- fragment -

 

Fără să vreau, când văd un geam aburit, îmi vine în minte lemnul mâncat de carii al unei uși cu geam larg, fără deschidere, și mirosul de mucegai care îmi încălzea răsuflarea. Scriam nimic pe geamul aburit, cu fruntea sprijinită de el, cât mai aproape de cele desenate. Mă fascina suprafața sticloasă, puțin ondulată, cu bule mici de aer. Imperfecțiunea mă atrăgea și cream în gând povești în care iubeam neuniformul sticlei. Uneori încercam, profan, să prelucrez siliciul din nisip ca să-mi creez propria fereastră, cu multe bule de aer și denivelări. Așa aveam mai multe motive și loc pentru povești.

          Întotdeauna vorbeam. Și acum o fac, doar că atunci depășeam „limita” și nu o dată auzeam vocea șoptindu-mi gândul. Atunci el, gândul, devenea aproape fizic, și el, gândul, nefiind curățat, tăia, subjuga, lega, zgâria. Asta făcea.

Într-o picătură de sticlă, nu mai știu de unde luată, mi-am creat primul spațiu. Asta se întâmpla acum câteva epoci în urmă când cei de azi erau, poate, în poveștile mele sau ale celor ca mine. Arcade înalte cu spații deschise, translucide, cele mai luminoase construcții văzute sau închipuite am făcut atunci, bucurându-mă cu ochii de toate.

Cu fruntea lipită de geamul aburit, în mirosul cald de mucegai creșteau strălucitoare coloane albicioase care susțineau, de fiecare dată, plafon în cupolă - geometrie pură și proporții firești.

R. Caliman

Vizualizări: 16

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor