George ROCA - EUGEN DORCESCU - "OMUL-POEZIE"











Eugen DORCESCU

Poet, prozator, eseist. Născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu. Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova (1961). Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1966). Doctor în filologie (1975). Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1976. Căsătorit cu Olimpia Berca, stilistician, istoric şi critic literar.


Opera poetică:

• Omul de cenuşă, 2002. Antologie de autor, cuprinzând cele opt volume de poezie, publicate între 1972 şi 2001. Prefaţă, Adrian Dinu Rachieru. Text coperta a IV-a, Virgil Nemoianu.

• Biblice, 2003, cuprinzând Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri şi Rugăciunea regelui Manase. Text coperta a IV-a, Valeriu Anania.

• Elegii, 2003. Text coperta a IV-a, Adriana Iliescu.

• Moartea tatălui, 2005. Prefaţă, Ion Arieşanu.

• În Piaţa Centrală, 2007. Prefaţă, Virgil Nemoianu.

• Omul din oglindă, 2009. Antologie de autor (2003 – 2007), însoţită de crestomaţie critică şi bio-bibliografie.

• Drumul spre tenerife, 2009.


***

„Cu riscul repetiţiei spun că Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnaţi şi mai valoroşi poeţi actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativ puţinii poeţi adevăraţi care funcţionează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpaţi”.

Virgil Nemoianu

Prefaţă la volumul „În Piaţa Centrală”

***

„Poetul Eugen Dorcescu e un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură şi, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri ai literaturii noastre Biblia le-a fost doar o sursă de inspiraţie sau le-a oferit teme lirice, autorului de faţă îi stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon – , ceea ce-i conferă, pe lângă prestigiul literar, şi o aură de nobleţe spirituală.

Cu ani în urmă, aveam în mână Psalmii versificaţi de Eugen Dorcescu. O “Psaltire în versuri”, mi-am zis, e un non-sens, de vreme ce însuşi originalul ebraic, urmat de cel grecesc, este o carte de poeme în înţelesul adevărat al cuvântului, alcătuite după canoanele artei poetice a timpului. Încercări de acest fel se mai făcuseră la noi, unele mai modeste decât altele, deşi (sau poate tocmai pentru că) tradiţia îl avea în frunte pe Dosoftei. Am deschis cartea, am citit primele pagini şi de îndată mi-am dat seama că autorul – un mare meşteşugar al stihului învăţat să zboare cu aripile larg deschise – nu se mulţumeşte să versifice textele biblice, ci le re-creează la măsura limbii române contemporane şi la dimensiunile talentului autentic al unui scriitor modern.

Eugen Dorcescu a continuat să publice câteva volume de acelaşi gen. Iată că, acum, ni le oferă pe toate la un loc, în cartea de faţă, pe care le-o recomand cititorilor cu bucurie şi încântare.

Valeriu ANANIA
Text la coperta a IV-a a volumului „Biblice”

***

Eugen DORCESCU (POEME)

ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT

P r o l o g

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar, de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin...
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul în tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis,
Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis.

1

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput,
Mă aflu pe un ţărm necunoscut,
Un ţărm rotit din zare până-n zare
Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare
Cu argintate, tulburi estuare.
Mi-s zilele şi casa de nisip ;
Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip ?
Când trupul meu se-apleacă peste unde,
Cel din adânc tresare şi se-ascunde —
Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.
Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic :
Nu pot şi nu încerc să le despic
Cerul de cer şi soarele de soare,
Marea de mări, uitarea de uitare.

2

Se străduieşte visul noaptea-ntreagă,
În ceea ce numim subconştient,
Se străduieşte, sobru şi atent,
Să cearnă, să discearnă, să aleagă.

Imensa informaţie sordidă
Ce năvăleşte-n cuget ca un val
Încearcă el, străjerul abisal,
S-o scoată din abis şi s-o ucidă.

E-o luptă şi incertă şi cumplită,
Căci ofensiva creşte zi de zi.
Absurdele, stupidele armii
Sporesc în jur, ca marea, şi se-agită.

Dar visul nu cedează. Visul nu e
Supus decât divinului îndemn.
Din sufletul întins cruciş pe lemn
El smulge lănci şi-nsângerate cuie.

3

Pe-alee-n faţa mea — un porumbel.
Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh.
Un mesager de raze şi de puf,
Chemându-mă, din lume, către El.

O clipă a durat. Sau nici atât.
S-a revelat o clipă Cel Ascuns.
Dar cât a fost, a fost îndeajuns
Să-mi smulgă laţul morţii de la gât.

Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer
În care urbea-ntreagă se topea.
Sorbeam adânc. Eram. Şi El era.
Şi-aştept să vină iar de nicăieri.

4

Casa mea e o insulă pustie,
un luminiş de pădure.
Iar eu sunt un pustnic, cu trupul
secat şi cu pletele sure.
Nu-mi trebuie semeni, nu
mai vreau să citesc nici o carte.
Căci şi unii şi altele nu-nseamnă decât
minciună şi ură şi moarte.
Ascult marea sau vântul unduind în văzduh,
murmurând noaptea-ntreagă.
Duhul îmi picură-n suflet
indicibila-i vlagă.
Somnul e-asemenea veghei, veghea
e-aidoma somnului.
Totul se-amestecă. Totul e pur, ne-nceput,
în grădinile Domnului.
Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul,
mica glorie, pana.
Stau în zori, plin de rouă, pe prag.
Şi privesc : Domnul străbate poiana.

5
În sufletu-mi nocturn şi luminos,
Eu însumi stau în stratul său de jos,
Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s,
În străvezimea lumilor de sus.
Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri.
Sunt un şirag de zboruri şi căderi,
O dâră sângerie în abis,
Scris şi nescris pe-al duhului zapis.
Amestec sunt de bine şi de rău,
Desprins şi nedesprins de chipul Tău.

6

Spitalul, zumzet, freamăt, ca un stup,
E numai suferinţă, numai trup.
Dar, răsturnat în marele văzduh
Al verii, îţi vorbeşte despre duh.
Aceasta-i rânduiala : Va urca
Ins după ins, la rând, Golgota sa…
Ce mici suntem, ce goi, ce trecători,
Scheletici, plini de răni şi de sudori,
Cu pieptul sau cu pântecul deschis…
Iar dincolo de toate — ce abis !
Te prinde ameţeala când priveşti
Mulţimea de fiinţe omeneşti
Purtând în orice ţipăt câte-un cui.
Dar mângâiate blând de mâna Lui.

7

Din nou răsare soarele-n zadar.
Şi, ca şi ieri, zadarnic va apune.
Zadarnici sori, zadarnicele lune
Măsoară-un timp zadarnic, iar şi iar.
Zadarnic ieşi în prag. Zadarnic pleci.
Şi-apoi te-ntorci. Şi iar le faci cu schimbul.
Străbaţi în van zadarnice poteci,
Căci spaţiu-i mai zadarnic decât timpul.
Şi tu eşti mai zadarnic decât tot.
Şi totu-i mai zadarnic decât tine.
Strivite de mesajul cosmo-glot,
Cuvintele, sărmanele, nu pot
S-absoarbă taina tainicului cod –
Şi vin la uşa Tainei să se-ncline.

8

Nu e nimic mai
minunat,
mai sublim,
în lumea creată de
Iah Elohim,
nu e nimic şi
nici nu a fost
vreodată
ceva mai frumos
decât fânul uitat
din Poiana
uitată.
Fânul, greu de
rouă, de
flori,
traversat de raze şi
de triluri, în
zori,
fânul
răsfirat de
zefirul hai-hui,
fânul pur, ne-nceput,
pe al cărui covor
mi s-a părut
a zări,
când şi când,
urma Lui.

9

Există trei niveluri de fiinţă
Pe verticala fiecărui leat.
Cel mai de jos, elementar şi plat,
E-un fel de somn. E-un vis banal, vegheat
De simţuri, raţiune, conştiinţă.

A doua treaptă, mai anevoioasă,
Atinsă doar de unii, şi având
Ferestre spre niciunde şi nicicând,
Aduce bietul suflet, tremurând,
În infinit. Şi omul de pământ,
El, ha’ adham, departe de Cel Sfânt,
Se umple de teroare şi angoasă.

Al treilea şi ultimul nivel,
Cel revelat, e mai presus de-aceste
Închipuiri şi-nspăimântări terestre.
Doar duhul se încumetă spre el,
Doar duhu-n zboru-i liber către El,
Şoptind, ca ucenicul: Domnul este!

10

În Facerea – Genesis, Bereshith – ,
aşa cum bine ştie orişicare
din cei ce-n studiul ei s-au adâncit
- că-i credincios de rând sau eremit – ,
în Facerea, capitolul cutare,
se scrie clar, se spune desluşit
că Domnul Dumnezeu l-a plămădit
pe-Adam din lut, după-al Său chip slăvit
şi după sfânta Sa asemănare.

Acestea două-s tot ce omul are
în timpul şi în spaţiul infinit.
Atâta numai: chip şi-asemănare.

Dar, vai, asemănarea s-a pierdut,
prin ispitire şi neascultare,
încă de-atunci, de mult, de la-nceput!
Iar chipul, sub cumplita-nsingurare,
a unui univers înduşmănit,
s-a adunat în sine, s-a chircit,
a decăzut din slavă şi splendoare,
a rătăcit, şi iar a rătăcit,
dar n-a găsit nici pace, nici uitare.
Şi iată-l, piere-ncet, schimonosit,
iar moartea-l ia cu totul, şi dispare...

Defunctul n-are chip. S-a reunit
cu lutul dintru care-a fost zidit
şi care-i urcă, lent, prin capilare,
sorbindu-i în tărâmul nesfârşit
al pulberilor vânăta paloare.

De fapt, cel mort e mort dintru-nceput,
de când asemănarea s-a pierdut.
Chipul nu-i chip, când nu-i asemănare.

*
Cat drept aceea-n sinea mea şi zic:
Fiinţa întru moarte nu-i nimic
decât reminiscenţă şi-aşteptare.
Fiinţa-i şansa ce s-a irosit
şi-acum reface-a erelor cărare,
nădăjduind în Cel ce S-a jertfit
în semn de mântuire şi iertare.

Fiinţa-i drumul tragic, istovit,
al chipului căzut spre-asemănare.

Eugen DORCESCU
Timişoara, 2009

------------------------------------------------

În luna septembrie 2008, am fost invitat să particip, la Timişoara, la Festivalul Internaţional de creaţie literară religioasă „Lumină lină”. Acolo l-am întâlnit „în carne şi oase” pe marele poet bănăţean Eugen Dorcescu. Îi citisem versurile, luasem cunoştinţă de ceea ce au comentat alţii despre opera sa, dar până atunci nu stătusem niciodată faţă în faţă...

Mare mi-a fost bucuria şi m-am simţit onorat să întâlnesc şi să am în prejmă personalităti de seamă a lumii literare timişorene precum: cunoscutul om de cultură Aurel Turcuş, istoricii Tiberiu Ciobanu şi Otilia Breban, scriitoarea Cornelia Chifu şi acest om-poezie. Atunci poetul mi-a dăruit o carte (Eugen Dorcescu, În piaţa centrală, Editura Marineasa, 2007), între filele căreia a scris câteva rânduri pentru mine: „Domnului George Roca, toată căldura sufletului meu liric. Eugen Dorcescu, 12 IX. 2008, Timişoara”. Cartea am purtat-o cu mine, trecând multe paralele şi meridiane pe drumul de la Timişoara la Sydney. O carte de versuri inteligentă, scrisă cu sufletul, cu mintea şi cu inima. O carte care, după ce am citit-o, m-a determinat să adaug după numele poetului sintagma „omul-poezie”, sintagmă care desigur se potriveşte ca o mănuşă cu „sufletul (său) liric”.

George ROCA
ianuarie 2009
Sydney, Australia

Vizualizări: 109

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor