IV. Libertate vis-à-vis de « a fi pe fază »

« Aici şi acum »

 

 « Cel mai important moment este întotdeauna prezentul,

cel mai important om este întotdeauna cel ce stă în faţa ta

şi cea mai importantă lucrare este întotdeauna iubirea »

Meister Eckhart

 

             Gândindu-mă la lumea spirituală sau la concepte filosofice « înalte » - precum, de pildă, libertatea – pot fi tentată să acord importanţă doar unor idei şi principii universale –  generale ! – poate chiar abstracte. Lumea spirituală este însă prezentă până în cele mai mici, aparent total nesemnificative detalii, până în cele mai banale situaţii cotidiene, până în bucuria, tristeţea, iritarea sau aparenta nedreptate a clipei care tocmai se derulează, până în întâlnirile directe, « accidentale » sau programate, cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi.

            Ce înseamnă să trăieşti în mod just (corect, sănătos) realitatea momentului ? Să fi cu totul prezent exact în locul unde te afli, să fi pe fază, aici şi acum ?

            Vis-a-vis de axa trecut-prezent-viitor aş spune:

            A nu trăi în trecut (prin ataşamente, nostalgii, tristeţi sau regrete iremediabile, auto-învinovăţiri) dar nici a-l ignora în mod deliberat (refuzând experienţa pe care mi-a oferit-o).

           A nu trăi nici în viitor – de exemplu pentru un servici care mi s-a promis, pentru o relaţie care ar putea să se nască, pentru un partener visat care ar putea să apară, pentru un copil pe care aş putea să îl am sau pentru orice altă dorinţă care pare să se întrezărească într-un viitor incert ca posibilă realitate. Eu nu spun că e greşit sa am dorinţe, căci în cele din urmă este cel puţin măcar ceva uman firesc, de care mă îndoiesc că ar trebui să mă ruşinez –  greşit este însă când mi se întâmplă să pierd contactul cu realitatea prezentului (să-l ignor, să-l consider nesemnificativ) în favoarea unui ipotetic viitor visat. Tot ca problemă care mă poate încătuşa văd atât planificarea exagerat de minuţioasă a viitorului (fără a lăsa un spaţiu de libertate pentru neprevăzut, pentru ceea ce doreşte să vină în întâmpinarea mea) cât şi lipsa totală de planificare (delăsarea în voia sorţii, lipsa de prezenţă în destinul propriu).

           « Ajunge zilei necazul ei » (Matei 6 :34) se spune la un moment dat în Noul Testament, ca îndemn la a trăi în prezent. Îndrăznind sa scot puţin din context această afirmaţie, aş spune : Ajunge clipei realitatea ei – indiferent dacă această realitate este necaz, bucurie sau orice altceva care ţine de suflet, de viaţa mea interioară.

         Legat de prezent, găsesc de mare importanţă mobilitatea (flexibilitatea) interioară şi adaptabilitatea.

Prin mobilitate sufletească şi de gândire înţeleg a observa la timp atunci când planul meu sau aşteptările mele (inevitabil păţesc să mai am şi aşteptări...) nu se potrivesc cu cadrul evenimentelor prezente.

Prin adaptabilitate înţeleg că observând cum că “socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”, chiar să găsesc puterea interioară de a renunţa la intenţiile iniţiale şi de a-mi modifica (sau schimba complet) modul de acţiune conform contextului real. Nefăcând acestea, mă pierd în iluzie, şi din exact acest moment rămân agăţată de trecut sau de o variantă iluzorie (nefuncţională, imposibilă) de viitor.

        Pentru a nu mi se întâmpla o astfel de situaţie, este foarte importantă atenţia trează la succesiunea corectă a evenimentelor: ce este diferit azi faţă de ieri în legătură cu o anumită situaţie,  în comportamentul unui om faţă de mine etc? S-a schimbat vreun parametru semnificativ, care dă deja o complet altă turnură, şi pe care dacă nu-l observ, iluzia (eroarea) m-a cuprins deja în mrejele ei visătoare? Şi, presupunând că observ un astfel de parametru, găsesc eu puterea interioară să accept complet situaţia? – fără să mă lamentez, fără să mă simt o victimă a unui complex haotic de împrejurări care nu ar avea nici o legatură directă cu destinul pe care chiar eu l-am urzit la începuturi împreună cu fiinţele spirituale, pe baza propriilor mele acţiuni anterioare şi propriei mele dorinţe arzătoare de învăţare? Atunci când situaţiile neprevăzute par sa îmi întoarcă lumea cu susul in jos, încerc eu sa fiu pe fază la ceea ce se ascunde în dosul întâmplărilor ivite prin anumiţi oameni implicaţi în realizarea acestor schimbări în cursul devenirii? Îmi amintesc eu cel mai evident lucru, acela ca însuşi faptul că mi se întâmplă “tocmai mie” (şi nu altcuiva) demonstrează legatura intrinsecă a situaţiei cu mine,  şi cum că oameni şi îngeri au conlucrat împreună ca eu să întâlnesc această situaţie ca şansă de a învăţa ceva?

         A evita încercarea de rezolvare unei situaţii dificile nu înseamnă libertate interioară. Este ca şi cum aş deschide o uşă pe care invit o criză să intre şi “să crească mare”.

Acceptarea activă (cu încercarea de a înţelege corealţiile, sensul) dublată de caldură sufletească conduce în mod aproape palpabil spre iubire de tot şi toate, iubire pentru viaţă şi pentru creaţia divină în toate aspectele şi detaliile ei (inclusiv pentru persoanele care conştient sau nu îmi produc suferinţă).

În acest sens, da, iubirea este libertate.

        Pot eu în clipa prezentă (care poate fi chiar dificilă sau nefericită) să nu rămân oarbă sau indiferentă la frumuseţea tainică din jurul meu – de pildă la norii de pe cer, la o gâză, la zâmbetul unui trecător?...

 

text scris in vara anului 2009, fragment dintr-o lucrare (pe temă dată : libertatea) pentru absolvirea unui curs de formare in pedagogia Waldorf

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor