Pe masă aburește ceaiul tău amar de sunătoare-

în noaptea mea cea neagră plouă mult prea crunt și iar mă doare

Povara grea de dor din suflet. Degeaba vreau să mă mai mint

Că mi-ai păstrat pe-un ochi de geam străin, doi picuri de alint.

 

Nu mai știu dacă te-am vrut poate prea mult, prea des, sau prea curând-

Haina de lacrimi atârnă lungă și grea, o îmbrac, după mine târând

Tristeți de care-aș vrea să mă scap. Unde să caut prin lume ploi

Să spele părerile de rău ce-și țes prin mine fire noi?

 

De azi nu mai stârnesc întrebări și nu mai doresc vreun răspuns,

Aș vrea doar să cred că ți-am fost răsărit, că ți-am fost îndeajuns,

Că nu te-au îmbătat năluciri străvezii de fluturi târzii,

Că rob ai rămas doar muzei ce trist rătăcea prin poezii.

 

Albe fantasme apar și dispar deasupra cănii cu ceai,

Prea grăbit ai plecat când credeam că doar pe mine mă ai.

N-ai văzut c-au înflorit în seară, prin ploaia rece merii,

N-ai gustat sărutul ce-mi atârna de poala primăverii.

 

Și cresc în mine muguri tot mai grei de noapte și de ploaie,

Cruda lor povară copacul drept din mine îl îndoaie,

Cresc ierburi nefirești înlănțuind și ochiul de fereastră,

Cu el, și visul meu perfect de noapte veșnică, albastră.

Vizualizări: 50

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor