Gustul libertății ( partea a doua, capitol din romanul Cartierul Proletarilor)

-Roman Ion!!
Unul dintre cei care se ocupau şi cu paza mea m-a înșfăcat de guler conducându-mă în zig-zag:
-Hai, măi, ameţitule! Te duci până la camera două zeci şi doi, sus, la al doilea etaj. Vezi să nu cumva să te rătăceşti, că te ghidăm noi!
M-au lăsat singur. Ca prin minune, beşica nu mă mai durea şi, îmi încetase şi foamea, şi setea, şi oboseala. În afara urletului inuman al celui care bântuia coridoarele semiîntunecate, se mai auzea doar pulsul inimii mele. Respiram adânc, sacadat, într-un ciclu perfect, şi mă îmbărbătam singur. Mi-am strâns puternic pumnii şi am început să îmi grăbesc paşii. „Ce-o fi, o fi!” m-am încurajat.
Am ajuns în dreptul încăperii indicate, am pătruns într-un salon de aşteptare şi m-am aşezat pe o banchetă. Mă apucase o piroteală şi o nepăsare plăcută. Mă mai trezea din ele văicărelile nefericitului care ţipa ca un descreierat, şi al dracului, neapărat în interiorul camerei în care trebuia să intru eu.
După un anumit timp de aşteptare, nu mai pot să spun cât cu exactitate, s-a deschis uşa, şi de acolo s-a strecurat la mine în salon o namilă cu ochii pătrunzători, fruntea îngustă şi grizonată. Purta pe el doar cămaşa, şi transpiraţia îi făcea parte integrantă din culoarea albastră a acesteia. Când m-a scrutat odată, din orbite i-a ieşit o răceală… de mi-a produs frisoane pe şira spinării:
„Ţi-a zis cineva să te aşezi, bă?”
Am sărit urgent în picioare, de mă miram şi eu cât puteam fi de sprinten. Am intrat în încăpere. Nu am stârnit atenţia nimănui. Spre mirarea mea, matahala era cea mai paşnică. Se apaucase să scrie ceva într-o condică cu o preocupare conştiicioasă. Ăia drăcuşorii, erau ăilalţi trei: doi schilozi ţepeni, bine antrenaţi, şi un altul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil. Rezolvarea misterului mi s-a făcut pe loc, dezvăluindu-mi de ce urla omu’ ăla ca un dement. Când l-am văzut m-a luat cu leşin. Nu mai ţipa, doar gemea, şi schilozii îl ţineau de mâini şi îi crăcănaseră picioarele, iar ăla în civil, brunet şi cu părul într-o parte, îl lovea pe arestat din toată puterea cu un electrod de la un aparat de sudură.
-Ai, mă, dă-o-ncolo! se cutremură Scarlat.
-Chiar aşa a fost Jane, mă jur pe copiii mei!
Îi îmbrăţişă din nou. În dechizătura braţelor i se strecură şi nevastă-sa. Scarlat îl credea. Îi studia acum din umbră. Nu i se mai părea o familie prea normală, cum era înainte. Parcă erau duşi cu toţii.
-Şi? îşi pierdu Jan răbdarea. Ce i-au făcut până la urmă lui ăla, l-au omorât?
Roman mai dădu un anumit răgaz îmbrăţişărilor şi pe urmă trecu din nou la depănatul amintirilor:
-N-a leşinat, mă, al dracului! Era într-un fel de şoc, de comă. Când îl cărau ăia în braţe încă i se mai contractau degetele. Respira neregulat, şi din gură şi nas îi ieşea o combinaţie abundentă de muci şi salivă. Îşi îndesase capul între umeri şi medita cu ochii închişi la ceva în sinea lui. M-au cam cutremurat imaginile ălea. N-am lovit eu în viaţa mea pe cineva între picioare, aşa cum o făceau ăia cu electrodul... „Na, mă—îi ziceau gaborii—să mai dai altădată în noi! Ţi-a fost de-ajuns? Mai ripostezi?” Aşa că să ştii, bă, Jane, poate ţi-o fi de folos în viitor, dacă dau ăştia în tine, te scuipă, te înjură şi te cotonogesc de te iau dracii, să nu le-o întorci, că dai de naiba şi, te sfarmă ăștia în bucăţi!
-Apoi, sper să nu am în viitor prea multe de-a face cu ei! se apără Scarlat.
-Ehe, s-o crezi tu! Aşa am nădăjduit şi eu, şi uite ce s-a întâmplat...
-Eu n-aş fi păţit în ruptu’ capului una ca asta! se lăudă Scarlat.
-Păi dacă o să tot stai în casă la astfel de evenimente, de altfel cum au făcut-o şi mulţi alţii, normal că nu o să ţi se întâmple una ca asta în ruptul capului! se enervă Roman.
-Măi, drăguţule, asta a fost revolta întreprinderii de autocamioane Steagu’ Roşu, nicidecum revolta C.F.R—ului. Dacă ar fi fost a noastră, fii sigur că aş fi fost în vârful meterezelor! se revoluţionă Jan.
-Cu atât mai bine! În viitor vei şti ce vei avea de făcut... L-au cărat pe nefericit în afara încăperii. Am rămas doar eu şi cu conţopistul acela mătăhălos, care, mă întreba fără nicio grabă despre nume, data naşterii, localitatea, al cui fiu de lele sunt, locul de muncă, secţia în care lucrez, şi multe altele. Nu se grăbea deloc. Intenţiona probabil să mă obişnuiască cu atmosfera. După ceva timp intraseră şi ceilalţi, într-o oarecare linişte. Se întindeau, se dezmorţeau, îşi puseseră şi de-o cafea la un fel de aparat care se introducea în priză, scotea ceva bulbuci, şi apoi începea să ţârâie cu încetinitorul printr-un cep de metal lichidul negru. Licoarea parfuma într-un fel încăperea ce prinsese miros de urină şi fecale, că probabil de aia nu ne-or fi dat voie să mergem la veceu, ca atunci când ne-or fi cotonogit să ne scăpăm pe noi şi să ne fie mai umilitor. Mie nu mi-au dat nicio înghiţitură, dar crede-mă, nu îmi ardea deloc de aşa ceva. Aveam să beau eu cafea berechet la Bucureşti, de mi s-a înăcrit, în lungile nopţi nedormite cât am fost investigat, dar asta-i altă povestire.
La fel de calm, cu aceeaşi intonanţă, nici urcată, nici coborâtă, conţopistul a început să mă întrebe ce am căutat la destabilizarea aceea, care mi-au fost colaboratorii şi câte acte de huliganisam am săvârşit. Zâmbeam încurcat şi îi explicam că pe mine mă mânase acolo doar curiozitatea, că am participat acolo doar ca un simplu gură cască, nu ca alţii, revoluţionari, că nici n-am prea băgat de seamă dacă cunoşteam sau nu pe cineva... În tot timpul ăsta, tipul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil...
Privirea lui Roman se pierdu undeva în depărtări. Căuta un portal ca să iasă cumva pentru un moment din îmbrăţişările alor săi şi să îşi vâre cu vigilenţă capul în dimensiunile trecutului.
-...Avea părul şaten şi ochii albaştri, cinici, fără viaţă, veniţi parcă din altă lume. Nu ştiam dacă îmi asculta sau nu explicaţiile. S-a apropiat de mine fără să îmi acorde vreo atenţie. Îmi dădea impresia că voia să treacă prin dreptul meu. S-a răsucit brusc, şi mi-a cârpit un pumn în coaste de mi s-au tăiat răsuflările. M-am chircit şi mi s-a întâmplat o mare ciudăţenie, care mi-a marcat complet atât distincţia de puşcăriaş cât şi prestaţia numelui meu de familie. Nu ştiu cum naiba au făcut, de mi-au atins în inerţia loviturii un nerv sau un ţesut băgat pe undeva pe sub coaste. Nu m-am aşteptat să reacţionez aşa, şi mai ales, nu s-au aşteptat nici miliţienii. Cum mi se zdruncinau umerii şi tot corpul, au crezut că plâng. Când m-am ridicat i-am uimit, şi m-am uimit şi pe mine. Râdeam de-mi tremurau toate mădularele. „Ia te uită la nea ‚Veselie’—îmi zise cel care mă lovise—ţi se pare amuzant, hai?!” Când s-a pornit să îmi care la palme şi pumni, nu mai vedeam pe unde eram. Marea mea suferinţă în clipele acelea nu a fost neapărat durerea, ci râsul de nestăvilit care mă apucase...
-Hai, măi, Romane—zâmbea Scarlat ironic—mai dă-o-ncolo cu exagerările!
-Nu exagerez deloc, măi, Jane, ce naiba, tu nu mă ştii pe mine?! Când mă pornesc odată pe râs, apoi nu mai poţi să mă opreşti indiferent ce-ar fi. În urmă cu vreo zece ani am fost în spital numai pentru faptul că m-a împins în glumă nevastă-mea Mihaela într-o râpă. Mi-am fracturat atunci două coaste. Ştiu că glumeam şi ne veseleam. Aşa mi-am şi rupt atunci coastele: veselindu-mă şi rostogolindu-mă în prăpastie. Când mă dădeam de-a berbeleacul şi mă loveam de roci şi de ciozvârte încă râdeam, şi râsul, mi s-a curmat treptat, pe nesimţite. De-abia când m-am trezit a doua zi spre dimineaţă la spital, nu mai râdeam, mă dureau toate...
-Şi cu miliţienii cum ai procedat? îl scoase Scarlat din paranteza pe care o făcuse.
-Nu mi-au putut face nimic ca să mi-l curme. Râsul meu l-a iritat pe ăla care m-a lovit în coaste. Dădea în mine ca într-un sac de box. Mi-am pus mâinile în cap, m-am chircit şi hohoteam din toţi plămânii, fără nicio sfială. Poate că reacţia mea necontrolată m-a şi salvat într-un fel. Ăilalţi doi nu veniseră să îl ajute să mă stâlcească în bătăi cum făcuseră cu ceilaţi, stăteau şi rânjeau, nu mai văzuseră aşa ceva.
Scarlat râdea, pentru prima oară de când intrase acolo. Acum, studiindu-l mai bine, chiar îi credea spusele. Chicoteau şi cele două fiice ale povestitorului: Marta şi Camelia. De la ele se molipsi şi nevasta acestuia şi mama celor două fiice ale lor, Mihaela. Din respect pentru veselia lor, Roman făcu o pauză, după care îşi reluă firul peripeţiilor prin care trecuse:
-Ăsta care mă bătea gâfâia ca un porc.Transpirase tot. Oboseala şi efectul ţigărilor îşi spuneau şi la el cuvântul. „Râzi, hă? Biserica mă-tii! Ţine nea Veselie, ia nea Veselie!” îmi zicea, altoindu-mă cu foc. Nu ştiu cât m-o fi masat. Ăilalţi trei nu s-au amestecat deloc. Toate astea au continuat până când s-a deschis uşa şi o voce le-a comandat scurt şi sec: „Camera doişpe!” Au ieşit urgent. În încăpere am rămas doar eu şi cu conţopistul mătăhălos. Şi-a luat de pe birou un tablou pregătit anume, cu chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu pe el, şi mi-a spus: „Să fii cuminte, mă! Vezi că am un pic de treabă şi apoi mă întorc urgent! Până atunci... lipeşte-ţi nasu’ de tablou’ ăsta şi faceţi cunoştinţă, ca să te-nveţi minte să nu mai huleşti împotriva conducătorului nostru iubit. Cu nasu’ să îl ţii! Dacă îl scapi pe jos şi îl spargi, te bat de te omor! Râzând te duci pe lumea ailaltă, mă... nea Veselie!”
M-a obligat să îmi ţin mâinile întinse pe o vipuşcă imaginară a pantalonilor şi să îmi stâlcesc nasul de tablou. Era greu. Mi se teşise cartilajul. Am încercat să îl prind cumva cu fruntea...
„Cu nasu’, băăă!!!” răcnea mătăhălosu’.
Începusem să respir sacadat şi mă recuprinse transpiraţia. Ca să mă concetrez mai bine şi să îi ascult mai neclintit comanda mi-am închis ochii şi mă gândeam la cu totul altceva.
„Deschide ochii, bă, ca să vezi altădată pe cine te-ai pus la defăimat! Te iei la harţă cu organul principal al ţării, mă?!?...”
Al naibii mitocan a stat cu mine ceva timp. Norocul meu a fost că se grăbea. În urma mea mai rămăseseră vreo câţiva nefericiţi. Trebuiau şi ei luaţi la rost, că altfel nu se putea. Conţopistul mi-a mai azvârlit o ocară din mers:
„Când mă întorc înapoi să te găsesc cu ochii deschişi şi cu tabloul celui mai iubit fiu al poporului lipit de nas, auzi? Mănăstirea mă-tii de bou...”
Într-o fracţiune de secundă am ridicat nenorocitul de tablou pentru că îmi alunecase şi, am mai stat aşa de control vreun minut sau două, că miliţienii ăştia cunosc psihologia umană, s-ar fi putut să revină, să mă verifice. Am sprijinit apoi portretul lângă zid, pe jos, mi-am strecurat capul prin crăpătura uşii, am observat că holul era gol şi, m-am repezit rapid la toalete. M-am uşurat într-o grabă pe care n-aş fi făcut-o nici dacă aş fi fost în pericol să scap trenu’. Mi-am încordat stomacul şi mi-am dat drumul la un jet... de-am inundat veceul. Bine făcusem. Am auzit în urma mea nişte paşi tropăiţi care urcau scările. De-abia am avut timpul să îmi fixez tabloul sub nas că în cabinet au năvălit patru găligani îmbrăcaţi într-un fel de salopete negre. Nu i-am putut recunoaşte, că aveau pe cap nişte cagule de aceeaşi culoare, dar am ghicit urgent cu cine aveam de-a face. M-au luat în primire urgent, fără să îmi pună vreo întrebare. Unu’ l-a luat pe Ceauşescu şi l-a pus înapoi pe masă, iar altul, m-a apucat de braţ, m-a rostogolit cu cracii în sus şi a dat cu mine de linoleul în carouri… de îl văd şi acum. Am izbit urgent podeaua cu palma ca să îmi atenuez căderea. După felul cum m-au aruncat erau judocani, că ăilalţi, luptătorii greco, când te iau la trântă nu au voie să îţi sfâşie hainele. Nu i-am lăsat să mă terfelească. I-am întrebat pe loc: „Mă, băieţi, de unde sunteţi? Faceţi cumva judo?! De ani de zile vă tot urmăresc pe la competiţii. La ce club vă antrenaţi? Chiar sunt curios să aflu, că am făcut şi eu cândva acelaşi sport!”
Eu de fapt îi minţisem. În tinereţe făcusem câţiva ani de lupte libere, nu de judo. Băieţii s-au adunat în jurul meu, m-au studiat puţin ca şi cum şi-ar fi amintit că mă ştiau de undeva, şi m-au întrebat:
„Ce dracu ai făcut, bă, nene?”
Astea au fost toate cuvintele pe care mi le-au zis, după care au ieşit în grup pe uşă şi duşi au fost.
Aşa că să ştii, mă, Jane, dacă te-or trânti miliţienii vreodată, să baţi uite-aşa podeaua cu palma, scurt, ca să atenuezi căzătura, că de nu… dracu te-o luat, rămâi...
Scarlat îl studia buimac, văzându-l parcă de departe, dintr-o altă lume.
-Sper să nu ajung vreodată să dau în podea lovituri scurte! îi replică, puţin cam răstit.
-Explică-i mai departe cum te-au pus să faci declaraţia! îl îndemnă Mihaela, soţia lui, cu un aer amuzat.
-Ăştia se schimbau tot timpul. Pe mătăhălos nu l-am mai văzut niciodată, şi sper ca nici să nu îl mai văd, pe slăbănogii ăia în uniforme nu i-am reţinut, pe ăia trei sportivi nu-s curios să îi descopăr cine au fost, probabil de la clubul Dinamo, din moment ce colaborau cu miliţia, pe ăla care mi-o dislocat coastele de şi acuma mă dor şi m-o făcut să râd l-am mai întâlnit şi la Bucureşti. Pe tot decursul anchetei din „Nea Veselie” nu m-a scos... În fine, pe afurisita aia de uşă a intrat un căpitan. Mi-am dat seama de rang uitându-mă la epoleţi. Era groaznic de obosit. Şi plictisit în acelaşi timp. Nici nu m-a băgat în seamă. Nu mi-a acordat nicio atenţie. S-a aşezat la birou, a început să îmi cerceteze dosarul, şi mi-a zis: „Şezi la masa aia, ia-ţi un pix şi zece coale de hârtie şi fă zece declaraţii!”
Nevasta lui Roman şi cele două fiice ale sale începură dintr-o dată să râdă, disperându-l pe Scarlat. Ştiau ce avea să urmeze în decursul povestirii. Râse şi Ioan, scurt, reluându-şi depănatul amintirilor:
-Am tuşit scurt, mai în glumă, mai în serios, întrebându-l:
„Tovarăşu căpitan, fiţi amabil, ce fel de declaraţii trebuie să scriu?”
„Scrie despre Scufiţa Roşie!” mi-a comandat răstit.
I-am înţeles aluzia. Din politeţe, am început să râd. Însă, când am văzut că lui nu îi ardea deloc de glume mi-am oprit urgent râsul. Mă învinovăţeam singur. Ştiam ce făcusem, şi mă dojeneam în sinea mea că îl întrebasem ce să scriu. Am început să completez cu o mână tremurândă decursul momentelor pentru care fusesem acuzat. Am scris acolo că mergeam la muncă şi că unii dintre colegii mei, dintr-o altă secţie, pe care nu îi cunoşteam, m-au îndemnat mai cu vorba bună, mai cu forţa, să mă alătur lor. Dacă n-aş fi purtat salopetele de muncă ale întreprinderii, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat. Declaram că, atunci când am văzut despre ce era vorba, am ieşit din rândurile celor care demonstrau, m-am postat pe marginea bulevardului şi, n-am făcut altceva decât să mă amuz cu ofuscare de naivitatea şi imoralitatea celor care protestau...
După ce mi-a lăsat câtva timp la dispoziţie, aşa, cât să mă doară încheietura mâinii de-atâta scris, căpitanul şi-a stins tacticos mucul de ţigară, l-a turtit de scumieră, mi-a închis fără grabă dosarul, s-a ridicat, mi-a luat declaraţia şi a început chipurile să o studieze amănunţit. Spre disperarea mea, am văzut că a început să o mototolească cu gesturi bruşte, isterice. Şi-a proptit braţul în umărul meu şi m-a întrebat cu o manieră care voia să îi pară stăpânită:
„Mă, prietene, tu eşti tâmpit?”
Am căscat nişte ochi la el şi nu cred că i-a fost greu să îmi citească nedumerirea. Încă mă întreba cu un ton controlat:
„Nu înţelegi româneşte? Să îţi vorbesc în limba elementelor destabilizatoare din afara ţării care v-au îndemnat să recurgeţi la toată debandada asta? Scrie acolo ce ţi-am zis!”
Doamna Roman şi cu cele două fiice îl întrerupeau adesea cu râsetele lor, spre adânca nemulţumire a lui Jan Scarlat, care începuse să îşi cam piardă răbdarea.
-De-abia acuma urmeză faza cea tare! îl atenţionă doamna Mihaela Roman, şi coaja de sămânţă care îi atârna pe barbă îi întărea spusele.
-Da. De-abia acum! îi confirmă Ioan. Eu am chibzuit câteva momente în sinea mea şi, l-am întrebat cu jumătate de gură, cam pe ocolite:
„Tovarăşu căpitan, îmi cer mii de scuze, dar... mă puteţi sfătui cum mi-aş putea începe declaraţia?”
Miliţianul îşi ieşise din pepeni, însă m-a lămurit cu calm cum trebuia începută:
„A fost odată ca niciodată o fetiţă, care a primit ca şi cadou cu ocazia zilei sale de naştere o scufiţă roşie...”
Nevastă-sa Mihaela începu să râdă atât de vehement, încât îl întrerupse din nou. Râdeau şi cele două fiice ale lor. Râdea şi el, controlându-i lui Jan Scarlat starea. Acesta din urmă nu râdea. Se gândea că dacă ofiţerul l-ar fi supus pe el la acea umilinţă, l-ar fi lovit damblaua. Se uita la povestitor cu ochii scrutători ai unui investigator, şi îl întrebă:
-Şi?! Chiar aşa ţi-a zis ăla? Îmi închipui că glumea...
-Aşa îmi imaginam şi eu, aşa că l-am întrebat, cu un râset domol, schiţat cumva mai în glumă, mai în serios:
„E cumva... o glumă?”
Mi-a trosnit urgent una peste falcă cu dosul palmei, de mi-am amintit urgent de anii copilăriei, de şcoală şi de învăţătorul din sat de la mine.
„Mă vezi cumva pus pe glume? m-a întrebat pe un ton la fel de calm, însă cu o uitătură gata să mă sfâşie. Sau poate că vrei cumva să scrii despre altceva, despre Albă ca zăpada sau Muzicanţii din Bremen...”
Toată noaptea n-am făcut altceva decât să scriu Scufiţa Roşie. Căpitanul ăsta, care nu mi s-a recomandat, şi nici eu nu am avut curajul să îl întreb cine era, mai venea din când în când, îmi controla răbdător declaraţiile, şi mă atenţiona:
„Vezi ca la sfârşit să nu cumva să uiţi să te semnezi!”
Când ieşea ăsta, tot felul de gânduri şi dubii mi se întortocheau în cap. Mă temeam ca nu care cumva să mă bage ăştia la nebuni cu declaraţiile pe care le dădusem, cu lupi, păsări şi fluturaşi şi... tot felul de crînguri şi păduri prin care s-a plimbat Scufiţa până a ajuns la bunică. Aşa m-a prins dimineaţa, completând declaraţii. Ajunsesem la a noua. „Las-o, mă! m-a întrerupt căpitanul din scris. Văd că te-ai semnat pe ăstea, ai pus şi data... Bravo, mă, vezi că se poate?” Mi le-a luat şi mi le-a pus la dosar. „Hai—mi-a comandat—că au venit ăştia de la Bucureşti după tine!”
Tava cu seminţe aburinde, proaspăt scoase din cuptor, îl întrerupse din relatări ademenindu-l cu mirosul său la o nouă partidă de degustare. Doamna Roman îi pofti să se slujească cu voioşie şi, prima care se servi vârându-şi pumnul în ele fu chiar ea.
-Luaţi domnu’ Jan, simţiţi-vă ca acasă! Ia şi tu dragule, că ai slăbit mâncate-ar mama! îşi ciupi cu duioşie soţul de ambii obraji. Te-au stors nenorociţii ăia.
Ronţăitul seminţelor în colectivitate nu îl pasiona deloc pe Scarlat. Îşi luă pentru prima dată câteva şi şi le îndesă adânc în buzunar, aşa, ca să aibă de plictiseală cînd s-o lua cu treburile pe la coteţ. Acest indiciu îi aminti şi de scopul vizitei sale acolo:
-Apropo, ia ascultă, mă, Ioane, după toate prin câte ai trecut, mai ai inima să îmi înjunghii porcul? Se apropie Crăciunul... şi Napoleon trebuie fructificat. Plătesc bine, să ştii, şi-n carne şi-n răchie!
-Mai abitir! se bucură Ioan.
Prinse bărbia fiicei sale mai mari şi imită pe gâtul ei ritualul tăierii râmătorului.
-Ţi-l tai Jane, mîncala-r tata, ţi-l tai!
Fata să gâdila de minune şi râdea cu toată pofta. Ioan o prinse şi pe cea mezină, pe Camelia, şi îi freca și ei gâteljul cu dosul palmei. Cea din urmă fiică avu aceeaşi reacţie. Se repezi cu aceeaşi dragoste şi la nevastă-sa, căreia nu îi cădea bine gluma, jenată de uluirea vecinului care le călcase pragul, însă era forţată să râdă, tocmai din respect pentru acesta.
-Pe toate vă tai! râdea Roman cu poftă, alergându-şi familia prin bucătărie. Te tai şi pe tine! îl surprinse pe Scarlat, repezindu-i-se spre gâtlej.
-Stai, măi, Ioane!! aproape că se răsti. Mi-l tai sau nu, ca să ştiu să îmi caut din timp pe altul. Nu l-aş chema pe Tarhon, că ăsta-i idiot, dar dacă trebuie şi n-am încotro, îl chem şi pe ăsta, că doar nu mi-oi lua singur porcul la trântă!
-Ţi-l tai, mă, Jane, ţi-l tai, stai liniştit!...
-Şi ce s-a mai întâmplat? îi întrerupse fiică-sa Marta confirmarea. Chiar te-au dus la Bucureşti?! îl întrebă nedumerită, uitându-i dintr-o dată povestirile spuse pentru a două zecea oară.
-A, da! Curtea inspectoratului de miliţie colcăia de camioane şi de dube. Ziceai că le-au adunat ăştia de prin tot judeţul...
-Cam prin data de două zeci şi doi să vii să mi-l tai!...
-Nu aveau ferestre—îi confirmă lui Jan printr-o înclinare a capului. Erau căptuşite cu tablă sudată şi pe dinafară cu un fel de sârmă oţelită, împletită. Miroseau a praf amestecat cu motorină...
-Ca să nu mă prindă Crăciunul ciopârţind carnea şi punînd-o la untură! o ţinea Jan pe-a lui.
-Vin, vin! îl asigură în grabă Roman, de teamă su nu îşi piardă interesul. Ne-au legat cu cătuşe şi ne-au ţinut aşa şi în interiorul lor. Nu le-au ajuns toate. Pe mine, ca de altfel şi pe alţii, m-au legat doar de-un braţ, cealaltă cătuşă ataşându-i-o altuia. Înăuntru domnea întunericul şi liniştea. Oamenii erau obosiţi, nedormiţi şi tăcuţi. Doar banchetele ne mai dădeau de veste că dubele urcau serpentinele. Din când în când se mai văicăreau şi câte unii. Îi striviseră gaborii cu bătaia. Atâta i-au cotonogit că s-au săturat. Am avut noroc că pe mine mă luaseră printre ultimii, îi apucaseră lehamitea când m-au văzut, erau epuizaţi. De aia îmi şi trimiseseră judocanii pe cap.
Dintre toţi, doar unul şi-a divulgat suferinţele. Se căia amarnic că bravase în faţa miliţienilor la anchetă. De-atâta bătaie la palme n-a mai rezistat. S-a repezit la ceaşca de ceai a unuia dintre comisari, a spart-o de muchia metalică a mesei şi, şi-a brăzdat urme adânci pe braţe, până la os. Investigatorii au fost până într-atât de mişcaţi de gestul lui, încât au tăbărât pe el, l-au căpăcit cu atâta zel de ajunseseră să se lovească între ei, apoi l-au înșfăcat pe sus, l-au legat cu cătuşe de calorifer şi, i-au presărat toată sarea dintr-o solniţă peste răni, lăsând ca urletul lui de agonie să străbată ore în şir culoarele secţiei. Aşa l-au lăsat să zacă şi în dubă. Sarea îi închisese rănile, însă îl dureau îngrozitor.
În mare, cam aşa au decurs treburile până la Bucureşti. Mai încercam din când în când să deducem pe ce tronson al drumului ne găseam, în funcţie de hopuri, de serpentine, viteza camionului, scurtele opriri pe care le consideram noi a fi ale semafoarelor, şi alte concluzii...
La coborâre, ăia care ne aşteptau erau zoriţi rău. „Pas alergător!!!”, cu asta ne-au aşteptat....
Va urma...

Vizualizări: 26

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor