Dintre toţi, doar unul şi-a divulgat suferinţele. Se căia amarnic că bravase în faţa miliţienilor la anchetă. De-atâta bătaie la palme n-a mai rezistat. S-a repezit la ceaşca de ceai a unuia dintre comisari, a spart-o de muchia metalică a mesei şi, şi-a brăzdat urme adânci pe braţe, până la os. Investigatorii au fost până într-atât de mişcaţi de gestul lui, încât au tăbărât pe el, l-au căpăcit cu atâta zel de ajunseseră să se lovească între ei, apoi l-au înșfăcat pe sus, l-au legat cu cătuşe de calorifer şi, i-au presărat toată sarea dintr-o solniţă peste răni, lăsând ca urletul lui de agonie să străbată ore în şir culoarele secţiei. Aşa l-au lăsat să zacă şi în dubă. Sarea îi închise rănile, însă îl dureau îngrozitor.
În mare, cam aşa au decurs treburile până la Bucureşti. Mai încercam din când în când să deducem pe ce tronson al drumului ne găseam, în funcţie de hopuri, de serpentine, viteza camionului, scurtele opriri pe care le consideram noi a fi ale semafoarelor, şi alte concluzii…
La coborâre, ăia care ne aşteptau erau zoriţi rău. „Pas alergător!!!”, cu asta ne-au aşteptat. Am luat-o la alergătură prin nişte curţi lăturalnice. Nici acum nu aş putea descrie cu exactitate pe unde era localizată puşcăria aia. Era mai mare decât aia a noastră, împrejmuită cu sârmă ghimpată, străjuită pe alocuri de reflectoare. Or fi fost şi foişoare, dar nu ni s-a acordat timpul să le putem depista, ne-au ţinut ăia numai într-o fugă. Aşa am şi fost repartizaţi în nenumăratele celule, la trap. Ne-au zis, cu calm, să nu ne aşezăm. Am stat aşa ca proştii, în picioare, uitaţi de timp, până noaptea târziu. De-a lungul orelor, în celula aia îmbâcsită tot continuau să intre noi şi noi deţinuţi, pe unii parcă îi cunoşteam, însă pe cei mai mulţi nu. Majoritatea tăceau. Nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Printre noi erau şi câţiva deosebit de veseli, prietenoşi şi politicoşi. Ne întrebau ba una, ba alta, nu neapărat despre revoltă. Ne lăsau pe noi treptat să le mărturisim cum stătuseră lucrurile. De-abia peste câteva zile ne dăduserăm seama cine erau ăia. Noi ne zvârcoleam de foame şi ne dureau toate mădularele, de-abia mai aveam puterea să îngăimăm niscaiva vorbe de oboseală, şi ăia, n-aveau nici pe naiba. Le trăncăneau neîncetat gurile şi erau posedaţi de o doză inexplicabilă de energie. Aşa ne-am dat seama că ăştia erau de fapt turnătorii. Colegii mei de suferinţă au început să se ferească în curând de ei, să fie mai ursuzi şi mai reţinuţi, în schimb eu—Roman ridică cu şiretenie degetul arătător—m-am împrietenit cu ei, le-am intrat în joc, le spuneam vrute şi nevrute, ca atunci când le dădeau superiorilor raportul, să îşi dea seama că eram nevinovat şi, să mă lase boalii odată în pace.
Ne anchetau numai noaptea. La prima investigaţie, m-a întâmpinat tipul ăla de statură medie, cu părul şaten şi ochii albaştri. Când m-a văzut i s-a iluminat chipul:
„Ia te uită, nea Veselie!!!”
S-a îndreptat către ceilalţi, nişte tablagii în uniforme, ceva subofiţeri. Făceau când pe conţopiştii, când pe bătăuşii. Le-a şoptit oareşce despre mine şi despre comportamentul meu ciudat pe care îl avusem în secţia de miliţie din Braşov. Din fioroşi, începuseră să capete chipuri joviale…
Soneria piţigăiată întrerupse amintirile povestitorului şi îl trase cu totul de acolo.
-Mă duc eu! se oferi doamna Roman.
Printr-un gest afirmativ al capului, Ioan Roman îi confirmă acesteia permisiunea.
-…Şatenul le captă urgent atenţia, descriindu-le cu lux de amănunte totul despre mine—continua el, pe când nevastă-sa îşi încălţa papucii. Îi asigura, indicându-mă cu capul: „Să-l vedeţi, râde tot timpul!” S-a apropiat de mine şi a început să mă lovească cu dosul palmei, uşor, peste frunte, parcă voind să mă cerceteze, la început cu băgare de seamă, apoi, dădea în mine din ce mai tare, cu palmele, cu pumnii, îmi răsucea urechile, îmi înşuruba nasul ca într-un cleşte, mă trăgea de păr… La început…
Capetele amândorura se îndreptară spre uşa din hol, privind dincolo de crăpătura întredeschisă a acesteia…
-Haide, haide! îi auziră îndemnul doamnei Mihaela Roman. Aici e. Dar intră înăuntru!… Lasă-ţi papucii acolo!
În încăperea încinsă de cuptor, calorifere, fumul de seminţe şi propriile lor respiraţii, pătrunse tiptil, puţin cam stânjenit, forţându-se să îşi ascundă rupturile ambilor ciorapi—unul la toate degetele şi celălalt la călcâi—Matei, fiul cel mai mare al familiei Scarlat.
Cele cinci perechi de ochi se aţintiră urgent asupra lui.
-Ce-i cu tine, mă? îl zori taică-său.
Îi răspunse stingherit, căutând parcă ceva în pământ:
-Păi… mi-a zis mămica să îţi zic ceva exact cu cuvintele ei!
-Apăi zi, mă, exact cu cuvintele ei!
Făcu o pauză temperată înainte de a-şi dechide fermoarul gurii. Se vădea vădit că prezenţa familiei Roman îl făcea să nu se simtă prea în apele lui. Îi zise destul de în şoaptă, însă de ajuns ca să îl audă toată încăperea:
-A zis că… să treci dracului odată acasă, să crăpi în tine zeama care ţi-o gătit-o şi care s-o răcit demult şi, să nu mai umbli ca prostu’ şi ca căscatu’ pe toate coclaurile, că crapă porcu’ de foame şi slăbeşte până la os până l-om tăia! Și-a mai zis… că nu te mai satură dracu’ de-atâta băutură!…
Efectul dojenelilor femeii, ieşite din gura băiatului, fu cel dorit. Obrajii uscaţi ai lui Jan Scarlat căpătară paloarea trandafirilor aflaţi în început de vară:
-Paştelionu’ şi dumnecaţii… Hai, mă, să mergem!
Soţii Roman se ridicară ca arşi, amândoi deodată.
-Lăsaţi-l să-şi revină niţel în fire! insistă domna Mihaela.
-Şi de altfel, nu mi-am terminat povestirea! îi aminti Roman.
-Aia se mai poate lăsa şi pe altă dată, că doar n-au intrat zilele în sac! îşi expuse Jan părerea doar cu jumătate de gură, cântărindu-şi atent opţiunile.
Nu mai avea ce face. O parte din seminţele încă aburinde de pe tavă îl slujeau acum și pe Matei. Era deosebit de preocupat cu ele. Le prefera, decât să se înfrupte pentru a treia zi cu ciorba de cartofi fără carne din oala cea mare şi roşie.
-Stai, mă, să vezi, că de-abia acum urmează lucrurile interesante! îşi propti Ioan Roman braţul pe umărul lui Jan Scarlat, parcă reîmpingându-l înapoi în scaun.
-Da’ luaţi loc! îi reîntări şi nevastă-sa Mihaela insistenţele. Mai este timp, încă nu s-a întunecat pe deplin afară. Vă servesc cu un ceai de zahăr ars, domnu’ Scarlat?
Răspunsul acestuia întârzie câteva clipe. Delibera. Afară erau câteva grade în minus, pojghiţa de gheaţă care învelea pământul îl cuprinsese şi pe el înainte de a pătrunde în casa familiei Roman. Acum se simţea mai bine. La urma urmei îi putea servi cina porcului în troacă şi pe întuneric. Ştiinţific, nu auzise ca aceştia să fi avut vreodată probleme din această cauză. Un ceai opărit, chiar dacă putea fi socotit mai mult o poşircă, nu era de abandonat. Putea în acest fel să mai asculte şi nebuniile supravieţuite de vecinu-su. Găsise şi scopul principal tărăgănării lui acolo: fiu-su Matei, se înfrupta cu atâta sârguinţă din seminţele de floarea soarelui, că i s-ar fi rupt inima să îl fi smuls de acolo.
-…M-a terfelit şatenul de mi-au sărit capacele. La început îl priveam cu reţinere, străduindu-mă ca nu cumva să îl enervez şi să dea în mine cu şi mai multă furie. Mai bine să mă fi lovit din distracţie decât din furie, nu-i aşa, măi, Jane?
Confirmarea acestuia refuză să apară.
-Râzi, mă, râzi! îmi zicea şatenul cu ochi albaştri. Până la urmă i-am intrat în joc şi, chiar dacă dădea în mine din toate puterile, mă străduiam să râd în hohote. Crede-mă că simţi asupra corpului un alt efect atunci când procedezi aşa. Parcă suporţi mai uşor durerea.
Prin atitudinea sa, Scarlat îl dezaproba cu totul:
-Dacă ar fi procedat ăia cu mine aşa, le-aş fi sărit direct la beregată!
-Dacă vor proceda aşa vreodată, să nu cumva să le sari la beregată că dai de dracu’, auzi? îl sfătuia Ioan cu sinceritate. Că te tăbăcesc ăştia de te sfarmă în bucăţi şi te doare apoi mult mai tare, crede-mă!
-Eeee… la nervi nu mai simţi durerea.
-Ascultă-mă, îţi zic din proprie experienţă, mai bine râzi decât să te enervezi!
-Şi vrei să spui că tot timpul cât ai fost ţinut în arest acolo ai ţinut-o numai într-un râs?
-Nu. Râdeam doar de două ori pe săptămână, numai atunci când aveam de-a face la anchete cu imbecilii ăia: şatenul şi acoliţii lui. Investigatorii lucrau în ture. Erau mai cizelaţi. Mă luau cu altă abordare, doar nopţile, că ziua aveam libertate la discreţie, trebuia să stăm tot timpul în picioare şi cu feţele întoarse către perete… În primul rând mă serveau în mod obligatoriu cu cafea, naturală, din aia de care n-ai mai băut tu cu anii, măi, Jane…
Scarlat înghiţi în sec, simţind parcă mirosul şi aroma licorii.
-Ne dădeau aproape un litru jumate de cafea pe cap de om, numai noaptea. Numai atunci ne forţau să o bem şi, nu se zgârceau la amestec, era aromată şi tare ca boala. La început mi s-a părut delicioasă, deşi n-avea zahăr. Nu se compara cu nechezolul pe care îl găseşti prin magazine. Dar apoi mi s-a înăcrit de dânsa. Crede-mă, n-ai băut tu în toţi ăştia zece ani de când a dispărut cafeaua de pe piaţă câtă am băut eu acolo într-o lună întreagă, în fiecare noapte!
-Păi… şi-ar trebui să-ţi ţin invidie? se leză Scarlat.
-Categoric că nu!
-Fireşte… la câtă bătaie ţi-ai luat, ţi-a ieşit toată cafeaua pe nas.
-Ăştia din urmă nu prea mă băteau, mă mai bruscau din când în când, mă împingeau, mă ştrangulau de gulerele cămăşii, mă mai pălmuiau… Ăilalţi erau mai ai dracului, te băteau la tălpi, la testicule, îţi smulgeau perciunii…
-Şi mie îmi smulge învăţătoarea perciunii…—se bucură Matei.
-Taci, mă! îl întrerupse taică-său răstit. Tu nici n-ar trebui să auzi toate ăstea…—îl proteja cumva.
-Lasă-l s-audă—interveni voios Roman—că şi fiicele mele mi-au auzit povestirile de câteva zeci de ori, aşa, cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, nu cu înflorituri! De ce aş înflori, când am trăit tot ce vă povestesc?! Să ştie toţi cum să procedeze dacă or avea vreodată de-a face cu securitatea.
-Dacă ar trebui s-o ştie, singura cauză ar fi din cauza istoriei, că aşa se scrie! argumentă Jan Scarlat.
-Fie! se puse doar pe jumătate Ioan de comun acord cu el. Securiştii ăştia, pe exterior, arătau cu toţii la fel: supli, eleganţi, îmbrăcaţi numai la costume; însă, ca şi cultură generală, erau al naibii de diferiţi. Unii, te înjurau, te scuipau, te înfundau cu capul în veceu şi te băteau la tălpi cu furtunul mai rău decât torţionarii, alţii, erau mai citiţi, uneori chiar culţi, instruiţi, tobă de carte. Spre norocul meu mai mult cu ăştia din urmă am avut de-a face. Numai după voce îşi dădeau seama pe cine aveau în faţa lor, nici măcar nu trebuiau să te privească. Vorbeau între ei cu nişte cuvinte, de nici cu ajutorul dicţionarului explicativ n-ai fi reuşit să îi înţelegi…
Scarlat rânji scurt, ironic, parcă voind a-i zice: „asta s-o crezi tu!” şi lui Roman nu îi scăpă lucrul acesta.
-Ăştia erau deştepţi, Jane, nişte aşi ai diplomaţiei. Crezi că prindeau din zbor ca tine câte-un cuvânt modern pe care îl foloseau de fiecare dată timp de trei luni şi un altul timp de patru?! Păi intelectualul cartierului, cum îl numiţi voi pe domnul Feder, era semianalfabet pe lângă ăştia! Mă luau pe ocolite, mă întrebau ce cărţi citesc, care îmi erau preferatele, dacă am văzut vreun film pe care nu l-am uitat niciodată… Numai să nu-ţi închipui că nu erau şi ăştia la fel de răi ca şi ceilalţi care mă băteau. Nu m-au lăsat să aţipesc nici măcar un minut în toate ăstea cinşpe zile. Dacă adormeam o făceam stând în picioare, şi asta numai în timpul zilei. Îmi turnau cafeaua pe gâtlej cu polonicul, de îmi dădea pe dinafară, nu te lăsau să o savurezi. Am dat la declaraţii de n-am scris atâta nici în toţi cei opt ani de şcoală ai mei…
Rânjetul batjocoritor şi intenţionat al lui Jan Scarlat îl întrerupse pentru scurt timp din relatări. Se enervase în sinea lui şi voia să îl sfideze acum pe Roman. De când îi spusese că învăţa câte un cuvânt elevat şi îl folosea mereu timp de câteva luni de zile până când memora un altul, îl auzea pe povestitor numai printre frânturi de cuvinte. L-ar fi luat la rost de faţă cu nevastă-sa, i-ar fi amintit că în comparaţie cu dânsul, pe lângă cele opt clase, el mai avea şi doi ani de profesională de buldozeristică şi încă ceva luni de şcoală serală de mecanicie feroviară. I-ar fi spus apoi de la obraz câteva: că e un neam de traistă, un terche-berchea şi un neant, că dacă i-ar fi înşirat toate citatele latineşti pe care le ştia ar fi scris cu ele o carte, nu ca el, să fie doar apt să se semneze numai pe chitanţele de curent şi apă caldă, dar, îi era oarecum jenă faţă de nevastă-sa şi mai ales faţă de cele două fiice ale sale. Şi la urma urmei nu îşi prea permitea, de Ioan Roman avea mare nevoie la tăiatul porcului. Îl prefera pe el, decât pe Vasile Tarhon.
-…crede-mă Jane, să fi absolvit tu şi trei facultăţi de litere că tot te mâncau ăia, cu fulgi cu tot, că sunt născuţi cu gena asta, de-a te descoase fără ca s-o simţi!
Orgoliul lui Jan îi pudră chipul, întunecându-i-l de supărare. Vru să riposteze vehement, însă debitul verbal al lui Ioan i-o luă înainte:
-În afara torturilor psihologice la care mă supuneau: să nu dorm, să beau cafeaua ca un buhai şi să mă ameninţe cu iradierea mea şi a întregii mele familii din toate documentele de identitate, cel mai tare mă omorau cu completarea declaraţiilor, de zeci, poate chiar de sute de ori. Erau obsedaţi de forţele destabilizatoare extremiste, adică din afara ţării. Tot insistau să scriu despre instigatorii străini, despre accentul lor, cum arătau, cum ne-au convins să ne dedăm la toate acele acte de huliganism… Nici nu mai ştiam ce naiba să mai completez în acele hârtii ca să îi satisfac. După atâtea sute de ore de nesomn începeam să îi cred pe cuvânt şi să le declar vrute şi nevrute, că parcă mi-ar fi sugerat mie vreun străin să nu mai trăim aşa, să reacţionăm cumva, că numai noi înşine ne-am mai fi salvat de la o aşa viaţă, oprimată… Nu mă credeau. Sau… nu voiau să mă creadă. Îmi rupeau declaraţie după declaraţie, şi asta noapte de noapte. Nu voiau să conceapă nicidecum că o mână de muncitori semianalfabeţi au luat o aşa iniţiativă şi amploare de răsunet internaţional. Ăilalţi, şatenul cu ochi albaştrii şi subalternii lui grăsani nici măcar nu se mai osteneau să mă pună să declar…
-Hai, bă, Matei, să plecăm, că-i târziu! îşi îndemnă fiul pe un glas aproape răstit, ridicându-se în picioare.
-Dar mai staţi—interveni cu jovialitate doamna Mihaela Roman—în curând mai scot din cuptor încă o tavă de seminţe!
„Lasă-mă doamnă în plata Domnului cu seminţele dumitale, că am dat în icter de la ele!” vru să îi spună, însă pe gură scoase alte cuvinte:
-Mulţumim, stimată doamnă! Hai, mă… încalţă-te, că nu mai avem timp!
-Haideţi, că cine ştie când ne-om mai auzi. De altfel Ioan nici nu şi-a terminat povestirea. De-abia acum urmează punctul culminant!
-Doamnă dragă, în primul rând dacă mai stau mult pe aici o să mă ia la rost muierea, şi în al doilea rând, mă înjură porcul! Napoleon săracu’… nu a mai băgat nimic întrânsu’ încă de la amiază. Ce-o mai fi şi la gura lui… nu cred că aţi voi să ştiţi! L-a prins deja noaptea cu burdihanul gol…
Pe urmă i se adresă lui Roman:
-Ioane, deci ne-am înţeles, da? Mă bazez pe tine înainte de Crăciun! Îi faci tu de petrecanie lui Napoleon…
Roman îl încredinţă afirmativ din cap.
-Noi… mergem. Ne auzim înainte de sărbători!
-Cum vreţi—le zâmbi Roman, privindu-i cu regret.
Încă nu îl mai părăsise nimeni până atunci din toiul povestirii. Ar mai fi avut el multe de spus: despre foamea prin care trecuse, interzicerea totală de a intra în contact cu vreun membru al familiei, maltratarea fizică şi psihică, umilinţele. Cât despre acestea din urmă ar fi insistat să îi înşiruiască clipele denigrante prin care trecuse, mai ales atunci când trebuise să îşi facă treburile în văzul tuturor celorlalţi treizeci de colegi de suferinţă. În celulă nu aveau nici un fel de veceu, se uşurau cu toţii într-o găleată, neavând unde să îşi ascundă ruşinea…
-Şi ce, măi, Ioane, chiar te-au scuipat anchetatorii, te-au băgat cu capul în veceu şi te-au torturat până la leşin?! îi aruncă Scarlat bomba pe când se încălţa, atacându-l ironic, demascându-i o intenţionată neîncredere, preţul de a-i fi declarat pe ofiţerii securişti mai citiţi decât el, trebuia plătit.
-Ăia mai şcoliţi nu, însă şatenul cu şleahta lui da! Ăştia din urmă mă băteau doar ca să mă audă cum râdeam. Nu mă întrebau şi nu mă puneau să declar nimic. Doar mă tocau. Într-o noapte, căreia i-am pierdut numărul, după ce m-au tăbărât gardienii în morbida sală de investigaţii, înăuntru m-a întâmpinat şatenul. Nu ştiam niciodată când îi venea tura. Mă aştepta. La masa cabinetului erau înşiruite tot felul de bastoane, de mărimi, lungimi şi grosimi diferite. Mi-a dat înalta distincţie de a-mi alege ce baston voiam eu. M-am făcut şmecher. L-am luat pe cel mai subţire, ca să scap mai ieftin. M-a durut cel mai tare. Mi se zvârcolea pielea de greaţă şi durere. Ştiu că îmi curgeau chiar şi balele. La început mi le ştergeam, dar ulterior, le lăsam să se contopească cu cimentul. „Râzi nea Veselie, râzi!” mă îndemna şatenul. La fiecare lovitură, chiar şi atunci când se adunaseră cu zecile, îmi comanda să râd. La început mă zvârcoleam de durere, şi cât sunt eu de bătrân, aşa, la vârsta asta, îmi venea să plâng. „Râzi, bă!” îl tot auzeam pe şaten printre propriile-mi icnete. Momentan doar zâmbeam. Însă când m-au lăsat puterile, în loc de suspine şi văicăreli, râdeam haotic, necontrolat, cu un amestec de lacrimi, animalitate şi nebunie. Lucrul ăsta i-a enervat la culme pe torţionarii din încăpere. Şeful lor cu ochii reci şi albaştri le-a făcut grăsunilor săi un semn cu subînţeles. Au venit ameninţător către mine, m-au înșfăcat urgent de braţe, m-au izolat şi au început să mă bată cu barbarism la tălpi. Nu mi-au dat jos pantofii. Loviturile dureau la fel de tare şi, în felul ăsta nu mi-ar fi lăsat tumefieri prea mari. O durere mai mare nu cred că există. Unii dintre deţinuţii care făcuseră neglijenţa de a face cu miliţienii pe vitejii, mi-au povestit mai târziu, că bătaia la tălpi era egalată cu cea de la testicole…
-Hai mă, încalţă-te mai repede! îi ordonă lui fiu-său, abătut şi obosit.
Acest imbold îl făcu pe Matei să se mobilizeze, să uite de ascunsul ciorapilor rupţi şi să îşi îndese teneşii în picioare.
-Un singur lucru nu înţelegeam—accentuă Roman, cu siguranţă convins că trebuia să îşi lase celelalte ore de povestit pentru alte vremuri, poate la tăiatul porcului—de ce trebuiau să îşi ia avânt când mă loveau la tălpi? Se retrăgeau până în dreptul zidurilor încăperii, şi de acolo alergau şi mă loveau de îmi despicau tălpile. Mi-am revenit în simţiri de-abia după vreo trei zile. Se îngrijoraseră şi investigatorii, mai ales ăia citiţii. Nu mă mai bruscau, doar mă forţau să îmi beau porţia obligatorie de cafea…
-No, să aveţi o seară bună! Ne-am înţeles cu tăiatul porcului, acum că am bătut deja şi palma… Hai, mă! aproape că îşi bruscă fiul.
-Vă mai aşteptăm pe la noi! îi conduse până la ieşire doamna Roman, luându-şi rămas bun de la dânşii în numele tuturor şi, odată cu ea, îşi luă rămas bun şi coaja de sămânţă neagră care îi stătuse acolo timp de câteva ore, căzându-i pe preşul de la uşă.
-Salut, nea Veselie!! îi strigă Scarlat din holul semiîntunecat.
-Noapte bună, Jane! îi ură Roman cu jovialitate. Du-te sănătos, că-ţi moare porcu’!
-Ferească Maica Domnului! se îngrijoră Scarlat.
-Şi nu uita… dacă ajungi vreodată la puşcărie şi te bat ăia la tălpi de te zvântă, să nu alegi niciodată cel mai subţire baston, ia-ţi unul mai gros, că parcă ăla nu doare atât de tare!
-Sper să nu fiu atât de bou încât să mă împotmolesc pe acolo! îi strigă Scarlat de dincolo de intrarea în casa scării, penetrând cu vocea întunericul străzii şi trezind interesul câtorva vecini care ieşiseră la o ţigară. Am şi eu totuşi un partid comunist în spate! îi strecură cu lăudăroşenie o atenţionare.
-Ahahaaa!!!… îi strigă Roman din interiorul scării. Sprijinul într-un partid comunist mi l-am ales şi eu cândva… Să-ţi arăt cumva carnetul de membru?…

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor