Grădina Paradisului by Peter Cooper (Traducere făcută de Corina Cooper)

Grădina Paradisului
Peter Cooper

“Viaţa unui adevărat luptător începe doar atunci când moare în bătălie”. Stefan îşi clătină obosit capul când văzu distrugerile din jurul lui. Dacă vorbele bunicului său erau adevărate, raiul avea să primească un întreg batalion.
Era verde dincolo de fum, ceaţa bătăliei acoperind frumuseţea văii, o vale ce-i amintea lui Stefan de splendoarea pădurilor din copilăria lui – sălbăticie, dezordine. Şi satele prin care trecuseră l-au purtat în trecut, cu mirosul dulce al fumului de lemne de foc, în loc de sulfurosul praf de puşcă ce scălda câmpul bătăliei. Orăşenii dintre soldaţi îi numeau ţărani pe sătenii întâlniţi în cale, dar el prefera fermierii, cu uneltele lor de lemn şi oţel, vânzătorilor de idei care vedeau oamenii ca pe statistici, iar lanurile de grâu ca pe arii construibile, în aşteptarea cărămizilor şi mortarului.
Şi prefera compania cailor lui. Nu chiar ai lui, ca să fie exact, dar acele frumuseţi frânte îi erau mult mai aproape de inimă decât blindatele, vehicule trândave duhnind a motorină.
Ce ironie îngrozitoare, să pună frumuseţile acelea să care gazolină, petrol şi piese de schimb pentru aceste maşini ale violenţei. Oare mai vedea cineva dezacordul?
Acest război urât era pierdut, chiar mai mult decât atunci când începuse. Dar nu putea să le spună asta vânzătorilor de idei, deşi discutase - despre asta şi despre altele - cu caii. În fiecare noapte, după ce îi priponea, le şoptea la ureche, mângâindu-le picioarele în agonie. Le cânta cântece vechi, în special un imn antic pe care bunicul lui obişnuia să-l fredoneze propriilor cai, înainte de a fi confiscaţi pentru un conflict anterior.
“Patriotismul este pentru oameni”, le strigase bunicul său soldaţilor cu căşti, ce colindau sat după sat, rechiziţionând toţi caii de fermă. “Cum ne vom cultiva câmpurile, cum va putea grâul nostru să ajungă vreodată la voi pe front, bravi soldaţi?”, spunea el, schimbând tactica.
Logica lui se lovea de spinările lor indiferente.
“Dacă Dumnezeu va fi bun şi-ţi va încredinţa câţiva dintre iubiţii săi cai”, îi spunea bunicul câţiva ani mai târziu adolescentului, în timp ce şedeau amândoi pe prispa colibei de la marginea fermei, “tu va trebui să te laşi în grija lor. Nu le precupeţi nimic din tine, iar ei îţi vor oferi totul în schimb.”
Iar acum, câteva decade mai târziu, în urmările acre ale celei mai urâte bătălii dintr-o altă campanie infructuoasă, Stefan era în sfârşit gata să-şi facă propriile “rechiziţionări”. Îl auzise pe sergent complotând cu intendentul – mai mult butoi decât om, tot gură şi stomac – uitându-se la cai şi numindu-i “carne pentru mâine”. Respectivii şi banda lor de acoliţi erau mai răi chiar decât vânzătorii de idei. Aceşti oameni se strecuraseră prin război neimpresionaţi de ororile lui, nevăstuici vânând pui de găină. Auzise zvonuri despre atrocităţi, dar Stefan nu îndrăznise niciodată să le investigheze. Stătea cu frumoşii lui cât mai departe de lucrăturile brigadei. De fapt numai pe unul dintre soldaţi îl admira cât de cât – pilotul unui mic avion de recunoaştere – şi chiar şi aşa numai cât era în aer, unde acrobaţiile graţioase îl făceau să pară elegant, ca o pasăre. Pe sol nu era decât un alt «patriot» umflat în pene.
Stefan se uita la ei de pe margine cum se îmbătau împreună între bătălii; păreau să aibă gânduri ascunse, rar deranjaţi de Colonel şi ordinele lui. Şi mai vedea cum luptau împotriva inamicului doar când erau forţaţi de circumstanţe ce nu puteau fi evitate.
Odată, când au pus caii să care nişte “muniţie capturată” dintr-un oraş recent cucerit, Stefan i-a ameninţat că-i raportează Colonelului. Ei fierbeau şi ameninţau dar el s-a ţinut tare. O oră mai târziu, i-a văzut mergând cu unul dintre camioane către o secţiune devastată a oraşului bombardat. Apoi i-a găsit în “cazinoul” lor de pânză, cu cărţile de joc în mâini.
Când Stefan a aflat că tânărul soldat desemnat să-l ajute cu caii pierduse solda pe trei luni înainte în timpul unei partide beţivăneşti de poker, i-a plătit el datoria, apoi a aranjat ca flăcăul să fie transferat înapoi la infanterie. Suspectase că soldaţii ar fi putut încerca să-l oblige pe tânăr să plătească, iar el dorea să-şi ştie caii în siguranţă.
Îi văzuse folosind animale de fermă ca ţinte, pompând rundă după rundă în creaturile muribunde, le auzise râsetele şi le văzuse dezamăgirea când animalele mureau înainte sfârşitul jocului. Iar acum, îşi aţinteau ochii urduroşi asupra hergheliei lui, iar el nu avea de gând să le permită asta.
Aşa că-şi începu manevra informându-l pe Colonel, un prost, că va muta pentru noapte caii cu câţiva kilometri mai la nord, unde era iarbă mai grasă şi apă mai bună.
“Ai grijă să fie gata dihăniile pentru următoarea ofensivă”, a spus Colonelul, apoi l-a concediat fără alte vorbe. Dihăniile. Stefan îşi stăpâni impulsul de a scuipa şi se retrase rapid, mascându-şi dezgustul. Vânzătorul-şef de idei avea lucruri mult mai importante în minte, cum ar fi să plănuiască moartea inutilă a altor oameni de-ai săi.
Când ajutoarele lui obosite terminară de dezhămat, Stefan le spuse să se retragă şi să meargă la culcare. Recunoscători să fie lăsaţi slobozi atât de devreme, nu-l întrebară unde voia să adune caii în dimineaţa următoare. Lui îi păru rău de căruţul de potcovit, dar decise că era mai bine să-l lase în urmă şi să lase caii să sufere de dureri de picioare dacă le cădeau potcoavele, decât să rişte bănuieli. Totuşi, luă cleştii şi cioplitorul ca să fie cel puţin în stare să le taie copitele dacă era nevoie. Aruncându-şi sacul pe umăr, ghidă turma către “iarbă mai grasă”.
Observase valea aceea când au trecut pe acolo după o victorie aproape accidentală, în special pasul îngust din capătul de la nord, care îi obligase la un lung ocol, din cauză că roţile de cauciuc ale blindatelor nu făceau faţă tăieturii înguste şi zig-zagurilor stâncoase. Aveau să umble toată noaptea, dar, până mâine la amiază, frumoşii lui ar putea fi în afara ariei de urmărire. În nici un caz, cărându-şi preţiosul combustibil, soldaţii nu ar fi în stare să-i ajungă, iar el şi evadaţii lui ar putea aştepta sfârşitul războiului în siguranţa vreunui sat ascuns în munţi.
........................
Merse la armăsarul sur cu pată albă în frunte şi îl bătu uşurel pe umărul robust, ghidându-l către o buturugă ca să-l poată încăleca. La aproape 50 de ani şi istovit de şase ani de bătălii, nu mai putea sălta pe spatele unui cal atât de înalt, cum obişnuia să facă în tinereţe. Surul păru că oftează când îi simţi greutatea, dar nu se plânse. Stefan începu apoi să cânte marşul. Mulţi dintre cai asurziseră în lungile luni de bombardamente şi schimb de gloanţe, dar cei care auzeau se aliniară în spatele surului. Cei surzi se mişcau din instinct, căutând confortul umerilor celorlalţi, iar cei aproape orbi erau ghidaţi de uşoara rămăşiţă de miros al camaraderiei ecvine.
Toată noaptea au urcat în şir prin tăietura îngustă, dar când panta ascuţită se arătă în faţa lor odată cu primele raze ale dimineţii, Stefan regretă că nu le îngăduise mai multă odihnă lângă izvorul pe lângă care trecuseră mai devreme. Ştia că, odată ajunşi pe platou - cam încă 500 de metri - ar fi mai bine ascunşi de copaci. Ar mai putea fi încă prinşi, deşi se îndoia că cineva va începe să-şi pună întrebări în legătură cu absenţa lor cam încă o oră. Chiar şi idiotul care conducea brigada înţelegea că ziua de după o bătălie atât de teribilă era pentru odihnă. Vor sta şi-şi vor linge rănile – spera el. Pe lângă asta, erau mulţi morţi de îngropat.
Bunicul lui urâse soldaţii propriei lui vremi, numindu-i “pioni”, pentru felul în care se lăsau târâţi la sacrificiu.
“Tu, tatăl tău şi cu mine suntem descendenţii unor războinici adevăraţi”, i-a spus odată lui Stefan, modelând potcoave la forjă. “În stepă, era o onoare să mori în bătălie – bătălie adevărată, nu slalom printre gloanţe. Războaiele lor se duceau între oameni călare, săbii sprintene, zăngănit de oţel”. Tăcu o clipă şi trase oţelul înroşit din foc, apoi începu să-l lovească cu ciocanul. “Să mori pe un asemenea câmp, apărându-ţi familia, clanul, însemna să te duci în raiul adevărat, nu în locul acela drăguţ pe care-l descriu creştinii”.
“Sunt mai multe raiuri?”
“Viaţa de apoi a fiecăruia e modelată după propria credinţă, băiete. Pentru bărbaţii din stepă nu sunt harfe, nici îngeraşi care cântă, ci doar piatră de ascuţit lamele săbiilor. Pentru aceşti războinici, intrarea lor în eternitate a fost moartea în luptă, iar eternitatea lor înseamnă pregătire”.
“Pregătire pentru ce?”, a întrebat Stefan.
“Pentru atunci când sunt chemaţi”.
“Chemaţi?”
“Să se întoarcă atunci când e nevoie de ei”. Încăperea se umplu de aburi atunci când bunicul muie potcoava în apa sfârâind. “Străbunicii tăi nu s-au dus niciodată la luptă singuri, băiete. Duşmanii lor de pe câmpul de bătălie vedeau cum o sută se transformă într-o mie, când raiul lor feroce îşi trimitea întăririle”.
În ziua următoare, Stefan lăsă caii să se odihnească pentru câteva ore într-un luminiş, mărginit într-o parte de un smârc. Priponi surul, sperând că ceilalţi vor sta aproape de lider, în timp ce el îşi permise să doarmă o vreme. Folosi vechiul truc de a aduna muşchi ca să-şi facă somnul mai confortabil, şi adormi sub jachetă.

În a treia zi a fugii lor, soarele era aproape de asfinţit când Stefan îl văzu - un băieţel de nouă sau zece ani, mânând o turmă mică de oi şi capre, într-un crâng cu copacii mai rari. Băiatul se holbă, întâi la Stefan, apoi la caii care gâfâiau.
“Prietenii mei au nevoie de ajutor. Înţelegi?”, îl întrebă Stefan.
Ochii băiatului se măriră. Se uită în jur să vadă dacă mai vine cineva.
“Unde este tatăl tău?”
Băiatul scutură din cap.
Temându-se să descalece ca să nu-i cedeze picioarele, arătă cu mâna peste umărul băiatului. “În direcţia aceea e satul tău?”
Un alt nu.
“Atunci unde?”
Indicând în stânga lui, băiatul se dădu înapoi, în siguranţa turmei.
“Este iarbă şi apă lângă sat?”
O aprobare.
“Mulţumesc, fiule”, spune Stefan. Când caii mei vor fi mai odihniţi, poate vrei să înveţi să călăreşti?”
Băiatul aproape zâmbi, cu frică în ochi.
Era fum în spatele copacilor care înconjurau o arie largă, perfectă pentru odihna cailor şi a lui. Voia să se odihnească înainte de a se prezenta în faţa sătenilor. Oamenii dintr-un sat de munte atât de izolat nu erau obişnuiţi cu străinii, cu atât mai puţin cu unul care sosea într-un asemenea anturaj. Pe de altă parte, dorea să coboare în vale asistat numai de caii lui, pentru cazul în care picioarele i-ar ceda după cele trei zile de călărit fără şea.
Într-adevăr, alunecând la pământ, trebui să se apuce de coama surului ca să-şi menţină echilibrul, cu inima în galop.
Îşi privi protejaţii, dorindu-şi la fel de mult ca ei să se odihnească, dar trebuia întâi să coboare panta ca să-i aducă şi pe cei rămaşi în urmă, apoi să blocheze cumva cărarea, să-i ţină pe loc pentru noapte. Va merge în sat dimineaţa.
Mergând pe lângă cai, îi observă pe cei care aveau nevoie de îngrijire imediată; câţiva aveau răni sângerânde, alţii se clătinau din cauza unor probleme pe care odihna singură nu le putea rezolva. Mânia îl cuprinse din nou, dar o dădu la o parte, economisindu-şi energia pentru a-i aduna pe cei răzleţiţi. Se întunecă înainte ca el să adoarmă, cu capul rezemat de o movilă de muşchi. Ultimul lucru pe care-l auzi fu un fornăit slab, câţiva metri mai departe.
Soarele îl găsi printre copaci. Gâdilându-i faţa la început, disconfortul căldurii crescânde l-a trezit apoi. Începu să se întindă, dar durerile îl asaltară din fiecare parte a corpului. Îi trebuiră câteva minute să-şi amintească unde era şi de ce era acolo. Auzi apoi un fredonat slab peste pârâul ce gâlgâia la câţiva metri. Încercă să se ridice, dar spatele îl trădă. Se rostogoli pe o parte, se propti pe un cot şi încercă să localizeze sursa cântecului.
O văzu printr-o îngrămădire de picioare, în mijlocul cailor, ghemuită în timp ce punea ceva pe piciorul rănit al unuia. Nu-şi dădu seama dacă era o femeie micuţă sau o fată mărişoară. Adunându-şi puterea, se împinse înainte, în ciuda durerii, şi se ridică în picioare clătinându-se, blestemându-şi vârsta.
Ce să facă acum? Să strige, riscând s-o sperie, sau să se apropie de ea încet şi s-o sperie şi mai tare? Tuşi de câteva ori, apoi, prefăcându-se că n-o vede, strigă cu forţă “bună dimineaţa, frumoşii mei. Aţi dormit la fel de bine ca mine?”. Se duse la pârâu, îşi stropi faţa cu apă rece şi sorbi câteva picături din pumn. Când se întoarse, ea stătea în picioare, încă în mijlocul cailor, privindu-l.
O salută dând din cap. “Bună dimineaţa”.
Dădu şi ea din cap. Îi veni în minte băiatul de ieri. Nici el nu vorbise. Poate că nimerise într-un sat de muţi.
“Văd că mi-ai cunoscut prietenii.
Privirea ei rămase la fel.
“Au nevoie de ajutor”.
Un acord tăcut.
“I-am salvat... din război”. Văzu că nu-i spunea nimic nou. “Mă cheamă Stefan, aş putea şti cu cine vorbesc?”
I-ai salvat pe ei din război, sau pe tine?
El zâmbi. Deci putea să vorbească. “Sunt prea bătrân pentru a mai fi salvat”.
“Ai de mâncare?”
El arătă către sacul lui, aşezat pe locul unde dormise. “Mai am provizii pentru câteva zile”.
“Şi după aceea?”
El ridică din umeri. “Bănuiesc că după aceea voi avea şi eu nevoie să fiu salvat”.
Înflori primul ei zîmbet, unul mic, dar nu mai puţin un zâmbet. Calul al cărui picior îl oblojise o înghionti cu nasul. Ea se întoarse spre animal, îi murmură ceva, apoi porni încet spre Stefan şi se opri la câţiva metri de el.
“Vom merge în sat. N-au mai rămas mulţi dintre noi acolo, doar femei şi câţiva băieţi mici”. Se întoarse să se uite la cai. “Dacă asta provoacă războiul cailor, atunci bărbaţilor ce le face?”
El nu răspunse, dar ea îi văzu adevărul în ochi.

Îi trebuiră două săptămâni lui Stefan ca să nu mai pândească sosirea soldaţilor, auzind ocazional ecoul unor împuşcături la distanţă. Deşi savura gândul la furia colonelului, îşi dădea seama că pusese satul într-un pericol teribil. Fusese martor în numeroase ocazii la brutalitatea rece a colonelului. Când se descoperea că un sat capturat ascundea depozite de alimente, indiferent de cantitate, colonelul ordona execuţia căpeteniilor aşezării, apoi îi punea pe toţi sătenii, inclusiv pe copiii mici, să privească spânzuraţii, ordonându-le oamenilor lui să aibă grijă ca nimeni să nu încerce să taie funia şi să-i îngroape.
Asta nu făcuse parte din planul iniţial al lui Stefan. El nu se gândise decât să evadeze, să-şi protejeze caii, iar acum, că i se dăduse o cabănuţă goală în care să stea şi era hrănit cu regularitate la masa sătenilor, simţea vinovăţia de a nu fi anticipat pericolul ce-i însoţea sosirea.
Satul în sine era doar ceva mai mult decât o îngrămădire de colibe crestate în marginea muntelui. Bunici, mame, fiice şi câţiva băieţi adolescenţi, poate treizeci în total. Ciobănaşul tăcut, care avea 12 ani, era cel mai vârstnic bărbat din aşezare. Stefan şi-ar fi imaginat că măcar câţiva bunici ar fi putut fi lăsaţi în urmă, dar nu se vedea niciunul, iar el nu îndrăzni să întrebe, odată ce realiză că nimeni nu-i oferă informaţia de bună voie.
Magda era numele tinerei, a cărei faţă rotundă încadra doi ochi ce denotau un amestec de triburi antice. La 20 de ani, ea era liderul nedeclarat al satului, responsabilitate ce-i fusese impusă de cei doi ani de şcoală urmată în reşedinţa de judeţ, ceva mai mult decât un sat, după cum îşi amintea Stefan, dar culmea urbanităţii pentru aceşti săteni – dintre care, cei mai mulţi nu coborâseră niciodată de pe munte. Nu că ar fi avut nevoie de un şef în traiul lor zilnic. Ei făceau ceea ce era nevoie, urmând subtilele porunci ale anotimpurilor, dar i-au lăsat Magdei grija de a se ocupa de Stefan, iar el se surprindea uneori cerându-i sfatul chiar şi în privinţa cailor.
Sentimentele lui de vină, legate de pericolul pe care l-a adus la uşa acestor oameni, deveneau mai pregnante când vedea transformarea apărută pe feţele lor atunci când se ocupau de cai. În această privinţă, Magda era un general inteligent şi bun, părând să intuiască automat care dintre femei se va înţelege cel mai bine cu care cal, care era capabilă de a alina răni severe şi ce cal avea nevoie de ceva mai mult decât de mângâierea mâinilor vreunei bunici.
“Femeile ar vrea să ştie numele cailor, ar putea avea mai bine grijă de ei aşa...”
“Nu i-am botezat niciodată”, a spus el simplu. “A fost destul de greu să văd ce le făcea armata în fiecare zi, şi luptele. Un nume ar fi...”
“... făcut mai mult rău?”. El nu-şi putu da seama ce semnifica luminiţa ce-i juca în ochi când a rostit întrebarea, dar asta nu era ceva nou, ea era la fel de misterioasă, pe cât de capabilă atunci când acţiona.
El îşi dădu seama că ceva s-a produs în comportamentul femeilor, în dimineaţa în care marele sur încălecase una dintre iepe. Câteva zile mai târziu, surul s-a dus la o altă iapă, iar Stefan zâmbi larg când se întoarse şi o văzu pe Magda privindu-i.
“E un semn de vindecare”, spuse el, “când îşi recapătă firea lor adevărată”.
“Da, e bine că ei, cel puţin, pot uita războiul atât de repede”. Ea se opri, ca şi când ar fi vrut să mai adauge ceva, apoi se întoarse şi plecă abrupt.
Cândva, după a doua lună, mai mulţi cai, inclusiv iapa posibil grea, îi treziră un sentiment ciudat. Deşi păreau sănătoşi, simţea ceva în ei atunci când le mângâia gâtul. Colicile, în special, erau periculoase chiar şi pentru cei mai sănătoşi cai, putându-le cauza moartea într-o zi sau două, dacă nu erau trataţi imediat. Stefan s-a dus să caute o iarbă rară pe care bunicul lui o numea inimă curată.
“De ce e atât de greu de găsit ?”, se plânsese Stefan cel de şapte ani, obosit de atâtea căutări fără succes, la baza copacilor.
“Dacă ar fi uşor, n-ar mai fi atât de bună”, răspunsese bunicul, din spatele unui copac. “Aşa cum caii sunt un dar pentru oameni, aşa şi inima curată e un dar pentru cai. Când Dumnezeu îţi arată unde se ascunde, înseamnă că El te vede şi că aprobă ce faci.”
Stefan căută în aproape toate locurile pe care le cunoştea în jurul satului, dar fără succes. La un moment dat, descoperi o urmă de căprioară care ducea în sus, pe munte şi o urmări prin pădure, până ajunse într-o o poiană izolată, pe care ar fi trecut-o cu vederea, dacă un iepure nu i-ar fi sărit aproape între picioare şi nu l-ar fi făcut să întoarcă privirile. O strălucire albă licări printre copaci, iar el dădu cu atenţie buruienile la o parte să investigheze.
În faţa lui se afla rezolvarea misterului lipsei bărbaţilor din sat. Douăzecişicinci de cruci de lemn se ridicau fără nici o ordine, în aparenţă. Stefan se uită în jurul micului crâng şi realiză, cu oroare crescândă, că exista o ordine şi că aceasta reprezenta ceva. Fiecare bărbat fusese îngropat în locul pe care fusese ucis, şi era evident că ucigaşii îi strâseseră în cerc, executându-i în maniera cea mai eficientă.
Nu erau nume pe cruci, dar fiecare era decorată diferit, cu ţesături, mărgele şi flori proaspete. Chiar dacă Stefan se simţea bine integrat în viaţa de zi cu zi a satului, nu observase niciodată pe nimeni ducându-se în direcţia aceea. Se concentrase atât de mult pe îngrijirea cailor, că nu acordase destulă atenţie oamenilor... femeilor. Acum, că înţelegea ce se întâmplase, realiză că ele îi arătaseră, într-un fel, care era situaţia. Niciodată, nici una dintre ele nu şi-a aruncat privirea dincolo de deal, sau în josul cărării, în felul în care te uiţi când aştepţi întoarcerea cuiva drag. De fapt, nu se simţea nici un fel de anticipare în nimic din ceea ce făceau. Satul era înconjurat, ca de zidurile unei închisori, de forma groaznică a unui acum izolat, de un prezent închis.
Poate de aceea băiatul, Andrei, fusese atât de şocat de apariţia lui. Nimeni din sat nu se aşteptase să apară vreodată cineva. Ucigaşii – nici nu avea importanţă de care parte se aflau – nu numai că le omorâseră bărbaţii, ci le uciseseră şi speranţa, furându-le, prin barbaria lor, orice sens al viitorului.
Stefan se înroşi de ruşine. Oare ce credeau ele despre el? Preocuparea lui de a salva caii trebuie să li se fi părut culmea frivolităţii, o aroganţă faţă de propria lor pierdere.
Magda avea dreptate. El supravieţuise războiului stând aproape de cai, încercând, cât putea, să ignore oamenii – nevinovaţi sau nu. Nu el salvase caii, ci caii îl salvaseră pe el, acompaniindu-l în această călătorie nebună către propria lui eliberare. Ei fuseseră răniţi ca să-i dea lui motiv să-i oblojească, oboseala lor abătându-i gândul de la propria istovire.
Şi aceste femei, aceste văduve şi orfani i s-au alăturat în nebunia lui privată. Ele cunoşteau totul despre generozitate, deoarece fuseseră forţate să dea, dicolo de limitele sinelui. Pustiul lor fusese atât de evident, dar el fusese prea plin de sine, de victoria lui asupra colonelului şi asupra “vânzătorilor de idei”, ca să vadă adevărata măsură a durerii lor.
Ruşinea îi ardea faţa şi căzu în genunchi să ceară iertare – de la bunicul lui, de la morţii pe care-i avea înainte. Nu de la Dumnezeu, nu încă. Era prea plin de ruşine şi dispreţ pentru sine însuşi ca să se poată apropia de Dumnezeu în acest moment. Şi, pentru prima dată de când era copil, plânse până nu-i mai rămase nimic, decât durere sulfuroasă.
Oftând, încercă nesigur să se ridice, şi mâna lui lovi una dintre cruci, răsturnând-o puţin într-o parte. Oripilat, se aplecă s-o îndrepte şi atunci văzu, crescând în jurul ei, inima curată – buruiana bunicului său. Se ridică şi inspectă grăbit celelalte cruci. Toate erau încercuite de frunzele înţepătoare de un verde întunecat ale remediului pe care-l căuta. Se opri, îşi ridică faţa şi se uită cu mirare la bucăţica de cer ce strălucea prin baldachinul de copaci. Invadase intimitatea durerii acestor oameni aducându-şi caii, cum ar putea acum s-o invadeze din nou fără să redeschidă o rană prin descoperirea lui?

Adânc îngândurat, se întoarse în sat. O întâlni pe Magda care scotea apă din fântâna aflată în piaţa satului. Scrâşni din dinţi, încercând să găsească o cale de a deschide groaznicul subiect. Ea se întoarse, auzindu-i paşii, şi zâmbi.
“Stefan”.
“Magda”.
Ea se aplecă să ridice găleata, iar el se apropie s-o ajute, dar, ca de obicei, ea se descurcă singură. Punând cofa jos, ea îşi şterse mâinile de rochia de lână şi se uită la el. “I-ai promis lui Andrei că-l înveţi să călărească?”
“I-am spus că poate, când se însănătoşesc caii”.
“Asta sună a promisiune în urechile unui băieţel”. Felul în care ea îl numise “băieţel” părea să aibă o anumită forţă, mai ales acum, că le ştia secretul. “Dacă l-ai dezamăgi...”
“Spune-i că trebuie să facem întâi o şea. Asta ne va da puţin timp”.
“Din ce?”
“Pielea de oaie ar fi un început bun. Putem improviza după aceea”.
“Da, e bine aşa”. Dădu să se îndepărteze.
“Magda?”
“Da?”
“Sunt îngrijorat pentru cai”. Se opri.
“Pare să le meargă bine, nu?”
“Mai bine decât aş fi sperat. Tu, voi aţi...”
“Ce e, Stefan?”. Ochii ei păreau că-l străpung. “De ce au nevoie?”
El ridică din umeri. “Bunicul meu mi-a spus despre o buruiană. O numea inimă curată”.
Ea se încruntă. “N-o ştiu, dar numele plantelor pot fi diferite de la o regiune la alta. Cum arată?”
O umbră îi străbătu faţa atunci când el i-o descrise.

Sarcina de a însăila o şea pentru Andrei se dovedi o plăcere neaşteptată. Nefiind niciodată căsătorit şi neavând copii, fiecare interacţiune a lui Stefan cu băiatul cel tăcut dezgropa amintiri strălucitoare despre bunicul său. Înţelegea acum răbdarea bătrânului şi simţi bucuria de a părea el însuşi acum plin de înţelepciune şi experienţă. Faptul că observa şi încuraja încercarea altuia de a realiza ceva îl satisfăcea în profunzime.
Explică băiatului scopul şeii, structura care treabuia să stea acolo unde omul şi calul se împreunau. În mod normal, l-ar fi lăsat pe băiat să călărească fără şea, ca să îşi dea singur seama de confortul şi avantajele pe care le-ar aduce şeaua. Dar avertismentul şi teama din ochii Magdei au preîntâmpinat acele lecţii. Aşa că-şi reduse lecţiile la materialele care întâi ar oferi vigoare şi protecţie calului, apoi omului. O şea prea moale nu ar oferi destul suport şi ar fi fost mai rea decât lipsa uneia. Una prea aspră ar roade gâtul calului, creându-i dureri, determinându-i şi pe cei mai blânzi să încerce să scape de călăreţ. Să găsească textura perfectă, când pielea era greu de procurat, va necesita ingeniozitate, multe încercări şi greşeli.
..........................
Magda îi aduse o farfurie de mâncare în seara aceea, dar nu plecă imediat, aşa cum făcea de obicei. Stefan îi făcu semn să şadă în timp ce el mănâncă, dar ea clătină din cap şi rămase în picioare.
După câteva înghiţituri, el o privi. “Vrei să spui ceva, dă-i drumul”.
Ea aprobă, dar nu vorbi. Stefan învăţase să aştepte, în ce o privea. Pe de altă parte, îi plăcea compania cuiva în timp ce mânca. Mâncase de atâtea ori singur în anii războiului, înconjurat doar de frumoşii lui.
“Cât vei rămâne aici?”.
Întrebarea a fost atât de neaşteptată, încât preferă să mestece câteva momente, în loc să-i răspundă. Înghiţi cu grijă şi spuse: “Nu ştiu”.
Ea zâmbi. “Mă gândeam eu”.
Există vreun motiv... vrei să mă gândesc la plecare?”
Ea clătină din cap.
“Atunci de ce întrebi?”
“Sosirea ta, faptul că ai adus caii, a fost începutul speranţei pentru ele”.
“Ele? Tu nu eşti una dintre ele?”
Un mic bujor în fiecare obraz. “Eu sunt mai tânără...”
Acum el aprobă. Tinereţea este prin definiţie speranţă, iar speranţa tinereţe, o altă zicală din înţelepciunea bunicului. “Ce are a face speranţa cu faptul că eu stau ori plec?”
“Totul”. O spuse simplu, ca şi cum ar fi fost o explicaţie clară. Nu era. El decise să-şi însuşească tactica ei şi să nu vorbească. “Dacă mi-ai fi spus că stai o lună, un an, până la sfârşitul războiului... ar fi însemnat ceva”.
“Şi dacă ţi-aş fi spus că sper să nu plec niciodată?”
“Aşa e? Speri să nu pleci?”
“Ele... tu... vrei să rămân?”
Ea râse, era primul râs adevărat pe care-l auzise vreodată de la ea. Apoi roşi. El realiză că era frumoasă, deşi alţii ar fi putut să nu fie de acord. Fusese singur, atâta timp cu o altă definiţie a frumuseţii, încât nu-i cunoştea măsura, dar ea era frumoasă în momentul acela.
“Chiar te-am ajutat cu caii?” Râsul trecu, dispariţia bujorilor din obrajii ei conferi seriozitate întrebării.
“Da, foarte mult, simt că sunt mai mult ai voştri decât au fost vreodată ai mei.
“Ne vei ajuta şi tu pe noi în schimb?”
“Bineînţeles”. O spuse rapid.
“Fără să ştii ce fel de ajutor ne trebuie?”
“Da”.
“Spui da, fără să întrebi ce vrem”.
“Tu... satul, m-aţi primit pe mine şi pe cai fără întrebări. Orice aş putea face pentru voi e prea puţin”.

Trei seri mai târziu, când se întorcea de la cai la cabana lui, o găleată de apă încălzită la soare şi o bucată de săpun erau plasate pe scăunelul din faţa uşii, împreună cu cina, acoperită cu un ştergar. El se emoţionă, din nou, de generozitatea şi atenţia lor. Se spălă, fericit că evită răcoarea pârâului, apoi mâncă şi se pregăti de culcare.
În timp ce dormea, fu trezit de o mângâiere uşoară şi de conştiinţa faptului că cineva se urcase în pat lângă el. Vru să spună ceva, dar un deget îi acoperi gura, urmat de foşnetul unei rochii de noapte trasă peste cap.
Se trezi singur, nesigur dacă avusese un vis puternic sau totul fusese real. Ar fi râs, gândindu-se la conversaţia cu Magda, dar nu voia să-l audă cineva şi poate să interpreteze greşit. Trecuseră atâţia ani, îşi dădu el seama, de când nu mai simţise această bucurie fireacă. Ieşind afară, observă că găleata şi săpunul dispăruseră. Asta îl făcu să chicotească. Petrecuse multă vreme cu caii şi nu-şi dăduse seama că probabil mirosea ca unul dintre ei. Realiză că generozitatea nu-i fusese adresată lui, ci vizitatoarei necunoscute.
Toată ziua îşi făcu treburile obişnuite, încercând să menţină conversaţiile cu ceilalţi simple şi directe şi având grijă să nu se uite prea lung în ochii vreuneia dintre femei.
Şi aşa, mergea în fiecare noapte la culcare, neştiind dacă va fi trezit sau nu. Asta îl făcu să nu se poată odihni în primele săptămâni, dar după aceea deveni un soi de rugăciune. În nopţile de după munca grea, trupul său îndurerat se ruga pentru somn. În alte nopţi, cele de după zilele în care munca nu-l ostenea destul, se ruga pentru o vizitatoare. Nu se potrivea niciodată, însă nici rău nu era. Într-un colţ al minţii sale, era Magda de fiecare dată, deşi ştia că niciodată nu fusese ea.
După patru luni, vizitele nocturne s-au rărit şi, odată ce-şi dădu seama de motiv, nu se putu abţine să nu arunce priviri furişe către femeile în jurul cărora se agitau cele bătrâne. Cam în acelaşi timp observă că şi caii aveau căpestre noi, ţesute fiecare cu model diferit – modele pe care credea că le recunoaşte din crângul de pe munte. Deşi niciodată nu vorbise cu Magda despre asta, mai ştia că animalele primiseră inimă curată, deoarece uşoarele simptome dispăruseră.
În ce-o privea, ea părea neschimbată, deşi ceva mai retrasă. Mai discutaseră despre cai, ea îi mai adusese ocazional mâncare, dar exista o nouă distanţă între ei. Cu excepţia momentelor în care Andrei călărea, ceea ce făcea aproape zilnic, iar Stefan era foarte mândru de băiat. Acesta dovedea un talent înnăscut ; părăsise cu uşurinţă roibul liniştit pentru un cal mai tânăr şi mai puternic. Chiar şi Magda părea mai relaxată acum, iar o dată sau de două ori Stefan crezu că vede un pic de invidie în ochii ei. O întrebase o dată dacă vrea să încerce, dar ea refuzase.
Întrebarea Magdei, dacă va rămâne sau nu, nu-l bântuia, dar îşi dădu seama că, dacă va rămâne, trebuia să contribuie mai mult, iar caii de asemenea. Bineînţeles, a discutat asta mai întâi cu Magda şi s-a hotărât că animalele erau destul de sănătoase ca să are şi să care lemne. Iarna dădea semne că va sosi şi, cu ajutorul tuturor, puteau fi aduse destule lemne ca să le facă viaţa confortabilă în lunile următoare.

Stefan şi Andrei erau în mijlocul tăieturii cu un car plin de lemne când au auzit un zgomot familiar deasupra lor. Andrei privi în sus, urmărind zborul biplanului deasupra orizontului. Dar Stefan slăbi frânghia şi se grăbi să mâne cei doi cai sub copaci.
“Vino aici, Andrei”, a strigat el. “Nu trebuie să ne vadă”.
Dar Andrei era hipnotizat şi începu să-şi agite mâinile în aer făcând semn avionului ce-şi clătina aripile în direcţia lui.

În zilele următoare Stefan şi-a imaginat că aude tot timpul zgomotul biplanului, în afară de momentele în care încerca într-adevăr s-asculte. Atunci, tot ce auzea era fornăitul cailor şi sunetele fireşti ale satului. Noaptea era şi mai rău. Nu se mai ruga să-i vină vizitatoarele, ci doar ca micile colibe de pe panta dealului să rămână invizibile. Comportamentul lui nervos a devenit evident, aşa că nu fu surprins văzând-o într-o zi pe Magda aşteptându-l.
“Am mai văzut avioane”, spuse ea, atacând problema direct. “Nu trebuie să-ţi mai faci atâtea griji, nelinişteşti pe toată lumea”.
El scutură din cap. “Dar cunosc acest avion. Iar pilotul este din aceeaşi unitate în care am fost eu. Şi ştie despre cai”.
“Cel mult, a văzut doi cai şi un băiat. Asta e departe de a fi o herghelie”. Îşi puse mâna pe braţul lui, una dintre puţinele ocazii în care îl atinsese. “Pe lîngă asta, ai spus că a făcut lucrul acela... şi-a clătinat aripile”.
“Da”.
“Asta nu înseamnă că era prietenos? Că se juca ? Poate că războiul s-a terminat, te-ai gândit la asta?”
“Da. De fapt, m-am gândit la asta. Dar dacă războiul s-a sfârşit, de ce zboară în misiuni de recunoaştere?”
Ea se încruntă. “Cum putem fi siguri?”
“E un singur mod de a vă proteja, pe voi şi pe cai”.
“Care?”
“Plec, mă duc în jos pe munte”.
Ea clătină vehement din cap. “Nu, nu te vei mai întoarce niciodată, tu eşti un... un...”
“Dezertor”
“Şi asta înseamnă...”
“Ceva foarte rău în timp de război. Pot fi spânzurat, închis pe viaţă, dacă sunt generoşi. Dar dacă vin aici...”
“Vor lua caii. Asta ar fi destul de rău, dar... pe tine te putem ascunde.”
“Magda”. Stefan îi luă mâna. “Ştiu”.
Ea încercă să şi-o retragă, dar el o strânse şi o ţinu aproape. “Ştiu despre morminte, despre bărbaţii voştri”.
“Ah”.
“Ştiu că femeile au făcut hamuri cu acelaşi model ca şi lucrurile de pe cruci. Ştiu că au dat cailor numele morţilor. Dincolo de faptul că mai degrabă aş muri decât să-i las pe monştrii aceia să-i ia... caii ăştia sunt acum o parte din sat, la fel ca şi colibele, ca şi...”
“Copiii nenăscuţi?”
El se bucură că ea o spusese. Era şi uşurat că subiectul fusese deschis, că ţinea într-a lui mâna acestei femei-copil, că venise aici. Indiferent ce s-ar întâmpla, avea un simţământ de dreptate, care lipsise din el de când îşi putea aminti.
“Stefan, ce vom face?”
El se ridică încet, încă ţinând-o de mână. Apoi se aplecă, îi sărută mâna şi dădu să se îndepărteze.
“Unde te duci?”
“Sunt nişte... oameni... cu care trebuie să vorbesc”.
Găsi micul crâng cu cruci şi înţepeni la marginea lui. Erau zei şi taţi, fraţi şi fii pentru el. Nu le vorbi, cum ar fi făcut un credincios la altar, ci stătu, simplu, cu întrebarea în inimă, având încredere că ei îi vor arăta calea cea bună. Încercă să-şi deschidă inima cât de mult putea, ca să prindă orice şoaptă, apoi îşi întinse capul când simţi o briză printre frunze. Era un pustiu ciudat în crâng, atât de diferit faţă de prima dată când fusese aici. Numai vocea bunicului său, din nou şi din nou: “Nu le precupeţi nimic din tine”.
Se întoarse cu greu în sat, simţind durere în inimă. La ce se aşteptase? Nu-i arătaseră anii de război că omul e în ultimă instanţă singur, că primii care dezertează sunt zeii care ar fi trebuit să-l protejeze de inamic? Se afla la jumătatea drumului când observă, sau, mai degrabă, nu observă activitatea normală. Nici femei, nici copii. Nici... sunetele făcute de cai.
Alergă spre păşune. Era goală. Strigă: “Magda! Andrei!”
Nici un răspuns.
Se grăbi spre sat şi era gata să strige din nou când îi văzu, trei bărbaţi cu puşti, cu spatele la el. Se ori când unul se întoarse. Deşi nu purta uniforma, nu era nici o îndoială că se uita la faţa sergentului de brigadă.
“Aha, aha”, spuse sergentul, cu un rânjet, “omul nostru cu caii”
Ceilalţi doi se întoarseră. Intendentul şi unul dintre cercetaşi.
“Unde sunt, Stefan?”
“Nu ştiu”, spuse Stefan, încercând să-şi ascundă panica din voce. “Poate că i-au furat bărbaţii din sat în timp ce eram plecat”.
“Bărbaţii din sat?”. Sergentul se întoarse către cercetaş. “Credeam că ai spus că ai scăpat de toţi”.
“Minte”, replică cercetaşul. “I-am şters pe toţi de pe faţa pământului atunci când n-au vrut să ne spună unde se ascundeau femeile.
Stefan gemu.
“Unde sunt caii, Stefan?”, întrebă intendentul. “Avem nevoie de ei”.
“Un... unde vă sunt uniformele?”
“Războiul e gata”, intendentul făcu câţiva paşi spre Stefan.
“Cine a câştigat?”
“Pentru tine nu va avea importanţă, decât dacă ne spui unde sunt caii”. Erau la numai douăzeci de paşi acum.
Stefan se simţi bucuros că putea spune adevărul. Pentru că habar nu avea unde erau femeile. Era bucuros că nu erau aici. Zâmbi. “Pe cuvânt că nu ştiu”.
“Nu te credem”, spuse sergentul cu o voce cântată.

Aşteptarea şi realitatea au proprietăţi diferite. O parte din el se aşteptase ca cineva să vină să-l caute, pe el şi pe cai şi, odată găsit, ştia că va fi pedepsit într-un fel sau altul – poate chiar va fi spânzurat, pedeapsa standard pentru dezertori. Dar, chiar dacă ocazional visase smucitura funiei sau puştile aliniate, niciodată nu fusese durere adevărată.
Această realitate era dincolo de înţelegerea lui. Aluneca în şi în afara conştiinţei, acolo unde-l atârnaseră, cu braţele întinse în părţi, cu încheieturile mâinilor legate strâns de cumpăna fântânii. Sergentul se apropie de el, îi ridică bărbia aproape cu blândeţe.
“Unde sunt, Stefan?”
Nu mai putea vorbi. Sergentul îşi impinse degetul în gaura de glonţ din braţul lui Stefan. O durere pârjolitoare îl trezi, după care se moleşi din nou.
“Vezi şi la celălalt braţ”, îi spuse intendentul cercetaşului, care ţinti şi trase.
Stefan urlă şi crezu că va cădea exact acolo unde era, lăsându-şi încheieturile să atârne de legături. Însă doar se pleoşti, simţind şi mai multă durere în umeri, de credea că-i va plesni inima.
“Nu le vom face nici un rău, Stefan. Ştim cât de importanţi sunt pentru tine”. Intendentul se rezemă de puşcă. “Fermierii au nevoie de ei la fel de mult ca tine, şi vor plăti un preţ bun. Dacă nu ne-ai fi minţit, te-am fi făcut şi pe tine părtaş”.
Asta iscă un râset ascuţit din partea sergentului.
“Am spus că l-am fi putut”, sublinie intendentul.
Următoarea împuşcătură pătrunse în muşchiul moale al coapsei drepte a lui Ştefan. El nu-şi dădu seama dacă osul fusese spulberat, dar piciorul stâng nu-i putu susţine greutatea dureroasă, iar presiunea din braţe întrei durerea. Prin ceaţa roşie a agoniei, simţi o scuturătură, un cutremur îndepărtat, ce părea să se apropie de el. Luptându-se să-şi deschidă ochii şi să ridice capul, se uită în sus, convins că moartea era aproape.
Veneau să-l salveze, frumoşii lui, galopând din pădure către el, către tortura lui. Nu mai era bolnavele animale de tracţiune, aveau copitele strălucitoare şi mârâitul feroce al cailor de război, fiecare cu decoraţia lui unică, şi pe fiecare călărea câte un războinic purtând pălăria înaltă specifică regiunii, cu câte o sabie lucitoare ridicată deasupra capului, gata de luptă. Auzi una, sau poate două împuşcături, apoi doar săltatul copitelor. Apoi vântul. Apoi dormi, sau muri, nu-şi dădu seama ce.

Nu erau flori, iar fetiţa bătu din picior cu frustrare. “Mami, nu găsesc nici una”.
“Aproape am terminat. Ne întoarcem într-un minut”.
Întorcându-se spre mama ei îngenuncheată pe pământ, fetiţa i se uită peste umăr. “Ce e aia?”
“E Chemarea Paradisului”, o plantă foarte specială. Mama îşi şterse mâinile şi se dădu înapoi să se uite la rezultatul eforturilor ei. “Deşi în alte locuri se numeşte altfel”.
“Cum altfel?”
“Acolo de unde a venit tatăl tău, se numeşte Inimă Curată”.
“Trebuie să fie o plantă foarte bună dacă are nume atât de frumoase”.
“Este, păpuşa mea”.
“Creşte numai pe sub cruci?”
“Nu, Fanya”, mama ei oftă, rugându-se în tăcere ca fiica ei să depăşească perioada întrebărilor nesfârşite, ştiind totuşi că fiecare vârstă avea provocările ei. “Când o găsim în pădure, unde creşte ea, îi cerem permisiunea să o mutăm aici, în jurul crucilor, pentru ca morţii noştri să ne audă rugăciunile mai uşor”.
“Şi le aud? Ne aud rugăciunile?”
“Uneori. Când nevoia este mare”.
“Şi ne răspund?”
“Da, draga mea Fanya. Ştiu sigur că da”.
Fetiţa îngenunche lângă mama ei, se întinse şi atinse crucea, apoi se întoarse. “L-am întrebat pe tata dacă aş putea să...”
Mama îi puse degetul pe buze. «Cele mai bune rugăciuni nu trebuie să le audă nimeni, Fanya. Doar tu”.
Fata aprobă cu seriozitate. Mama şi fiica se ridicară şi începură să meargă, mână în mână, spre sat. Când ajunseră lângă fântână, Stefana îl văzu pe Andrei ţinând de căpăstru mânzul cu pată albă deasupra ochilor. Ea fugi de lângă mama ei şi se grăbi către el, sărindu-i în braţe.
“Mami, ai avut dreptate”, spuse Stefana.
“În legătură cu ce?”, întrebă Andrei.
Stefana îi şopti ceva în ureche, iar el o sărută pe frunte. “Încă avem nevoie de permisiunea mamei tale”, spuse el. “Depinde de ea”.
“Andrei, ce crezi că faci?”
“Ai promis că-mi dai voie s-o învăţ să călărească. Astăzi e la fel de bine ca oricând...”
“Ai spus, mami, ai spus”, repetă Stefana.
“Am spus că într-o zi o vei putea învăţa să călărească. Nu am spus în ce zi”.
“Asta sună a promisiune în urechile unui copil, Magda”. Andrei zâmbi, iar Stefana se uită la mamă-sa cu ochii aceia ca ai tatălui ei, şi Magda ştiu că nu poate să-i refuze.

Vizualizări: 39

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor