Recenzie: Octavian Curpaş - Exilul românesc la mijloc de secol XX, Editura Anthem, Arizona, SUA ( octombrie 2011)


"Arizona. Veri fierbinţi, cu frunţile nopţilor mângâiate de adieri pale de vânt şi lumina dimineţilor, limpede şi clară, inundând fiecare colţişor al oraşului moleşit de căldură... Într-una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde, îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică." Ceea ce distanţează această carte de proza contemporanilor ei este o anume concreteţe a sentimentalismului romantic dar şi o radiografie a emoţiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degrabă din "amintirile unui timp demult trecut". Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpaş, este un posedat al comuncării ridicînd întîmplările unui om, "Dumitru Sinu" - în speţă, la rang de mitologie existenţială chiar şi atunci cînd "răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine". Autorul volumului de faţă, dă dovadă, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz şi o judecată limpede, plină de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directă cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric şi social... "Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârşit de toamnă târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitică îi este dor de locul unde s-a născut și a crescut: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”."
Lectura "Exilului românesc la mijloc de secol XX" , chiar luată şi izolat, dezvăluie o carte singulară, plină de insolit, uimitoare la tot pasul, o proză pe alocuri neaşteptat de modernă, pe alocuri desuetă dar plină de preţiozitate şi naturaleţe, de manierism şi prospeţime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pură , autorul neinventînd nimic, ci doar  slobozind din profunzimea dialecticii afectului şi implicit a personajului său central, în jurul căruia gravitează celelalte figuri auxiliare, fără a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevărul prim şi ultim, în sine şi pentru sine al lui Octavian Curpaş. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlăuntrul fiecăruia dintre noi este mai mult decît binevenită în această perioadă de schimbări şi provocări.
"O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”..."
El are capacitatea unică de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obişnuitului şi de a da grai acestor revelaţii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toţi cei care le ascultă.
"Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile
trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi
ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor."
Meşteşugită din materialul rezistent al originalului nea Mitică, "neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil, nu-şi revărsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.", proza lui Octavian Curpaş, cum chiar autorul subliniază, este "o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă"  menită să salveze din sorbul timpului, prin care supuşi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanţa, sinele, eul.
Aşadar "Exilul rom
ânesc la mijloc de secol XX " dezvăluie sensurile cele mai tulburătoare şi farmecă prin memoriile lui nea Mitică, ce au întrucîtva rol de potenţare a sentimentelor, în pofida tuturor adversităţilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaşte imobilitatea, în care - după Wolf din "Iarba roşie" - nu există, niciodată şi nicăieri, o ordine ideală. Şi ştie mai multe decît spune.

Iar scenariul continuă într-un amestec de paradoxuri tradiţionaliste şi  zel etnografic, între oglinzi care multiplică imaginea lui nea Mitică - la infinit - prin "relatarea evenimentelor trecutului său" cu variaţiuni ludice dar şi "subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, şi constituie totodată, nepreţuite lecţii de viaţă."
Iată, aşadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru că chiar nea Mitică spune undeva spre finalul cărţii de faţă "„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţam câte ceva”, ca într-un ritual tainic, aş spune eu.
O stranie complicitate literară funcţionează între acest Dumitru Sinu şi autor, cel care-i pune în seamă toată cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realităţii, elementul în care latentă, se află sugestia literară şi simbolul artistic, aşa încît circumstanţele reţinute de acesta în "Exilul românesc la mijloc de secol XX " să destăinuie motivul admiraţiei într-un pasaj ce merită cu prisosinţă a fi reţinut...
"Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”
Aşadar , Octavian Curpaş a reuşit un nou pariu cu lucrarea de faţă, de această dată depăşind orice previziuni prin însuşi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrată şi integratoare la diverse nivele/etaje semantice şi stilistice. E un fel de Babel românesc  în burta căruia intră, ca într-o arcă a lui Noe toate "obiectele" realului, amintirile şi personajele omologate pînă în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Şi-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e ştiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostază "nimic din ceea ce este scris, nu-mi este străin" astfel încît toate capitolele volumului de faţă nefăcînd altceva decît să indice predilecţia  pentru o anume substanţă a conţinutului situată într-o perspectivă amplă, esenţialmente de cunoaştere, a personajului central, asumată nicicum altfel decît individual.
Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei cărţi muşcate de idei stăruie cu dreptate în ceea ce se cheamă biografie interioară, singura care oferă  o cheie adevărată de valorizare a cărţii, ca atare. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale mişcărilor sufleteşti de sine stătătoare şi de aici poate şi întrebarea: în ce măsură cuvintele sculptează şi ordonează lucrurile? Însă prin ludicul gratuit al permutărilor prozatorul Octavian Curpaş acordă lui Dumitru Sinu - personajul centralis al volumului în cauză- trecerea prin amintiri, graţie ingeniozităţii punctului de fugă necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivaţii clare de cunoaştere şi nostalgie definitivă.
Prin urmare "Exilul românesc la mijloc de secol XX" este un fel de Georges Rouault în ulei...faţă de care şi Carppacio s-ar simţi, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însuşi alb.

Luminiţa Cristina Petcu

18 februarie 2012

Vizualizări: 365

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Luminiţa Cristina Petcu pe Iunie 23, 2012 la 8:18pm

    Vă mulţumesc tuturor celor care aţi lăsat un gînd bun, nu doar mie, pentru recenzie ci şi autorului cărţii " Exilul românesc la mijloc de secol XX", jurnalistul Octavian Curpaş. Iar dvs, stimată dnă Liliana-Corina Glogojeanu-Boia, vă pot spune, referitor la întrebarea pusă, că volumul de faţă a fost publicat în Arizona - SUA, urmînd ca din toamnă să fie reeditat şi în România, însă dvs special, Octavian Curpaş, vi-l poate trimite gratuit.

Cu distinsă preţuire, Luminiţa Cristina Petcu

Comentariu publicat de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia pe Iunie 6, 2012 la 12:03pm

Excelentă comparaţie aţi găsit, doamna Luminiţa. pentru exilul românesc: da, sunt grădini suspendate între cer şi pământ, au reguli proprii şi mai presus de toate, doruri pentru unul sau altul dintre poli.

Dacă autorul a ales să scrie despre exil, nu pot să-l condamn, aşa simte el, chiar dacă acum, cuvântul pare perimat, în secolul XXI exilul devine un simbol al sufletului, aşa cum se simte el: departe de ţara lui.

N-am citit cartea, dar recenzia dvs m-a convins s-o citesc! De unde se poate procura?

Cu drag şi preţuire,

Comentariu publicat de Bosca Ileana pe Iunie 2, 2012 la 7:02pm

Voi incerca sa gasesc cartea ca s-o citesc dar......nu-mi place exilul !!

Felicitari Luminitza pentru comentariu !!

Comentariu publicat de GEORGETA ANDRIES pe Iunie 2, 2012 la 6:55pm

In semn de apreciere a recenziei...

Comentariu publicat de CONSTANTA ABĂLAȘEI-DONOSĂ pe Iunie 2, 2012 la 6:44pm

 Pământul pe care te-ai născut , este ca şi mama care ţi-a dat viaţă. Botezul cu care ai fost încreştinat, să-l porţi cu sfinţenie. Soarele, are aceiaşi culare şi străluceşte orişiunde aproape la fel. Pământul, are şi el aceiaşi structură. Oamenii, sunt la fel oameni: depinde de rasa şi inteligenţa fiecărui popor.Unii sunt mai civilizaţi si harnici, alţii mai puţin.Fiecare popor, are credinţa sa. Arareori omul se leapădă de credinţa şi pământul pe care s-a născut. Şi când o face, gândesc că are motive bine întemeiate. Puţini sunt cei ce iau calea exilului, să se împlinească total: ori sunt supra dotaţi cu o minte ascuţită, ori au bogăţii imense materiale , nicidecum spirituale...Restul celor ce pleacă pe un pământ exilat, se pare că poate trăi şi pe pământul pe care s-a născut.

Multumesc.

Comentariu publicat de Ionel Petrisor pe Mai 31, 2012 la 10:49pm

       N-am citi cartea sa zic ceva despre continutul ei.Nu ma vad insa ca exilat din 1980, dupa inca doua calatorii facute innainte in tara care ma gazdueste acum si al carei cetatean sant. Daca stiam insa innainte de 1980 ce am aflat 1n 2009, eram astazi tot acolo de unde am plecat ! Si viata multora apropiati mie era cu totul alta ! Am mai spus candva ca daca asi fi venit singur ma spanzuram ! Asa ca mare branza si cu exilul asta pentru mine nu a prea fost. Prea multa poleiala in aur cu exilul si speculatii in jurul lui ! Ca poveste de exilat pot pune si eu cate ceva pe hartie si nu numai despre mine. O las balta deocamdata ! 

Comentariu publicat de Luminiţa Cristina Petcu pe Mai 28, 2012 la 8:58am

Exilul, după mine, este mai cu seamă unul de ordin interior, o experienţă spirituală, unde trăirile îmbracă forme şi manifestări nebănuite ale fiinţei umane.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor