Gânduri pe marginea gropii altora. Prologul meu.

Zgârcitul, egoistul și lacomul este acel om fără ochi la spate. Pentru că nu are ochi la spate, nu-i vede pe ceilalți oameni care au căzut și pe care îi putea ajuta, ridica.

Teoria capitalurilor va aduce, cu siguranță, posibilitatea de a cumpăra sau acoperi crima cu bani. Atunci când capitalurile materialiste reprezintă scopul de zi cu zi înseamnă ca am lăsat in urma noastră omul care este scop în sine.

Materialitatea este hrana râmelor din groapă. Simbolistica materialității sunt banii. Adică? Convenții. Axiologie la puterea minus unu.

Dreptul nu este dreptate pentru că dreptatea ne arată limitările noastre în ceea ce privește capacitatea de a vedea. O probă utilă, pertinentă și concludentă, în ziua de azi, ziua orbilor, implică ceea ce se poate demonstra. Adică, ceea ce se vede. Dar ce vede ochiul orb? Intuneric.

De ce a venit Hristos în accepțiunea lui Simeon devenit sfânt?

Ca să aducă prăbușirea unora și ridicarea altora și semnul împotrivirii. O sabie care străpunge sufletul ca să se descopere gândurile inimilor.

Nu sunt un apologet anti-tot, chiar deloc. Sunt apologet al bunei credințe între noi, oameni egali, hrănitori cu trupul al gropii. Hrănim pământul. Nu e rău. Înseamnă că prezervăm planeta pentru cei ce vor veni, cei care, ca și noi, trebuie să se trezească. Nu moartea doare, ci trezirea. Trezirea ființei. Trecerea de la viața terestră spre moarte - viața eternă - este infinitezimală. Nici nu o simțim. Simțim moartea trăind dacă nu credem, dacă nu avem siguranța hristică. Bocim pe marginea gropii la câte o înmormântare, dar de fapt ne bocim pe noi însine, nu pe mort. Sub rezerva că noi habar nu avem. Patetism în sensul englez, adică, pe românește, jalnic.

Mă intorc din nou la Simeon, cel biblic, cel care l-a luat în brațe pe Pruncul, cel care i-a zis lui Dumnezeu să-l slobozească acum în pace. Cred eu, părerea mea, că și-a atins scopul vieții.

Mă întreb, vă întreb, care e scopul nostru? Castele din paie pe pământ? Trebuie și astea. Mii de aprecieri ale orbilor sau neorbilor? Trebuie și astea. Atunci..., ce nu trebuie? Nu trebuie să credem că viața asta e mai mult decât infinitezimalul trecerii in veșnicie.

Să nu plângem pe marginea gropii, ci să ne bucurăm de darul eternității. Fără groapă nu este eternitate. Organele sunt doar proteine supuse entropiei. Ființa nu. Nu trecem în neființă (gafă proliferată pe necrolog), ci eliberăm ființa precum Simeon luându-L în brațe pe Pruncul.

Luca 2:26, 2:28, 2:29

Vizualizări: 23

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor