun zeu.
Dacă va mai fi cineva ca să vadă vreun zeu.

***

Acuma scriu din inerţie. Prima pagină scrisă a adus-o pe următoarea, iar apoi au venit celelalte, ca o consecinţă firească. Ceea ce am scris până acum mă împinge din urmă, dar nu ştiu dacă neapãrat înaintez. Poate că urc, dacă cele scrise până acum vin din străfunduri, cred că asta mă face să urc. Poate că e posibil să fie probabil, cine ştie?
Vreau să scriu despre domnişoara L. Deci asta am să fac, am să scriu despre domnişoara L… Îmi privesc mâinile, şi acum ele sunt pătate cu sângele ei, sânge vechi de trei ani. Atunci, acum trei ani, m-am fãcut vinovat de uciderea unei bucăţi din domnişoara L.
Îmi creasem încă din copilărie un sistem defensiv în faţa invaziei lumii. Lumea îmi invada creierul prin imagini, cuvinte, fapte, senzaţii. Aveam să aflu mai târziu că se emiteau spre mine şi idei, dar eu încã nu le înţelegeam, de aceea am fost educat să gândesc şi să înţeleg acele idei, armele nucleare ale atacului lumii. Creasem baricade complexe în faţa acestei ofensive nebune şi le întăream odată cu trecerea timpului. La şaptesprezece ani mă izolasem total, ridicând ziduri imense înconjurate de garduri de sârmă ghimpată şi tranšee abisale. La şaptesprezece ani şi jumătate, sistemul defensiv a fost completat cu alarme sofisticate şi am instituit blocada totalã.
Atunci a apărut ea, domnişoara L. Dotată la rându-i cu un sistem defensiv destul de bine pus la punct. Şi-a dat seama imediat că în spatele acestor baricade e un suflet de om, dacă nu chiar un om. A sperat din toate puterile să fie aşa. Apoi a început asaltul. Crezusem că ceea ce am realizat eu era o fortăreaţă inexpugnabilă dar ea mi-a demonstrat contrariul. Într-un moment de derută am lăsat-o sã privească peste ultima baricadă şi atunci a văzut. Şi s-a convins. Am fost nevoit să decretez blocada încheiată şi apoi să semnez armistiţiul. Ea, la rându-i, şi-a autodistrus sistemul defensiv. Şi atunci am văzut. Şi m-am convins.

***

Se întâmplă în viaţa fiecăruia câte o cotitură, care uneori îşi continuă drumul devenind buclă de întoarcere, sau nici măcar nu are un final, întregind cercul. Sunt astfel de cercuri la suprafaţa vieţii noastre. Un adevărat carusel în care ne învârtim până la ameţeală în timp ce ceilalţi privesc de pe margine, uneori aplaudând, alteori doar aşteptând apatici să eliberăm locul pe care apoi se îmbulzesc să-l ocupe. Câteodată, cineva priveşte de sus şi atunci el vede spirala, vârtejul. Şi dacă se apropie prea mult, încercând să ne ajute să răzbim la suprafaţă, sau doar din curiozitate, vârtejul îl soarbe şi pe el, îl atrage ca un magnet în afunduri. De-acolo, din spirala mişcătoare, lumea se vede altfel. Puncte de sprijin nu ai şi vezi stelele ca pe nişte cercuri concentrice, unite între ele de lumina lor orbitoare. Asta ţi se pare că e singura realitate. Cea adevărată.
A fost odatã o femeie care m-a primit în labirintul ei. Pe atunci, nu ştiam că locul în care am pătruns e un labirint. Cu cât încercam să mă apropii, cu atât îmi părea mai îndepărtată. Şi când eram gata-gata să renunţ, o revedeam la câţiva paşi de mine, surâzând amăgitor. Deschidea porţi prin care eu nu păşisem până atunci, îmi lãsa timp destul să privesc mirajul de cealaltă parte şi apoi le închidea încetişor, înainte de a apuca sã pornesc într-acolo. Doamne, cum de n-am vãzut din prima clipă că pentru ea totul nu era decât un joc. Juca pentru mine, juca împotriva mea, eu eram miză în jocul ei. Ce tânăr eram şi cât de mult m-a durut când a trântit ultima dată poarta, era chiar ultima poartă. Şi cât de normal i s-a pãrut să mă privească aşa dărâmat în mine însumi cum eram. A durat un timp până să se vindece şi ultima rană, dar cicatricile au rămas, sunt înăuntrul meu şi uneori le privesc zâmbind. Ce frumoasă era, cât de mult puteam s-o iubesc, acum e departe. Aşa gândesc şi mă simt eu la 21 de ani. La mulţi ani, Razvan, pentru poimâine.

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor