Habar n-aveam cât era ceasul şi nici nu cred că mai îmi păsa. Mergeam cu tălpile goale pe cimentul rece şi umed amestecându-mi lacrimile cu picăturile de ploaie. Poate că nu aş fi făcut asta dacă lucrurile ar fi stat altfel. Ultima ceartă cu părinţii pusese capac. Suportasem destul de bine până în acel moment nedreptăţile lor, dispreţul faţă de ceea ce eram şi ceea ce făceam, batjocura la adresa viselor mele. Ceva mă făcea să cred că motivul îl reprezintă ea, speram totuşi să nu fie furia doar. Întotdeauna avem nevoie de un vinovat, oricine, indiferent dacă e implicat direct sau indirect în situaţie, căci la urma urmei toţi suntem implicaţi şi căutăm martori, părtaşi la ‚nevinovăţia’ noastră. În urmă cu trei ani părinţii mei adoptaseră o fată de aceeaşi vârstă cu mine. La început a fost în regulă, ai mei nu făceau diferenţe între noi, iar eu eram încântată de noua soră. Cu timpul lucrurile s-au schimbat. Părinţii mei au încetat să mai creadă în mine şi au început să mă certe mai des. Pentru orice greşeală eu eram responsabilă. Aceste fapte m-au făcut să mă gândesc dacă nu cumva eram şi eu la rândul meu doar un copil adoptat. Nu prezentam nici o asemănare genetică cu mama sau tata.
Cu câteva ore în urmă ajunsesem mai târziu acasă şi întârziasem la cină, motiv care i-a deranjat enorm pe ai mei. A fost startul unei noi dispute. Am privit-o cu ură în timp ce rânjea pe sub mustăţi. Era diavolul întruchipat! Nu îmi puteam imagina cum o persoană poate purta pică atât de mult timp unei alteia, dar eu nu o mai suportam, era întotdeauna tratată cu mai multă atenţie decât mine. Eu eram... un ‚nimic’, după cum mă caracterizase mama în accesul ei de furie. Am plecat imediat cu ţipetele ei şi ale tatei în urma mea.
E oare posibil să nu-ţi mai recunoşti părinţii, ca un orb care pipăie chipul iubitei şi nedorind poate, ori neputând, nu o identifică? Cum se poate schimba un om! Sunt dezarmată în faţa conştiinţei de a fi om. Ce înseamnă acesta? Ce reprezintă? Fizic, oricine îşi poate da seama, dar spiritual, mintal... Mintal mai ales, căci după cum se spune sufletul şi mintea sunt două noţiuni diferite, iar despre cea din urmă se ştie din cărţile religioase. Dar mintea, ce tip de existenţă este? Cum e să-ţi pierzi raţiunea? Să te trezeşti într-o zi că nu mai ştii cine eşti, unde eşti, cine sunt cei din jurul tău, să nu ai trecut sau viitor, să fii Nimic. Acesta e definit prin prezent, de fapt prezentul caracterizează orice şi pe oricine care este. Astfel mă simţeam eu în acel moment. Vorbele sarcastice ale mamei întipărite pe un colţ de creier de-alungul anilor îmi reveneau acum în minte rulând ca un film de groază la cinema, doar că mult mai apăsate şi mai teribile. Aveam trei posibilităţi, dintre care una trebuia exclusă sigur, aceea de a mă întoarce de a-mi cere iertare şi de a mă resemna. Astfel mai rămâneau două: să mă sinucid, care de asemenea îmi dădea fiori şi nu mă mulţumea pe deplin, sau să pornesc în aventura vieţii mele, să-mi urmez visele şi să încerc să-mi recâştig stima de sine. Pe cont propriu de la 16 ani nu suna chiar atât de rău, plus că putea fi o formă de iniţiere şi călire pentru viaţa de adult ce urma. Nu ştiam unde aveam să merg, cu excepţia acelei alei nesfârşite cu lampadare luminând parcă prea puternic, fălindu-se cu puterea lor de a fi fericite sub mângâierea ploii. Îmi imaginasem de atâtea ori, în atâtea scene fuga mea de acasă, dar niciodată nu am crezut că voi hoinări neştiutoare pe străzi, desculţă, lipsită de orice, complet ruinată, ca un zombi fără creier. Eram singură printre toţi acei trecători care mi-am dat seama prea târziu că mă priveau speriaţi, ori amuzaţi, unii îmi aruncau priviri sarcastice şi parcă le auzeam gândurile, ca şi cum mi-ar fi strigat în urechi. Urlau înjurături şi vorbe murdare, mă scuipau cu privirile lor, iar alţii mai perverşi îşi făceau iluzii cu bucata asta de carne în care-mi scald sufletul, de care îmi era scârbă şi pe care la fel ca şi pe ea, nu o mai suportam. Mi-am grăbit mersul până când am început să alerg, vrând să fug de toţi, de toate acele lucruri oribile, persoane mincinoase, rele şi egoiste, de tot ce înseamnă lume. Viaţa e un rahat în lumina soarelui la apus. Mi-am blestemat originile şi-am jurat strâmb împotriva a lor mei, am luat un autobuz, am coborît în centru, mi-am luat un pachet de ţigări, am tras un fum şi m-am liniştit. Un drogat, la colţul unui bloc m-a întrebat dacă vreau ‚dulciuri’ în schimbul unei anumite sume, i-am spus că nu am bani şi am mers mai departe, regretând şi dorindu-mi să gust ceva mai tare. În acea clipă, când nu eram nimic, simţeam că am nevoia să fiu nimic până la măduvă, ca un bolnav injectat cu morfină, cu euforia învolburată în sânge.
Ceasul din centru indica ora zece jumate. Dacă mă grăbeam puteam ajunge la gară ca să prind trenul de 11 ce ducea în capitală. Cum celelalte două idei erau excluse, tăiate de pe listă, nu-mi rămânea altceva de făcut. Nu aveam nici un ban, nici haine, nimic. Nimic până la măduvă. Eram singură, distrusă, udă, speriată, puţin inconştientă, dar aveam nevoie de asta, necunoscută, eram... Nimic până la măduvă. Am fugit într-un autobouz şi am coborît la gară. Dacă aveam puţin noroc mă puteam ascunde la bagaje. Eram nulă, deci nimeni nu ar fi putut să mă observe, dar toţi o făceau. Vânzătoarea de bilete m-a privit cu dispreţ, ştiam ce gândeşte, am întrebat-o cât mai este până pleacă trenul şi mi-a răspuns cu jumătate de gură. Mi-am înghiţit nodul din gât încercând să înţeleg de ce lumea trebuie să te judece, dar mai ales de ce trebuie să îţi pese de ce cred ceilalţi despre tine. Mai aveam 14 minute şi trebuia să fac cumva să mă urc. Nu eram obişnuită să încalc regulile, fusesem crescută să fiu o fată cu bun simţ, educată, responsabilă, cuminte, ascultătoare, dar la naiba cu toate astea! În final eram un Nimic! Nu eram în stare să mă descurc singură. Am încercat să mă strecor în vagonul cu bagaje, dar cotrolorul mă văzu şi mă opri, apoi privindu-mă în ce hal arătam a chemat poliţia, ţinânu-mă de braţ ca să nu fug. M-am smucit, dar în zadar, l-am lovit şi am plecat. Alergam, din nou, prin ploaie, talpa dreaptă îmi sângera, mă înţepasem în ceva, dar nu aveam timp să mă uit. M-am ascuns pe o stradă pustie şi plină de gunoaie, spaţiu între două blocuri, cu o singură ieşire. Căutam un loc unde să dorm, dacă destinul asta îmi pregătise, asta aveam să accept. Hm, destinul, ce cuvânt stupid, marii înţelepţi ai lumii cu filozofiile lor admirabile se bat cap în cap, unii spun că soarta ne este scrisă dinainte, iar alţii afirmă că viaţa ne-o facem singuri. Eu cred în ambele. Budiştii vorbesc despre un fel de bumerang al faptelor bune sau rele care se întoarce în acelaşi mod în care a fost aruncat, numit karma. Dacă ar fi fost să consider acea întâmplare un lucru rău, căci chiar aşa părea a fi, atunci însemnă că într-o viaţă anterioară am făcut lucruri rele, dar dacă o luam ca pe o şansă de afirmare şi câştigare a încrederii de sine, atunci poate fusesem chiar o persoană bună. Dar locul în care mă aflam nu-mi dădea nici un semn cum că această aşa zisă karma ar funcţiona, care este practic acea pedeapsă sau recompensă, în funcţie de caz, venită de la Dumnezeu, în religia noastră. Din spate am auzit nişte râsete isterice, un grup de borfaşi mă urmărea atent. Sângele mi-a îngheţat în vene, dar cumva activitatea creierului s-a accelerat, căci în minte pe lângă imaginile acelea ce se derulau cu încetinitorul m-au trăsnit zeci de gânduri negre: trupul însângerat al unei tinere, părinţii plângând la mormântul ei, ştirile locale din ziar, clipele teribile când moartea îşi înfige ghiarele în tine şi îţi scrijeleşte orice secundă de existenţă. Am alergat până la gardul de sârmă care mărginea strada şi m-am oprit îngrozită, aşteptând... să mor. Bărbatul din faţă ţinea ameninţător un cuţit îndreptat spre mine, pe care-l schimba dintr-o mână într-alta rânjind tâmpit la fel ca cei din spatele lui. Cu coada ochiului am văzut containerul înalt aflat chiar în stanga mea, lângă gard, era şansa mea să scap. Cel din faţă se afla la o distanţă de cel mult patru metri faţă de mine, astfel după un calcul rapid, m-am decis să sar. În câteva secunde eram pe container, apoi sprijinindu-mă de sârma aceea şi zgâriindu-mă, am trecut bariera. În momentul când picioarele mele au atins solul am simţit nişte înşepături în tălpi, m-a cuprins o durere groznică, dar nu aveam cum să rămân pe loc. Am fugit văzându-i în urma mea sărind după mine. Inima îmi bătea nebuneşte, iar plămânii mă usturau datorită aerului rece. Trebuia să fiu tare acum, nu puteam renunţa! Îmi pierdusem credinţa, iubirea pentru părinţi, statutul social, extrem de insignifiant şi în ultimele clipe mă pierdusem şi pe mine, eu, cea veche, rămăsese undeva pe străzi, departe de mine. Cui aparţineam? Ca să exişti, trebuie să aparţii cuiva, societăţii, familiei, unei instituţii, iar eu nu făceam parte de nicăieri. Eram Nimic. Câte se pot spune despre nimic, cum e creat creierul uman să poată desprinde fire de aur şi bucăţi de diamante din nul! Am ajuns pe nişte străzi ceva mai populate, mai mult de maşini ce erau în trecere decât de oameni propriu-zişi. La câţiva metri de mine, lângă o cabină telefonică îşi făceau jocul, ca nişte iele în pădure, vreo cinci ‚păsări de noapte’. M-am scârbit văzându-le, dar conştientizând umila mea apariţie, am concluzionat că nu ma deosebeam prea mult de ele. Erau îmbrăcate cu haine ieftine, în culori ţipătoare, machiajul era la fel dezgustător, rujul depăşea conturul buzelor, iar ochii aproape că nici nu se mai vedeau din cauza negrului care-i înconjura. Una s-a apropiat de mine şi m-a privit de sus clefetind o gumă. În momentul de faţă aş fi preferat încă o ceartă cu ai mei decât să stau faţă în faţă cu toate gunoaiele oraşului. Eram o laşă! Fusesem crescută astfel, iar acum eram incapabilă să mă autoeduc. Dar aveam să o fac, dacă până atunci nu reuşisem să realizez nimic important în mica mea existenţă, măcar pentru acest lucru trebuia să fiu ambiţioasă! Mirosea puternic a parfum ieftin, iar rânjetul ei de femeie uşoară şi proastă mi-a schimbat expresia feţei într-o grimasă ciudată. M-a împins adresându-mi-se într-o română foarte rău vorbită şi cu binecunoscutul pronume popular ‚fă’. Era clar că nu puteam trece printre ele, celelalte au urmat exemplul primei şi i s-au alăturat. Am fugit, ca o laşă ce eram, sau poate ca un om inteligent ce nu doreşte să se pună cu astfel de creaturi, căci drept vorbind nu-i pot numi pe aceşti inculţi, aceste târâtori deplorabile, oameni. Umanitate se defineşte prin altceva. Cât despre meseria acelor femei, nu am fost niciodată de acord, nu e nici o ruşine să munceşti, dar atâta timp cât există o gamă largă de activităţi de ce ai alege-o pe cea mai dezgustătoare? M-ar încânta însă să întâlnesc o prostituată devoratoare de cărţi, cu suflet, ce vede viaţa printr-un alt ciob de sticlă decât restul, atunci poate că aş privi altfel aceste lucruri. Am ajuns pe o altă stradă, nu crezusem niciodată că oraşul nostru poate fi atât de mare. Aveam reală nevoie să plec de aici. Câte mai aveam să îndur? M-am aşezat pe ciment, rezemată de zidul unei clădiri şi mi-am îngrijit talpa sângerândă. Mă durea îngrozitor. Aş fi vrut să ţip, să-mi descarc toţi acei nervi, acea teamă de necunoscut, eram rănită în interior şi încercam să îmi acopăr cicatricile cu minciuni. Era aproape imposibil. Voiam să mă întorc acasă, dar eu nu mai aveam aşa ceva, niciun loc în care puteam merge. Eram căzută, eram în întuneric, pierdută în interior, în vidul personal. Ochii îmi erau uscaţi şi o durere de cap mă încerca. Ce aveam să fac? O maşină de poliţie se auzi cotind în dreapta. Dacă mă căutau? Trebuia să mă ascund. Nimicul a început să fugă iar. Am ajuns într-o parcare, începuse din nou ploaia. Am încercat mai multe maşini până am găsit, din fericire, una uitată deschisă. Am intrat şi cu capul rezemat de bancheta din spate, am adormit.

Cineva bătu în geam, am deschis ochii şi m-am mirat de cât de repede trecuse timpul, era dimineaţă. Un bărbat mic de înălţime, cu ochelari imenşi mă apucă de braţ şi mă scoase afară din maşină, forţat. Doi copii de vreo cinci-şase ani mă priveau speriaţi din spatele lui. Le urmăream mişcările, ochii aceia mari, inocenţi, ce trăiau probabil visând la bomboane de ciocolată şi jucării ca cele din supermarketuri, dar pe care tatăl lor nu le putea cumpăra. Păreau o familie cam sărăcăcioasă. Le-am zâmbit şi la împunsăturile bărbatului care mi-am dat seama că nu se oprise din blestemat în tot acest timp, le-am întors spatele şi am plecat. Abia mai târziu mi-am dat seama ce m-a uimit la acei copii, era faptul că ei puteau visa, pe când eu, în vârtejul furiei, am uitat de fapt rolul plecării mele. Eu nu fugisem pentru că doream ceva, ci pentru că eram furioasă, îmi găsisem scuze acţiunilor mele, minţindu-mă că fac asta pentru viitorul meu. Dar practic nu realizasem nimic nici cu acest gest. Eram o ratată. Mai bine alegeam cealaltă variantă, să mă sinucid, astfel aş fi salvat omenirea de prezenţa mea inoportună. Unde aveam să merg acum? Am trecut pe lângă un chioşc de ziare în care moţăia o femeie grasă, şi am văzut poza mea pe prima pagină a unui ziar. Părinţii mei anunţaseră poliţia! Trebuia neapărat să plec din oraş şi să îmi schimb identitatea.
Cum ai mei erau la serviciu până la ora patru , iar sora mea se întorcea de la şcoală la două, aveam suficient timp să merg acasă, să fac un duş şi să mă schimb. Din fericire cheia de la casă îmi rămăsese în buzunarul blugilor. Am urcat sperând că nu mă văzuse nimeni şi am intrat în casă. Am mers direct în baie şi după câteva minute am ieşit, mi-am luat o geantă în care am înghesuit câteva lucruri, apoi luând nişte bani am plecat.
Am mers din nou la gară, am luat un bilet, nu mai era aceeaşi vânzătoare şi am aşteptat cuminte trenul cu nasul într-o carte de teamă să nu fiu recunoscută. După jumătate de oră de aşteptare m-am urcat, am intrat într-un compartiment gol şi m-am rugat să rămân singură acolo până în capitală. N-am avut noroc, un tânăr înalt, cam de vreo două zeci de ani însoţit de două valize mari mi-a deranjat mirajul liniştii şi al singurătăţii. Mi-a zâmbit când s-a aşezat, a scos o carte şi a început să citească. Părea a fi îmbrăcat sărăcăcios, dar hainele îi erau curate. Era brunet, cam ciufulit, cu pielea măslinie, buze pline şi ochi ciocolatii, în general părea a avea un aspect plăcut. Mi-am aplecat capul spre stânga pentru a citi titlul cărţii de pe cotor printre degetele lui. Mi-a observat gestul şi amuzat mi-a spus tilul. Am aflat că era de origine maghiară şi că pasionat de artele vizuale, îndrăgostit de forme şi culori, a decis să vină în România pentru a-şi împlini visul. Îl chema Dominik Petrov, avea 19 ani, şi era un viitor student la Facultatea de Arte, secţia arte vizuale.
Când am fost întrebată despre mine am ezitat între a spune adevărul şi a ascunde realitatea. În final am minţit că urma să intru la facultate, la aceeaşi ca şi el. Am minţit despre vârsta şi numele meu. Mi-am pierdut identitatea, acum eram Cornelia Ivan, 18 ani, viitoare studentă la Facultatea de Arte, secţia fotografie. Puteam fi oricine, nimeni nu e dator să ne oblige la a purta o identitate, putem fi nimeni şi nimic. A fi nefiind e mult mai uşor şi mai confortabil, atâta timp cât nu apare dorinţa. Când aceasta se instalează în craniul şi sufletul omului, îl face să tremure din toţi rănunchii, spulberându-i toată fericirea. Orice nevoie naşte o alta.
Drumul între acel oraş dunărean şi capitală nu fusese lung. Am coborît după ce ne-am luat la revedere cu speranţa din partea lui că ne vom revedea la facultate. Am zâmbit fals, bineînţeles. Eram din nou singură într-un oraş imens, nu cunoşteam pe nimeni, nu aveam nimic. Am pornit rătăcind pe străzi, lumea nu mă mai privea atât de ciudat, dar era clar că pe faţa mea scria ‚pierdută’. Am intrat într-o cafenea şi mi-am luat o gogoaşă cu zahăr. Văzând la intrare anunţul în legătură cu angajarea pentru postul chelneriţă m-am hotărît să încerc, oricum aveam nevoie de bani. Mi-au cerut o copie după buletin şi mi-au dat să completez un formular. Am realizat că nu aveam aşa ceva, eu nu aveam nume. M-am prezentat din nou ca fiind Cornelia Ivan şi am minţit că din cauza unui incendiu toate actele au fost distruse şi că acum urma să umblu pe la poliţie pentru a mi le reface. Minciuna a ţinut. După câteva minute eram şi angajată, mi-au spus că puteam începe de a doua zi. Mai era o singură chelneriţă acolo, se numea Alina şi era o roşcată mică de statură, slabă şi cu mult umor după cum am observat din râsetele celorlalţi angajaţi atunci când spunea câte-o vorbă pe care eu nu o înţelegeam. Ea fusese cea care îmi oferise postul, tatăl ei deţinea cafeneaua, iar ea lucra acolo ca să câştige bani pentru facultate. Se pare că nu eram singura care trebuia să se descurce singură. Era o fată de treabă aşa că mi-am permis să o întreb dacă ştia cumva unde aş fi putut găsi o gazdă. M-a întrebat cum de nu am găsit una deja, sau de ce nu stau la căminul facultăţii, am inventat că deşi intrasem la buget, nu venisem la timp pentru a-mi ocupa locul în cămin, aşa că fusese luat de altcineva. Nu eram sigură că scuza mea fusese destul de plauzibilă şi de data asta, căci făcuse o grimasă de neîncredere, dar apoi zâmbi şi-mi zise că pot sta cu ea. Tatăl ei era mai mereu plecat din ţară, iar mama ei murise când avea şase ani, aşa că întregul apartament, cafeneaua şi datoriile rămăseseră pe capul ei, bineînţeles că primea şi ajutor, dar în general era singură. M-a uimit entuziasmul ei şi dărnicia. În mod normal eu una nu aş fi oferit aşa ceva niciodată unei necunoscute, plus că nici nu aş fi acceptat, dar dat fiind cazul în care mă aflam, am fost de acord cu propunerea ei. Aveam să lucrez fără salariu, astfel că nu mai trebuia să-i plătesc cazarea. Unele lucruri sunt atât de bune, atât de perfecte când crezi că cerul a căzut peste tine, încât îţi par incredibile, vrei să dispară, căci nu poţi crede în ele, sunt imposibile, aşa că le dai la o parte din viaţa ta, revenind la bezna în care erai, continuând să-ţi plângi de milă şi să aştepţi o minune. Doar cei ce au învăţat să privească ştiu să accepte şansa oferită şi să se ridice. Eu nu sunt una dintre aceia, eu accept orice ajutor şi uneori îmi calc pe mândrie, doar ca să ies din rahatul în care mă aflu. Sunt atât de neputincioasă, iar ăsta e lucrul pe care-l urăsc cel mai mult pe lumea asta!
Mai rămânea un lucru esenţial de făcut: înscrierea la facultate, deşi acest lucru se făcuse de mult timp. Nu aveam diplomă de bacalaureat, dar puteam spune că şi aceea a ars în acel incendiu ce se afla doar în mintea mea. Nu, aveau să-mi ceară să aduc o copie sau ceva care să conteste finalizarea ciclului liceal şi participarea la bac. Aveam să o încurc rău de tot. Mi-aş fi dorit să-i pot povesti Alinei totul, dar ceva mă reţinea. Am renunţat la facultate.
- Cum de ai avut atâta încredere în mine încât să-mi oferi să stau cu tine?
- Pur şi simplu îmi dau seama cine e om de treabă.
- Totuşi. E puţin ciudat.
- E ultimul meu an de facultate, în vară voi pleca în Franţa unde e şi tata. Iar momentan am nevoie de ceva ajutor la cafenea şi puţină companie. Până la vârsta de 18 ani n-am fost niciodată singură, deci dă-ţi seama ce plictisitor poate fi, aşa dintr-o dată! A făcut o faţă amuzantă de fetiţă îmbufnată, apoi s-a ridicat ca să ia apa pentru ceai de pe foc.
- Pentru mine e foarte bine. Nu cunosc pe nimeni aici.
- E un oraş mare, ai grijă!
- Cum poţi citi oamenii?
- Intuiţie. Când privesc un chip pot să-i descriu viaţa. Cuvintele ei m-au făcut să tresar, dar nu am crezut-o şi am zâmbit ironic.
- Ca de exemplu?
- Tu! Eşti puţin speriată, indecisă, ai avut câteva neînţelegeri cu cineva şi eşti furioasă, porţi o anumită ură. Arăţi de parcă... ai fi fugit de acasă! Mi-am înghiţit nodul din gât în timp ce ea mă privea atent în ochi. Mă oglindeam temătoare în verdele ei.
- Hm. Înafară de speriată şi indecisă, totul este ireal. Am râs fals.
- Poate, dar mie asta îmi inspiri. Nu avea suficientă încredere în intuiţia ei astfel încât să fie sigură că ceea ce spune e şi adevărat. Oare anunţul legat de dispariţia mea apăruse şi în capitală, cumva citise şi ea? Dorea să mă facă să-mi recunosc singură greşeala? Poate de aceea îmi şi oferise locul de muncă şi apartamentul fără prea multe comentarii. Probabil a doua zi dimineaţă aveam să fiu luată pe sus de poliţie. Eram mult prea paranoică. Am încercat să mă liniştesc.
Sfârşitul de sptembrie era înspăimântător de cald, ca o zi de început de august. Octombrie bătea la uşă, dar nu destul de puternic. De dimineaţă m-am rotit prin jurul facultăţii la care chiar doream să merg. Fotografia fusese dintotdeauna pasiunea mea, dar pentru că în graba aceea când fugisem de acasă, uitasem de aparatul meu foto, a trebuit să-mi achiziţionez un altul la mâna a doua, din puţinii bani pe care îi aveam. Am făcut o poză. Străzile acelea întinse, nesfârşite, clădirile vechi, Dacii bătrâne şi oameni plictisiţi de propria lor rutină, toţi aceştia fuseseră surpinşi în fotografia mea. Mi-ar fi plăcut să lucrez în domeniu. Mi-am amintit de Dominik şi de visele lui. De-aş fi putut şi eu să-mi urmez visele, îngrădite până acum de către proprii părinţi...
Am urcat într-un autobuz ca să mă întorc la noua mea locuinţă, m-am aşezat pe un scaun undeva în spate la fereastră şi am privit, am privit. În ultima perioadă iluzia obsedantă că toţi cei care mă văd mă şi judecă devenise aproape permanentă. De fiecare dată când vorbeam cu cineva vedeam semnele de neîncredere, încurcătură, nesiguranţă în fiecare rid, coborâre al vre-unui colţ de gură, clipire şi respiraţie. Eram absolut sigură că nu aveau gânduri prea bune când discutau cu mine, ori când mă vedeau ca pe o simplă străină, trecătoare ca oricare alta. În faţă, printre primele scaune se afla o bătrână ce mă privea insistent prin ochelarii ei imenşi, avea părul creţ şi vopsit într-o culoare şaten-roşcată sub o pălărioară de vară, alături de ea se agita un băieţel blondin, puternic bronzat căruia femeia îi tot spunea să stea liniştit. La câteva scaune de mine se lăfăia o grăsană cu evantaiul fistichiu şi decolteul extrem de generos, privea pe fereastră ca şi când ar fi fost în transă. La o staţie anume au urcat vreo trei ţigani, murdari, cărând bare de fier ruginite, s-au aşezat comod pe scaune şi au început să vorbească, dar fără să pot înţelege ce. Erau oameni oarecare, însă esenţa de fapt în aceştia o găseşti. Privindu-i m-am întrebat dacă lor le-a păsat vreodată de ce ar spune ceilalţi, dacă măcar s-au gândit vreo clipă, apoi mi-am dat seama că asta implică multă aprofundare de prisos, căci la urma urmei oricâte întrebări mi-aş fi pus şi oricâte răspunsuri potrivite aş fi încercat eu să găsesc, tot nu reuşeam să mă schimb, să devin altcineva. În realitate chiar îmi plăcea cine sunt, cu toate calităţile şi defectele mele, aşa că orice ar fi crezut lumea despre mine nu ar fi trebuit să mă afecteze, căci mă cunoşteam prea bine. Era atât de cald, trecusem pe lângă un părculeţ cu fântână arteziană şi observasem cu amuzament doi copii complet goi bălăcindu-se ilegal în apa aceea rece. Am privit din nou... nimănui nu-i păsa şi mai ales lor. Dar la urma urmei de ce să-ţi pese de asemenea chestiuni mărunte când lumea e apăsată de probleme mult mai mari, ca cele zilnice şi obişnuite, spre exemplu. Când am coborît din autobuz, lumina crepusculară îşi făcu efectul şi mă orbi, dar eram prea fascinată şi prea absorbită ca să nu pot suporta puterea ei, deşi ochii îmi lăcrimau.
Seara, după cină am ieşit pe balcon ca să inspir aerul acela poluat, răcoros, bucureştean. Mi-am aprins o ţigară. Cerul era senin, iar stelele îşi prezentau spectacolul ca de fiecare dată. Întotdeauna mă fermecase cerul înstelat, îmi dădea un sentiment de libertate, infinit, nelimitare. Dintotdeauna tânjisem după aşa ceva. Alina a ieşit şi ea, mi-a cerut un foc. De undeva de la blocul vecin cred, începu o melodie.
- Obişnuiam să ascult Voltaj când eram mai mică. Eram o fană de-a lor. Ţin minte că aveam pereţii camerei mele plini cu postere cu ei. Trase puternic din ţigară cu mintea prin alte locuri şi cu ochii plimbându-se asupra strâzilor nesfârşite şi arhipline. Etajul nouă la care ne aflam ne oferea o privelişte uimitoare a întinderii oraşului.
- Nu eram o adeptă a muzicii româneşti, nici acum nu sunt de altfel. Am afirmat eu.
- Mama avea toate casetele lor. Ţin minte ultima zi de grădiniţă când ea a venit pentru prima dată la serbarea de sfârşit de an. M-a privit dintr-un colţ cu un zâmbet anume pe chip, cred că de încântare. M-am străduit să recit poezia fără nici o greşeală, pentru ea. Întotdeauna era pentru ea... Când am plecat mi-a zis că are o supriză pentru mine, am mers într-un angrou din apropiere şi a cumpărat noua casetă Voltaj apărută. Ştiu că în ziua aia am fost cea mai fericită, nu ştiu dacă datorită mamei, ori cadoului ei. La două săptămâni după aceea a murit bolnavă de cancer.
- Îmi pare rău. A fost tot ce-am putut rosti, ştiam că vorbele mele nu îşi au locul.
- Tata deşi s-a depărtat de mine a continuat să mă răsfeţe cu diverse lucruri. Dar nimic nu putea umple golul format şi cicatrizat acum, dîn inima mea. Mama era frumoasă şi deşteaptă, am iubit-o, dar era mai mereu bolnavă. Trebuia să-mi suporte ifosele şi să-mi facă pe plac, pe atunci nu înţelegeam de ce se purta atât de atentă cu lucrurile din jur, ca şi când la cea mai mică atingere totul s-ar fi transformat în praf. De fapt ea era cea fragilă. Aveam grijă de ea în zilele când nu se putea ridica din pat şi vegheam asupra ei întocmai ca o mamă, dar mintea de copil nu putea pătrunde anumite fapte. Cât despre tata... a fost un doar un om căruia îi spuneam astfel şi la care eram nevoită să ţin, pentru că aşa făceau toţi ceilalţi copii ce locuiau cu ambii părinţi. El era mai mereu plecat, iar pentru mine nu reprezenta decât teoretic un tată. A urmat o pauză, timp în care mi-am dat seama că totul devenise o singură voce şi o singură minte, ca şi când aş fi fost conectată la creierul ei şi amintirile Alinei ar fi fost ale mele. Scuză-mă că te plictisesc cu astfel de amintiri ridicole. Poate ar trebui să discutăm despre altceva. A adăugat.
- Nu! M-am grăbit eu să spun. E în regulă, nu mă deranjează.
Poate era momentul să-mi narez şi eu povestea, mai ales vina ce mă apăsa. Eram căutată, iar ea avea dreptul să ştie, ca nu cumva să se creadă că îmi e complice în caz că aş fi fost găsită.
- Nici viaţa mea nu e prea roz. Nu eram sigură cum aş putea începe. Alina, dacă îţi mărturisesc ceva promiţi să nu spui nimănui nimic?
- Promit!
- Ei bine, ai avut dreptate atunci când m-ai descris. Mă aşteptam să fi înţeles, dar mă privea nedumerită. Adică, eu chiar am fugit de acasă. Am explicat eu.
- Poftim?!
- Ai mei au dat un anunţ în ziar, iar poliţia mă caută. Am avut câteva neânţelegeri cu ei şi... nu am mai suportat. Ea mă privea uimită şi îngrozită. E complicat, dar nu e nimic rău, vreau să zic că...
- De ce nu ai spus nimic până acum? Întrebarea ei era rece şi dură.
- Pentru că... pentru că m-am temut. Nu am încredere în oameni, Alina, dar pentru că tu mi-am mărturisit ceva, am decis că era potrivit să-ţi împărtăşesc şi eu secretul meu.
- Te-a văzut cineva aici? Mă privi circumspectă.
- Da. Adică nu... Nu cred.
- Da sau nu? Îşi menţinea acelaşi ton vocal.
- Nu! Am strigat eu mai mult speriată decât furioasă.
- Bine! E bine. Dar nu mai trebuie să ieşi din casă!
- Cum aşa? Am întrebat amuzată.
- Nu vreau să mă tragă cineva la răspundere din cauza ta! Nu vreau complicaţii!
- Bine. Atunci o să-mi găsesc altă gazdă.
- Aşa ar fi cel mai indicat! Nu mă aşteptasem să spună acele vorbe.
- Promiţi să păstrezi tăcerea?
- Promit!
Cred că acela a fost ultimul cuvânt pe care mi l-a adresat în acea seară. A doua zi m-a sfătuit să-mi dau demisia de la cafenea, pentru că, după cum credea ea, aşa era cel mai bine pentru amândouă. Am acceptat. Ne-am luat la revedere şi am pornit din nou către nicăieri şi cu mintea-n flăcări, ori poate goală şi arsă.

Va urma...

Vizualizări: 364

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de iulia ralia pe Octombrie 9, 2011 la 9:22pm

"Mon coeur mis a nu "

Bun scris. DAr ai putea sa mai tai la descrieri, sa ramana esentialul ...

Succes ! pe care ai inceput deja sa-l ai, fiind la /texte Recomandate :)

Comentariu publicat de Virginia Stanciu pe Octombrie 9, 2011 la 3:59am

Frumos  povestit .

 Succes mai departe .

Comentariu publicat de Nemecsek Ştefan pe Octombrie 7, 2011 la 10:27pm

O lectură plăcută.

Spor la treabă pentru continuare...

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Octombrie 7, 2011 la 8:44pm
F s-o am si eu de model daca rumoasa si bine facuta poveste. Am citit-o doar pe juma tate. Am s-o copiez s-o am si eu ca model in incercarea mea de pus pe hartie ce vreau eu si eu sa spun. M-am razgindit ! Acum pun mana pe copiator si-o copiez ! Va urez si va multumesc pentru poveste acuratetea literara si frumusetea alcatuirii povestii. I.P.
Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Octombrie 7, 2011 la 8:35pm
Mi-a placut. Felicitari!
Comentariu publicat de GEORGETA ANDRIES pe Octombrie 7, 2011 la 7:23pm
Astept cu nerabdare urmarea. Ce am citit..mi-a placut!
Comentariu publicat de Erika pe Octombrie 7, 2011 la 3:03am
Interesant. Astept cu nerabdare urmarea.
Comentariu publicat de Dumitru Nicusoara pe Octombrie 6, 2011 la 7:10pm
Frumoasa povestire! Ni se intampla tuturor sa fim fugari cel putin odata in viata! Astept continuarea. Felicitari!
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Octombrie 5, 2011 la 2:00pm
Bine scris. Nu-i rău. Mult succes în continuare! :)

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor