Remus se îndepărtă fără prea mare entuziasm, când se auzi strigat din urmă.

  • Zicea, parcă, ceva de Obor. Poate o găsești pe acolo.

Măcar avea un punct de plecare și oricum era aproape de casa doctorului. Trebuie să-și facă griji acum. Și-o închipui că a fugit. Dacă ar trece pe la el ar pierde timp prețios. Cine știe unde ar avea chef să plece zăpăcita de Afrodita!

Se făcuse aproape șase seara, așa că o porni în pas vioi spre Bucur Obor. Era ora la care vagabonzii încep să-și caute adăpost pentru noapte, iar cei care aveau un loc stabil se retrăgeau ”acasă”. La acest gând Remus grăbi pasul. În zece minute a ajuns la Piața Romană. În ritmul ăsta îi mai trebuiau încă zece să ajungă în Calea Moșilor și zece până la Obor. Nu a mai ținut socoteala. În fața unei patiserii de la Piața Galați a văzut-o pe Afrodita. Magazinul se închisese, dar femeia probabil că cerșise acolo toată ziua și nu se hotărâse încă să plece. Norocul lui.

  • Bună seara, Afrodita!

Femeia nu-i răspunse. Părea atât de gânditoare încât Remus nu îndrăzni să o mai deranjeze. S-a așezat lângă ea pe o bordură și aștepta să-l bage femeia în seamă. Știa că e capricioasă. O cunoscuse iarna trecută într-o fabrică părăsită în care își găsise adăpost o mare parte dintre vagabonzii orașului. Fusese o noapte înfiorătoare. Patru tineri băuți și drogați își puseseră în gând să violeze un copil. Era un băiat fără prieteni și se gândiseră că nu le va fi prea greu. Lui i se făcuse milă de copil și îl salvase, în schimb fusese bătut groaznic de cei patru derbedei. Obosiseră de beți ce erau și îl lăsaseră în pace. În timp ce fugea, băiatul fusese prins de Afrodita, care era cam amețită de băutură și voia să facă amor cu el. Scăpase de dracul și dăduse peste tac-su. În disperare, băiatul o lovise cu o cărămidă în cap, lăsând-o într-o baltă de sânge. Se trataseră reciproc și așa ajunseseră să se cunoască. De atunci se mai văzuseră de câteva ori, dar el îi refuzase avansurile amoroase și femeia îl considera impotent.

  • Ai obosit, Afrodita. Nu mai cauți iubirea?

Pentru că femeia tăcea, el continuă să vorbească.

  • Iubirea degeaba o cauți. Nu are adresă și nici nu este un obiect pe care să îl găsești la magazin. Dacă ar fi așa, tot bogații ar avea parte de ea. Totuși, nici o Fata Morgană nu este. S-a scris despre iubiri care au stârnit războaie, invidie, admirație, ură sau care au adus moarte în jurul lor. Toate marile iubiri s-au clădit pe suferința altor oameni sau chiar a celor aleși. Da, pentru că iubirea este cea care alege. Noi nu avem nicio putere. Și apoi, nu-mi amintesc de vreo iubire mare care să nu fi stârnit furtună în jurul ei. Or fi existat și astfel de iubiri, dar nimeni nu a fost interesat să le transmită posterității și, pe bună dreptate, ce ar fi de spus despre o iubire care nu întâmpină obstacole, în numele căreia nu se luptă două națiuni sau măcar două familii, fără rivali sau victime? E plictisitor. Tu, dacă nu ai găsit, adică nu ai fost găsită, aleasă de o astfel de mare iubire cât timp ai fost tânără și frumoasă, că așa am auzit, crezi că vei reuși acum, bătrână și în situația neplăcută de a nu te putea îngriji? Acum mai degrabă te-ai apropia de cele sfinte decât de cele lumești, zău așa.

Văzând că femeia de lângă el nu dă niciun semn că l-ar asculta, o privi mai atent. Puse mâna pe ea și își dădu seama că murise. Afrodita, vagaboanda veșnic în căutarea iubirii, murise cu ochii larg deschiși, înfipți în lumea în care nu-și găsise locul.

Remus se uită în rucsacul femeii, singurul bagaj pe care îl purta tot timpul cu ea și găsi acolo poșeta. O dechise nerăbdător și oarecum vinovat față de femeia ce tocmai murise și îi răsturnă conținutul pe trotuar. Deznădejdea puse stăpânire pe întreaga-i ființă. Buletinul Verei nu mai era acolo.

Și-a luat adio de la Afrodita cu ochii în lacrimi, atât de mila vagaboandei cât și a sa. Cum o va mai găsi acum pe Vera? Unde s-o caute? După ziua în care o posedase ca un animal, fusese acasă la ea, însă îi dăduse taximetristului adresa și nu reținuse traseul. Nici măcar zona în care ajunsese, atât de preocupat era. Apoi, după ce aflase că fata nu ajunsese acasă, se tulburase și mai tare și nu mai vedea nici pe unde merge. Știa numai că locuia la curte, nu la bloc, dar în București erau o mulțime de case la curte. Parcă avea și demisol. După ce bunica Verei îl expediase, cam grăbită parcă, se prăbușise lângă grilajul din fier forjat al unei ferestre de la demisol. În mijlocul grilajului era un cap negru de gargui care îl privea cu ochi răi. Îl speriase o bătrână, care deschisese furioasă fereastra, măscărindu-l în fel și chip, crezându-l, desigur, un vagabond. Asta e tot ce-și amintea de locuința Verei. Era aproape imposibil să verifice toate casele cu demisol din oraș, dar era hotărât să o facă. Trebuia să găsească grilajul cu gargui.

Și dacă o găsea, ce rezolva cu asta? Mai locuia Vera acolo? Dacă nu se mutase, probabil că acum era măritată. Ce va face dacă o va găsi? Ce-i va spune? De fapt, de ce o mai căuta? El nu-i mai putea oferi nimic. Nu mai putea repara nimic acum. Poate că voia să se asigure că fata e bine. Că nu fusese traumatizată de acea întâmplare și avusese puterea să meargă mai departe, să-și vadă de viața ei. Pentru liniștea lui o căuta, nu pentru ea. Totuși, nu putea trăi altfel. Trebuia să știe. De mâine va începe căutările. Simți din nou foamea și își aminti de doctorul Streașină. Cine știe ce gânduri și-o fi făcând.

Îi răspunse la ușă, deloc mirat, de parcă știa că la ora asta avea să vină. Văzându-l așa dărâmat nu i-a făcut niciun reproș.

  • Vezi că e niște mâncare pe masă, în bucătărie. Eu am mâncat deja.

După ce s-a spălat și a mâncat, Remus s-a dus în sufragerie. Doctorul se uita pe niște hârtii. Din difuzoare vocea răgușită a lui Louis Armstrong insinua că lumea ar fi minunată. Îi simți prezența lângă ușă și lăsă hârtiile pe măsuța de cafea.

  • Uite cum stau lucrurile. Nu te mai simți așa stingher, că mă faci să mă simt prost. Ți-am spus că asta e și casa ta până când îți rezolvi situația, oricât ar dura, pentru că ar cam putea să dureze. Poftim un rând de chei, să poți pleca sau veni când ai chef. Nu trebuie să-mi dai explicații. Ți-am luat și un telefon mobil, să putem comunica dacă apare ceva. Acum, o chestie mai delicată. Eu nu pun mare preț pe bani, dar știu că fără ei e greu să te descurci. Eu am mai mult decât îmi trebuie și îți pot oferi un împrumut. Te rog să-i primești și mi-i vei înapoia când ai să-ți recapeți bunurile.

  • Care bunuri? Crezi că mai am ceva din ce-am avut odată?

  • Asta rămâne de văzut. Pentru mine e ca un joc de ruletă.

  • În cazul ăsta, eu sunt bila. Cine știe unde mă aruncă soarta...

  • Lasă, că soarta o mai ajutăm și noi un pic, n-o lăsăm așa, la voia sorții. Azi l-am vizitat pe amicul nostru. Se recuperează foarte bine după bătaia încasată. Criminalii ăia ar trebui băgați la ocnă pe viață, dar justiția noastră e prea blândă, atunci când îi prinde. Ce e mai îngrijorător e faptul că oamenii au devenit indiferenți. Imposibil să nu-i fi văzut cel puțin o duzină de cetățeni pe golanii ăia bătându-l pe copil, ziua în amiaza mare, în centrul orașului, dar toți își spun că nu e treaba lor. Nu-și dau seama, nebunii, că fiecare privire întoarsă de la ticăloșiile vieții îi îndepărteză de omenie și îi apropie cu pași repezi de anarhie. Încet dar sigur, ordinea dispare, frica de lege dispare și se instaurează haosul. Oamenii vor începe să fugă din orașe, pentru că aici va fi răul cel mai mare. Cu timpul însă, nu vor mai avea unde să fugă, pentru că răul va fi peste tot. Cei buni vor fi nevoiți să devină răi pentru a supraviețui. Jungla va deveni cel mai sigur adăpost pentru oameni.

  • Doctore, mă sperii. Despre ce lume vorbești?

  • Despre lumea în care trăim cu atâta indiferență, de parcă ne-am uita la un film, nu la lumea noastră, la viețile noastre. S-au pierdut legile tribului, ale comunității. E fiecare pentru el, ceea ce înseamnă autodistrugere.

  • Ai dreptate. Astăzi o femeie a murit în plină stradă și nimeni nu a observat. Ce-i drept și mie mi-a luat ceva timp, deși am mai și vorbit cu ea. Murise atât de frumos încât părea vie. O vagaboandă pe care o cunoscusem. Probabil și acum e tot acolo.

  • Unde zici că s-a întâmplat?

  • În fața patiseriei de la Piața Galați.

Doctorul a dat un telefon și a trimis un echipaj al salvării acolo.

  • Am vorbit cu un avocat în legătură cu identitatea ta. Trebuie să deschidem proces și va dura destul de mult. Altă cale nu este. Gândește-te la câteva persoane care te-ar putea recunoaște.

  • Am câteva nume.

  • Rude ai?

  • Am niște verișori prin Ardeal.

  • Primari?

  • Da. Mamele au fost surori.

  • Bun. S-ar putea să fie nevoie și de ADN. Oricum, va trebui să te recunoască și ei. Crezi că vor veni la tribunal? Ești în relații bune cu ei?

  • Nu ne vizitam, dar mai vorbeam la telefon de sărbători și ne-am văzut la nunta unei nepoate cu vreo doi ani înainte de acea întâmplare.

Doctorul nu mai spuse nimic. După ce tăcerea se plictisise, Remus a reluat discuția.

  • Spune-mi, Grigore, nu vrei să știi ce s-a întâmplat atunci?

  • Îmi vei spune tu când vei dori.

  • Ai dreptate. Îți voi spune. Știi, de mâine am să încep să caut o anumită casă în București. Voi lipsi toată ziua. Te deranjează?

  • Deloc. Te pot ajuta cu ceva?

  • Nu. Nu ai cum. Numai întâmplarea mă poate ajuta. O pot găsi în câteva zile sau în câteva luni, dar sigur am s-o găsesc.

  • Îți doresc succes.

  • Mulțumesc. M-aș cam duce la culcare. A fost o zi grea.

  • Bine, Remus. Eu mă mai uit pe hârtiile astea. Noapte bună, domnule arhitect!

  • Noapte bună, Grigore!

Vizualizări: 206

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Mai 7, 2012 la 3:12pm

nu-i bai, domnule Radescu. nu mă simt jignit. 

în ceea ce privește textul, este un fragment de roman. 

când vă dați seama ce le lipsește personajelor, sunt disponibil să vă ascult.

toate cele bune!

Comentariu publicat de radescu paul pe Mai 7, 2012 la 12:23pm

nu am vrut sa jignesc domnul Poiesteanu. Poate nu inteleg eu dar ce idee vrea sa transmita textul? m-a facut totusi sa rid numele personajului feminin in contextul lumii in care traieste. si va inselati. Teatrul nu e fantastic ci real.Dupa parerea mea nu ti reusit sa conturati personajele foarte bine.le lipseste ceva.n as putea sa spun ce.

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 28, 2012 la 3:32pm

Sărut mâna, doamnă Mara!

Textul este, desigur, ficțiune. Ideea, însă, este reală.

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 26, 2012 la 9:32pm

Dumneavoastră, domnule Radescu, sunteți obișnuit cu lumea fantastică a teatrului și mă gândesc că sunteți, poate, rupt de realitate. Se întâmplă artiștilor care pun mult suflet în meseria lor.

Am scris și eu pentru oameni obișnuiți, nu fiți prea aspru.

Comentariu publicat de radescu paul pe Aprilie 26, 2012 la 12:27pm

chiar nu inteleg ce realitate vad colegii mei aici. scriitura e foarte simpla si dialogul pueril.

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 24, 2012 la 8:35am

Acesta este un ideal al tinereții, domnule Timerman, să avem lumea la picioare. Aveți dreptate. Fiecare om are propria lui lume, pe care trebuie să o pună în relație cu lumile celorlalți oameni. Problema este că oamenii nu mai știu să interfereze. Ei vor să aibă la picioare lumile celorlalți, nu fiecare pe a lui, de aceea nu reușim să ne ridicăm la nivelul vieții noastre. Zic și eu...

Mulțumiri pentru intervenție!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 24, 2012 la 8:30am

Realitatea despre care vorbiți, domnule Mureșan, ne este indusă artificial și nu reprezintă natura umană. Răul a existat dintotdeauna, dar parcă acum prea am devenit jucăriile neputincioase ale lui (lor!). Din letargie și acceptarea indiferentă a răului trebuie să ne smulgem.

Toate cele bune!

Comentariu publicat de TIMERMAN DUMITRU pe Aprilie 24, 2012 la 12:34am

Interesant este faptul că lumea asta în care trăim e formată din mai multe lumi...Acesta este misterul vieţii...Important este ca prin ceea ce facem... lumea să fie la picioarele noastre...nu, noi, să ajungem la mila ei...

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 23, 2012 la 9:18pm

Mulțumiri, doamnă Vali!

Comentariu publicat de Viorel Ploesteanu pe Aprilie 23, 2012 la 9:18pm

Mulțumesc de lectură, doamnă Lenuța!

Într-adevăr, trebuie să ne trezim.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor