Gustul Libertății (capitol publicat în trei părți din romanul Cartierul Proletarilor)

(MULȚUMIRI ASOCIAȚIEI 15 DECEMBRIE 1987 din Brașov, pentru accesul la documentație!)

Cojile seminţelor de floarea soarelui se înmulţeau în continuu, treptat, încet şi sigur, până când acoperiră aproape în întregime faţa de masă, formând pe alocuri movile. Şi continuau să crească, parcă în ciuda lui Jan Scarlat, care privea ofuscat atât la seminţele coapte pe plită care se serveau din abundenţă, cât şi la ronţăitorii acestora şi, starea lui psihică trecea de la o postură în alta: la început de comicăreală, apoi de perplexitate, ca să ajungă în cele din urmă la un profund dezgust. Însă toate aceste transformări nu păreau să îi deranjeze pe cei din familia Roman: Ion, nevastă-sa Mihaela, şi cele două fiice ale lor Marta şi Camelia. Ședeau cu toții în jurul mesei, devorau neîncetat bietele seminţe, şi ascultau cu zâmbetul pe buze terifianta povestire a lui Ion, pe care o auziseră deja de nenumărate ori cu prilejul oricăror vizite făcute de vreun musafir. Poate că această povestire era singura forţă care îl mai ţinea încă pe Scarlat în loc şi îi mai alina proaspăta durere de ficat ce îl apucase. Venise cu o problemă şi acum era obligat să asiste la o alta:
-Nu ştiu cine mi-o fi stârnit până într-atât curiozitatea, Dumnezeu sau dracul?
-Toate au scopul lor, Ioane! îl încredinţă Scarlat. Semnele de întrebare le vei elucida peste câtva timp, peste câţiva ani sau poate pe lumea cealaltă.
-Că bine zici! îl aprobă Ion. Uite că a trecut mai bine de un an şi tot n-am găsit încă un răspuns.
-Am azit că ţi-au dat drumul deja de trei săptămâni.
-Ba chiar de-o lună! îi rânji Ion prosteşte, ciufulind cu bunăvoie coama blondă a fiicei sale Camelia, care nu se mai sătura să îl privească.
-Văd că va fost dor de tăticul vostru! remarcă Scarlat, zâmbindu-le oarecum.
-Ne-a fost dor de el la toţi! sări doamna Roman, zâmbindu-i cu gura până la urechi. Dar serveşte-te Jane, nu sta după noi, simte-te ca acasă! îl îmbie cu o nouă tavă cu seminţe pe care i le puse în faţa ochilor, spre adîncul lui dezgust, iar cele două coji care stăteau lipite de barba femeii i-l amplificau, făcându-l să reacţioneze cu totul reticent la ospitalitatea acesteia. Cojile de seminţe îi decorau femeii fizionomia de mai bine de un sfert de oră şi, nimeni nu se încumeta să îi spună să și le înlăture.
-Şi cum naiba de te-au agăţat ăştia, măi, Ioane? Ai pătruns şi tu în clădire? îl descosea Jan, dornic să afle cât mai multe.
-Nu, măi. M-a pus boala să mă ţin după nebunii ăştia ai mei de colegi ca să văd cât de hotărâţi erau. Şi când am văzut cât erau de hotărâţi m-am oprit pe trotuar şi am continuat de acolo să mă zgâiesc la ei. Eu mai mult mă distram şi îmi râdeau toate mădularele în mine văzându-mi colegii care au trecut de la băşini, râgâieli, slănină cu ceapă, direct la patriotism şi marşuri de protest. Aşa m-am şi văzut în fotografiile lor când m-au dus la secţie, râzând şi arătându-i cu degetul. Aşa m-au şi poreclit: „Nea Veselie”. Să vezi ce mai râdeau când mă căpăceau şi mă sâcâiau cu interogatoriile. Îmi ziceau: „Ţine, Nea Veselie!” şi îmi jucau şalele cu pumnii de mă dureau cu orele. Da nici eu nu m-am lăsat mai prejos, le-am intrat în joc. Râdeau ei, râdea şi nea Veselie. Ghinionul meu a fost că în poze purtam echipamentul de lucru, salopetele. Am avut şi noroc, cu carul. După ce m-au cotonogit săptămâni întregi cu bătaia şi cu torturile, le-am putut demonstra că în acea zi tocmai mă întorsesem de la vot. Norocul meu a fost că au avut dramul de bunăvoinţă şi au cercetat formularele. De acolo a reieşit că fusesem prezent la alegeri. Nu m-au crezut că am participat la revoltă ca un simplu privitor inofensiv. Sau mai bine zis, n-au vrut să mă creadă!
-Mai degrabă n-au vrut să te creadă! Bine spus… îl aprobă Scarlat, stârnind spre mirarea lui bunădispoziţia tuturora.
Cel mai abitir râdea doamna Mihaela Roman, care îşi puse imediat rolul incontestabil de gazdă în funcţiune. Îl găsea deosebit de simpatic:
-Haideţi, domnule Jan, serviţi-vă vă rog cu seminţe!
Scarlat dădu din nou cu ochii de cojile negre din barba femeii, şi asta îl enervă deosebit la culme:
“Doamnă dragă, mai lasă-mă dracului cu răsărita dumitale!” însă se mulţumi să o refuze amabil cu mișcări de negație ale capului, zâmbindu-i cu o desăvârşită prefăcătorie. Se îndreptă pe urmă spre Ion:
-Şi cum te-au săltat?
-Ehe, mari şmecheri. Mi-au zis că am fost identificat ca martor la un accident de circulaţie. M-a pus naiba să le mai şi confirm: „Da, cum să nu! S-a răsturnat un beţiv cu bicicleta pe carosabil şi i s-au spart sticlele cu bere din cofer. Să vedeţi ce-l mai înjurau şoferii…”
„Da, da! îmi zâmbea prieteneşte miliţianul. Urmeză să ne confirmaţi toate lucrurile ăstea la secţie! Sunt nişte detalii importante, vă rugăm să le ţineţi minte!”
Ce credul am fost, şi deosebit de prost!
Ultimele sale cuvinte stârniră o isterie în masă. Cele două fiice ale sale: Marta şi Camelia râdeau cu toată sinceritatea; ca de altfel şi nevastă-sa. Scarlat schiţă doar un zâmbet, şi acela pe jumătate amarnic: „Nu mai e Roman omul pe care îl ştiam. L-au dilit ăia, şi odată cu el i s-a dilit şi familia.”
-La început au fost foarte politicoşi cu mine. Unul dintre miliţieni mi-a aprins chiar şi o ţigară. În curtea miliţiei, când m-au dat jos din dubă, mi-am dat seama că ceva nu puţea a bine. De la mai multe ferestre cu gratii răzbăteau gemete, urlete şi strigăte isterice. Am auzit şi plânsete, chiar şi de copii. De-abia atunci li s-au schimbat şi lor feţele, de la amabilitate, la sarcasm şi nervozitate. Am dat instinctiv să mă urc înapoi în dubă, însă unul dintre ei, mai solid, m-a prins vârtos de mână şi m-a întors către intrarea în secţie atenţionându-mă: „Mă, să fii cuminte!” S-a băgat în seamă şi şoferul, un schilod, îi atârnau pantalonii în cur…
Povestitorul fu întrerupt de voioşia de nestăpânit a familiei. Îl găseau foarte hâtru. Însă pe Jan îl deranjau toate aceste întreruperi. Voia cu orice dinadins să afle ce se întâmplase în spatele societăţii:
-Şi ce ţi-a zis şoferul, a fost respectos?
Observând că lui Scarlat nu îi ardea de râsete, fiicele şi soţia fostului deţinut se calmară subit.
-Ei aş, respectos! îl privi pe Jan cu contrazicere. Mi-a indicat o uşă şi mi-a zis: „Pe acolo e intrarea!” şi, ca să fie mai explicit, mi-a ars şi-un şut în moalele feselor.
-Ai, măi, Ioane, ce naiba, chiar aşa s-au comportat cu tine?! îl provocă Scarlat, care era la curent cu o mulţime de astfel de povestiri pe care nu le văzuse niciodată cu ochii, însă le auzise.
-Asta a fost o gâdilătură, Jane. Eu am suportat cum am suportat bruscările lor, însă ce-am văzut la alţii… nu le-aş dori-o nici duşmanilor mei, şi le urez să îi păzească bunul Dumnezeu.
-Ce-ai văzut, Ioane?! îşi exageră Scarlat interesul, de-abia aşteptând parcă să le povestească colegilor cele auzite în tura de seară.
-Încă de la intrarea în secţie era mare haos…
-Dar la ce secţie te-au dus?
-La cea principală! i-o luă înainte nevastă-sa, de a cărei barbă mai atârna doar o singură coajă de sămânță, cealaltă îi căzuse. Cât am mai plâns pe la poarta instituţiei şi câte sufertaşe cu ciorbă i-am tot cărat, săracu’…
-Pe culoarele secţiei predomina o mare agitaţie. Miliţienii, atât în uniforme cât şi în haine civile, cu feţe specifice sau mascate, îmbrăcate într-o indiferenţă care îţi dădea frisoane, mişunau de pe un culoar pe altul, urcau şi coborau neîncetat scările, intrau în anumite camere, ca apoi să iasă şi să intre la întâmplare în altele.
-Măi, să fie! se uimi Scarlat. Mi s-a făcut părul găină! Şi… te-au întemniţat?
-Răbdare! râse Roman necontrolat, încântat de interesul pe care i-l stârnea lui Scarlat. La început, unul din cei care mă însoţeau s-a desprins de grup, a vorbit ceva cu cei care făceau evidenţa în registre şi m-au predat lor, după care s-au dus înapoi în grabă la maşini.
-Ca să pornească după alte arestări!
-Exact! întări Roman. Cei care m-au luat în primire nu prea au avut timp de mine, şi nici de ceilalţi care îşi aşteptau rândul la investigaţii. Eram prea mulţi, nu mai aveau birouri. Ne-au înşirat de-a lungul zidului şi ne-au pus să mirosim lambriurile. Atâtea ore le-am mirosit că le-am memorat mirosul: dulceag, cu esenţe de praf şi rumeguş, transpiraţie, miros de gură, deznădejde şi teamă.
-Asta da tortură! înmărmuri Scarlat, însă o rafală isterică de râsete ieşite cu hidoşenie din plămânii lui Roman îi curmară pe loc mirarea.
-Faptul că am stat jumătate de zi lipit cu nasul de lambriurile culoarului, că nu am avut voie să îmi mut privirea nici în stânga şi nici în dreapta ca să îmi studiez colegii de suferinţă, că am stat atâtea ore nemâncat şi însetat, sau că nu aveam voie să îmi mut greutatea piciorului de pe unul pe celălalt, pentru mine toate astea nu au fost o tortură!
-Hai, mă, Ioane, mă iei cu exageratul?!
Roman îi făcu un semn molatic, desemnat permisiunii să fie lăsat să continue, şi îşi reluă cu aceeaşi însufleţire debitul:
-Adevărata tortură era să aştepţi să îţi vină rândul, ascultând urletele înfiorătoare pe care le scoteau cei care erau supuşi la interogatorii, în acompaniamentul furnicăturilor de pe şira spinării. De ce or fi scos atâta timp sunetele acelea animalice?! Ce le făceau? Le smulgeau unghiile, le striveau degetele în tocul uşii, îi ardeau cu ţigara?… Noi, cei din hol, ne răream cu încetinitorul. Însă nu ne puteam da seama de lucrul ăsta. Nu ne era permis aşa ceva. Dacă îţi mişcai cu câţiva microni bărbia mai la stânga sau la dreapta, primeai o palmă atât de răsunătoare peste ceafă, de îţi răsuna jumătate de oră timpanu’. Eu n-am încasat decât una. Însă mi-a fost de-ajuns pentru tot timpul cât am aşteptat acolo. Mi-am propus cu o disciplină de fier să le intru în voie, dar nici aşa nu m-au lăsat în pace. Un gardian grăsun și bondoc, mi-a îndesat fără nicio milă degetul mare în spinare, de mi-a perforat ridichiul. N-am îndrăznit să mă chircesc şi să mă văicăresc de durere…
„Ce paştele mă-tii stai cu ochii închişi? s-a răstit de-odată de m-am cutremurat tot. Te gândeşti, hai? Reflectezi? Înainte să faci excrementu’ pe care l-ai făcut timp de o jumătate de zi, n-ai avut deşteptăciunea să-ţi bagi minţile-n cap? Las’, c-o să ai tu tot timpu’ din lume, bă, să te tot gândeşti la ce-ai făcut! În două zeci şi cinci de ani or să îţi sece toate! Atât o să iei, băă!!! a răcnit la mine din toţi bujocii. Atât o să luaţi, băă!!!” a răcnit şi la ceilalţi.
Am înghiţit în sec. Mi-am făurit în câteva secunde viitorul. Mă şi vedeam la defrişări în balta Brăilei. Parcă-mi văd şi acum în creieri pacheţelul cu îmbrăcăminte, lame de ras şi săpun, cenzurat, trimis o dată la jumătate de an, că mâncarea şi ţigările din el le-ar fi dat ăia care l-ar fi controlat dispărute. Apoi mă gândeam la nevastă-mea, singură, neajutorată, crescând doi copii, fără un suflet bărbătesc lângă ea care să o susţină, fără să mă mai aştepte…
-Te-aş fi aşteptat şi nouăzeci de ani! se înflăcără nevastă-sa Mihaela, strângându-l la piept cu putere.
-Şi apoi mă gândeam la fetele mele, cum or să se descurce ele singure? Fără tată, fără educaţie, neajutorate; să mă uite. Îţi dai seama că peste douăzeci şi cinci de ani, cînd aş fi ieşit de acolo, aş fi avut şaizeci şi trei? Copiii mei nu m-ar mai fi recunoscut, nu m-ar mai fi ţinut minte. Poate că mi-ar fi fost ruşine să mă arăt în faţa ochilor lor, le-aş fi evitat. Mă şi vedeam căţărat la vârsta boşorogeniei prin tot felul de copaci, urmărindu-le de sus de acolo, ca să le văd cu ce boala de beţivi, boschetari, aurolaci sau tot felul de depravaţi mi s-au căsătorit sau îmi umblă. Dar n-a fost să fie aşa! radie Ion Roman. Veniţi la tăticu’ vostru să vă drăgostească!
Îşi deschise braţele voind parcă să cuprindă toată zările şi, cele două fete nu întârziară să îi intre în îmbrăţişare. Stăteau toţi patru într-o înlănţuire drăgăstoasă, ciugulindu-se galeş, în propriul lor alint. Scarlat se temea de un singur lucru: ca nu cumva lui Ion Roman să îi dea prin minte ideea să îşi răsfire şi mai abitir braţele şi să îl cuprindă şi pe dânsul. Însă din fericire pentru el acest lucru nu se întâmplă. Se dezmierdară cât se dezmierdară şi apoi fetele sale şi soţia ieşiră din îmbrăţişare şi se uitau din apropiere la el parcă slăvindu-l, întocmai unui zeu, pe când Roman îşi reluă relatarea:
-Mi-am dat silinţa să nu îi mai calc pe miliţieni pe nervi. Erau deosebit de nervoşi, mai ales ai noştri, braşovenii. Doar la ei acasă scăpaseră situaţia de sub control. Mi-am propus să nu mă mai înspăimânt de urletele care se năşteau dincolo de culoare şi nici să nu îmi mai întorc nicăieri capul nici măcar cu câțiva milimetri. Voiam să se sfârşească totul cât mai repede, indiferent de consecinţe. Ca să îmi treacă timpul, mă gândeam la tot felul de lucruri: la copilărie, la colegi, la locul de muncă, acasă, apoi îmi fredonam în creier zeci de melodii. Obosisem. Stăteam din nou cu ochii închişi şi, de-o bucată de vreme, respiram adânc, parcă aşa oboseala părea mai puţin chinuitoare. În afara mirosului de transpiraţie şi guri stătute am mai simţit unul, de cârnaţ şi ceapă roşie. Am deschis brusc pleoapele. În faţa mea stătea un umflat cu ochii beliţi cât borcanele. Îşi lăsase cascheta de miliţian pe masă. Nu ştiu de cât timp mă observa aşa, că eu deschisesem ochii de-abia atunci când i-am simţit mirosul gurii ghiftuite. Mi s-a apropiat şi mai abitir de nas cu putoarea lui respingătoare şi mi-a tras pe loc nişte concluzii prieteneşti: „Cristomaţia mă-tii, cugeţi, ai?” Îmi prinsese urechea în pumn şi mi-o sucea şcolăreşte: „Când ai spart, vandalizat, hulit, înjurat şi huliganizat în plin centru oraşului n-ai avut timpu’ necesar să cugeţi că nu e bine ceea ce faci, ai?”
N-am îndrăznit să îi spun că eu n-am participat acolo decât ca simplu privitor, că o încasam şi mai tare. Cel mai mult i-a deranjat pe ei faptul că purtam pe mine salopeta de muncitor. M-au asimilat cu colegii mei revoluţionari. Da’ eu am stat ca tot românu’, la locu’ lui, doar m-am zgâit, i-am lăsat pe alţii să isprăvească ceea ce au plănuit. Mi-au şi spus atunci când mi-au arătat fotografiile în care râdeam de mă prăpădeam în toate, că am pângărit uniforma muncii, că scopul ei trebuia să fie unul constructivist, nicidecum unul demolator.
Eu, cel puţin am avut dreptate să nu mă explic. Toţi cei care şi-au dat drumul nemulţumirilor au luat-o pe coajă rău de tot. N-am avut curajul să mă uit la înnăbuşirea represaliilor celor nemulţumiţi. Auzeam doar cum erau înfrânţi de bastoane. După icnete, văicăreli, implorări, îmi dădeam seama că în urma loviturilor oamenii cădeau în genunchi. În câteva fracţiuni de secundă, atât cât aveam timp să îmi mişc pupilele, îi mai zăream şi pe alţii zăcând pe burtă. Funcţionarii statului îi ajutau pe suferinzi să se ridice cu grijă şi amabilitate, aplicându-le pumni şi izbituri de picioare în toate părțile. Cei care nu se ocupau cu ajutatul îi supravegheau pe ceilalţi şi mai abitir, de-abia atunci răsuna ecoul palmelor după urechi sau după ceafă, când îndrăzneau să îşi întoarcă privirile către cei bătuţi. Eu m-am chinuit pe cât am putut să nu le dau satisfacţia asta. Dar tot te prindeau. Îţi găseau nod în papură pentru orice. Pentru mine, clipa fatală a fost atunci când am început să îmi mut greutatea corpului de pe un picior pe altul. Aşa am primit un baston peste fese de mi-a venit să mă caţăr pe pereţi. Ticălosul a ştiut cum să mă lovească. Mi le-a cuprins pe amândouă. Am scos un icnet înăbuşit, şi mi s-a accelerat respiraţia. Dacă făceai greşeala şi ţipai, mai tare îi enervai, şi de-abia atunci ţi-o luai: „Na, ca să ai motiv să urli!” Aşa se răzbunau pe cei care cedau durerii.
Am stat aşa zeci de minute, ore în şir, fără să mai am curajul să închid ochii. Mă dureau. După un anumit timp îmi dădeau senzaţia de miopie.
Mă obişnuisem de mult cu urletele interogaţilor. Începuseră să mă enerveze şi pe mine. În momentele ălea îi înţelegeam şi pe miliţieni, erau iritaţi de ele. Nici ei nu le mai suportau. Cel mai mult mă deranja însă aşteptarea. Voiam să-mi primesc şi eu căsăpeala şi să fiu lăsat în pace, sau speram că ar fi trebuit să fiu.
Se făcuse noaptea târziu. Eram slăbit, muream de sete şi de foame, însă nu de asta îmi era mie teamă. Miliţienii care ne păzeau obosiseră, nu ne mai supravegheau cu atâta zel. Începusem să dau încet ocheade în stânga şi-n dreapta. După câtva timp, când am văzut că cercetarea făcută de mine nu deranja pe nimeni, mi-am răsucit fără scrupule capul în ambele părţi. Daca-i fi ştiut ce mult mi-au priit mie mişcările astea. Mi-au descleştat toată ceafa şi mi-au mai calmat cârceii care mi se puseseră pe omoplaţi. Am avut apoi timp să îmi văd şi colegii de suferinţă. Rămăseseră mai puţin de zece. Erau terminaţi. Un singur fapt mă îngrozise: când i-am văzut dimineaţa, pentru prima dată, erau bărbieriţi, aranjaţi, împrospătaţi cu parfum bulgăresc cu miros de trandafir, iar atunci, noaptea târziu, puţeau a duhoare şi le crescuseră cu câțiva centimetri bărbile şi mustăţile.
Pe culoare se făcuse cât de cât mai linişte, însă zgomotul agitat al paşilor continua să le predomine. De undeva din cancelariile lor de acolo, continua să se mai audă un singur urlet, inuman, demenţial… Mă temeam de faptul să nu ne lase naibii ăia acolo pe culoar până dimineaţa. Mă gândeam că li se terminaseră tura şi urmau să ne ia şi pe noi după o noapte de nesomn, foamete, sete şi oboseală, taman când ar fi mijit zorile.
Începusem să mă confrunt cu o mare problemă. Mă tăia o pişare soră cu moartea. Nu îndrăzneam să le atrag miliţienilor atenţia asupra acelui fapt. Un nefericit făcuse greşeala asta şi l-au acompaniat până la veceu bastoanele, dansându-i bestial spinarea, fesele şi picioarele. L-au adus înapoi complet tumefiat. Nici nu mai apucase să ajungă până acolo că s-a scăpat pe dânsul. Îl înjurau miliţienii şi-l cafteau în toate felurile. Pentru fapta aia, îl ameninţau cu spălatul tuturor coridoarelor. Nu puteam să îmi asum şi eu un astfel de risc. Mă îmbărbăta doar faptul că rezistau şi alţii. Cel puţin eram fericit că nu mă apucase cufureala. Deşi mă durea beşica de nu mai puteam suporta, mi se accelerase vădit respiraţia şi de pe frunte îmi curgeau torente de sudoare, eram totuşi mulţumit că pe ziua aceea nu mă alesesem decât cu un bulan peste fese, o ureche sucită şi câteva scatoalce peste ceafă. Nu voiam să mă risc ca toţi ceilalţi, consideram că era de ajuns tot ceea ce primisem. Mi-am propus să fac pe mine dacă aş mai fi continuat în halul acela.
Brusc, am auzit din vârful scărilor, de undeva de la etajul al doilea:
-Roman Ion!!
Unul dintre cei care se ocupau şi cu paza mea m-a înșfăcat de guler conducându-mă în zig-zag:
-Hai, măi, ameţitule! Te duci până la camera două zeci şi doi, sus, la al doilea etaj. Vezi să nu cumva să te rătăceşti, că te ghidăm noi!
M-au lăsat singur. Ca prin minune, beşica nu mă mai durea şi, îmi încetase şi foamea, şi setea, şi oboseala. În afara urletului inuman al celui care bântuia coridoarele semiîntunecate, se mai auzea doar pulsul inimii mele. Respiram adânc, sacadat, într-un ciclu perfect, şi mă îmbărbătam singur. Mi-am strâns puternic pumnii şi am început să îmi grăbesc paşii. „Ce-o fi, o fi!” m-am încurajat.
Am ajuns în dreptul încăperii indicate, am pătruns într-un salon de aşteptare şi m-am aşezat pe o banchetă. Mă apucase o piroteală şi o nepăsare plăcută. Mă mai trezea din ele văicărelile nefericitului care ţipa ca un descreierat, şi al dracului, neapărat în interiorul camerei în care trebuia să intru eu… Va urma!

Vizualizări: 10

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor