- Facem o învoială, bătrâne. Dacă eşti doar suflet, vezi şi cunoşti locul unde stă aurul ascuns. Dă-mi tot ce se găseşte aici şi… mă mai gândesc! Sau n-ai nici atâta putere!?...
- Deci ai ales, vrei doar aurul? Ca să-l scoţi trebuie să te murdăreşti rău! Este sub umblătoare. Ajungi la el după ce scoţi tot ce este în ea şi sapi o groapă de doi coţi. Când l-am ascuns eu în tainiţa de acolo nu se făcuse trapeza şi umblătoarea.
- Pun călugării să facă treaba asta, n-o să mă spurc eu! Dar asta înseamnă că ai murit printre locuri străine şi nu mai ştia nimeni unde este ascuns… S-a pierdut! Cum de ai venit, din nou, aici?
- Turcii treceau spre Moldova, dar jefuiau pe tot drumul. Noi am fugit peste apă, pe Moţoiu. De unde ne-am ascuns, vedeam bine cum au pus foc bisericii şi mânăstirii. O noapte întreagă a plouat rece, era toamnă târziu, ne-au udat straiele şi am căzut cu pojar. Flăcările s-au stins doar când totul a ars… Nu mai aveam acoperişuri, ne-am băgat în beciuri şi am făcut focul… Dar boala sau sorocul meu au fost mai puternicie. Am arătat locul unde se afla comoara unui frate, dar primejdia nu trecuse! Chiar aşa! Peste câteva zile au venit iar după pradă şi i-au găsit… N-au mai scăpat! Aşa se face că aurul se află tot acolo, a fost mereu nevoie de el, dar nu s-a dat. Îl vrei tu, Gheorghe?
- Îl vreau…
- Pe mine m-au îngropat acolo, sub lespezile din sânul drept al bisericii. Ţintele tale au bubuit de m-ai sculat… Ai jucat căzăceasca în biserică… Şi acum vrei bogăţii! Deci, ai ales, rămâi cu ale tale… Ce faci tu cu atâta cât ai tâlhărit?
- Am să-ţi spun adevărul. Am promis unor rude ale mele, au nevoi, le-a ars casa. Partea celorlalţi nu ştiu unde se duce, dar ce-mi mai rămâne nici nu ajunge! Am gazdele de plătit şi… nu-ţi ascund, ţiitoarele costă! Dacă nu le saturi, te dau pe mâna poterei. Plăcerea are şi necazurile ei… E greu să fii haiduc! Am nevoie de bani, mereu mai mulţi. Cu cât cred ei că sunt mai bogat, cu atât îşi măresc poftele şi cer … Îmi trebuie tot aurul din împrejurimi, iar tu, deoarece le ştii locurile de ascundere, ajută-mă să-l scot!
- Să nu înjoseşti călugării pentru aur! Dacă vrei mai mult, atunci este nevoie să faci jurământ de sărăcie pentru tot restul vieţilor tale! Te învoieşti?
- N-am înţeles bine, bătrâne zevzec! Adică, dacă-mi doresc multă bogăţie, aş fi nevoit să renunţ la ea pe vecie? Cum vine asta? Un bogat sărac? Să rămân un sărăntoc desculţ, cerşind mila ciocoilor!?
- Tu spuneai că iei de la cei ce au, pentru a da la cei care nu au!
- Eu sunt primul şi cel mai de milă dintre cei care nu au, chiar dacă opresc pentru mine cea mai partea din cât mi se cuvine… Cât vrei din aurul ce-l voi scoate de aici? Călăuzeşte-mă la zăcătorile lui şi ne vom înţelege cu un câştig pentru amândoi. Cu toate că, fiind doar duh, nu cred că-ţi mai este nevoie de el, doar dacă ai urmaşi… Batem palma?
- Mă întreb de cătă bogăţie ai avea tu nevoie pentru a te linişti? Nu te ispitesc şi nu făgăduiesc nimic! Nu vei primi cu ajutorul meu nici o firfirică!
- Mult, mult mai mult decât îţi închipui! Povesteşte-mi despre comorile de aici! Să nu spui că nu le cunoşti! Dacă le-aş scote pe toate, cât ar bate la cântar?
- Nu pot să te clintesc de la ale tale! Ar fi bine să ştii că fără veste Judecătorul va veni şi faptele fiecăruia se vor descoperi. Şi ale tale, Gheorghe, se vor arăta aşa cumplite cum au fost. Nouă omoruri fără vină…
- Ţin socoteala doar la şapte, bătrâne! De unde le-ai scos şi pe celelalte două?
- Cam multe pentru o singură viaţă! Dar, deoarece mai este o speranţă, te voi trimite vieţuirii obişnuită ţie, printre semenii de care eşti legat. Fiind departe de fierbinţeala lucirii diavoleşti poate vei gândi şi vei înţelege ce ţi-am spus…
- Taci, bătrâne, taci! Dacă mă uit bine văd singur !... Le văd lucirile! Sunt multe… Uite acolo, cruci şi pocale au îngropat, şi mult argint pentru cărţi, se apropie de o oca! Tu vezi? Ce minunăţie acolo sub râpă… un coif strălucitor, cu obrăzare şi pumnale din aur, din aur toate! Atârnă o juma de oca! Dar, mai într-o parte, vezi globul acela de strălucire? Coiful, fibule, zale ca solzii peştilor, toate din aur, aur… Şi acolo, mai la stânga, şi mai jos… Peste zece grămezi de aur ascunse într-un loc atât de mic? De ce bătrâne, cine au fost cei care s-au bulucit aici să-şi lase averile?
- Ţi-am spus de la început, aici este o bătătură sacră! Fiecare loc unde cineva s-a rugat, a fost însemnat de Îngerii Domnului… au coborât din înalturi şi au sfinţit ţărâna! Cei cu har recunosc uşor unde s-a petrecut o aşa dăruire… În vechime se găsea pe aproape un altar de dinaintea creştinilor. Şi preoţii lor se rugau, posteau şi aveau o mare credinţă… Chiar de nu vei crede, ei se rugau aceluiaşi Dumnezeu Creator a totul care se aflăm sub soare! Din acest motiv a hotărât El să trimită îngerii şi să însemne dealul acesta… Rugăciunile preoţilor se auzeau uşor şi plăcut auzului Lui. Aflându-se acestea, cei cu dorinţe veneau şi se rugau… Ca să fie ascultaţi, după obiceiurile vremurilor, aduceau lucruri preţioase, cât mai mult aur şi argint, cât avea fiecare, iar preoţii le slujeau în felul lor, le îngropau ca jertfă şi se rugau pentru dăruitor…
- Care era partea lor? Să nu-mi spui că nu opreau şi preoţii! Se asculta rugăciunea sau dădeau aurul fără folos?
- Nu se răspândise cunoaşterea şi oamenii nu aflaseră că numai rugăciunile făcute din iubire sunt ascultate! Unii se rugau pentru câştigarea războaielor de cucerire, nu izbândeau, alţii pentru jafuri şi tâlhării, nici ei nu aveau câştig, ori cât de mare era ofranda! Dacă un om dădea doar un singur bănuţ pentru binele celor dragi lui, această dorinţă se îndeplinea!
- Cunosc pildele de felul ăsta… M-am săturat de vorbele tale! Acum, deoarece am aflat unde sunt comorile, ai putea să mă slobozeşti din vraja asta a ta?
- Gheorghe, să te porţi cu grijă în zilele ce ţi-au mai rămas!....≈

În aceeaşi clipă haiducul continua să salte picioarele într-o căzăcească focoasă, în timp ce tovarăşii lui menţineau ritmul fluierului cu bătăi din palme. După încă o clipă dansatorul se trezi răsturnat pe spate, cu ochii ţintiţi în icoana lui Iisus Pantocratorul din cerul turlei. A stat aşa, trăgându-şi sufletul, doar câteva clipe, apoi a sărit în picioare, ajutat de ceilalţi.
- Gata cu prostiile! Cum stăm cu hrana?
- S-a tăiat o oaie stearpă…
- Suntem în post!
- Teofile, ia-ţi călugării cu unelte şi vino după mine!
Gheorghieş a însemnat câteva locuri şi a pus fraţii să sape. Pământul era îngheţat puţin, la faţa lui doar o palmă, nu fuseseră geruri mari. Cum nu găseau nimic, au venit şi haiducii, şi chiar Gheorghieş a lut sapa în mână. Dar, oricât săpau, nu dădeau de nimic… Pe unul dintre ei l-a pus să golească umblătoarea… Se apropia seara, ceilalţi călugări au rămas să sape, iar haiducii s-au aşezat la masă. Au cerut şi băut vinul negru şi acruţ făcând carnea friptă să alunece mai uşor. Ghiftuiţi, s-au dus sub râpă, la săpături. Negru de furie, Gheorgieş a pocnit un călugăr care nu săpase cu râvnă, apoi pe stareţul Teofil l-a culcat la pământ cu un pumn între ochi. Tot acolo i-a pus şi ţeava puşcociului.
- Roagă-te, stareţule, roagă-te sfântului tău din biserică, Alexie, roagă-l să-ţi arate locul unde sunt comori! Dacă nu-ţi spune el, vei săpa toată noapte, mâine şi toate zilele care v-au mai rămas, până daţi de aur! Iar dacă eu îmi voi pierde răbdarea, am să vă atârn în cinghel, ca pe oile despicate pe burtă! Vă scot maţele, la unul câte unul, până se îndură bătrânul Alexie să destăinuiască taina. Şi voi începe cu tine!
- Potera! strigă, apropiindu-se în fugă, plantonul
În clipa următoare porni plumbul. Jocul trăgaciului, tremurul mâinii sau spaima de arnăuti, nu se ştie bine care dintre acestea, au făcut ca moartea să-l caute pe stareţul Teofil. Au alergat la grajduri şi, în timp ce pregăteau caii, din pridvorul stăreţiei Gheorghieş privea în vale. Cinci sau şase arbănaşi urcau încet pe drumul ce înconjura dealul. Caii obosiţi, abia se mişcau traşi de căpestre de către călăreţii descălecaţi.
Au fugit spre răsărit, apoi spre miază-noapte, pe prundul Murătoarei. Caii lor, odihniţi, nu mai puteau fi ajunşi de cei ai poterei. Când aceştia se vor dezmetici şi vor afla ce s-a petrecut la mânăstire, ei, haiducii, vor fi departe.
- Am pierdut o zi întreagă pentru o cruce şi un pocal! Şi nici nu este din argint prea bun! Lor, călugărilor, nu le mai foloseau, nu mai aveau preot care să le slujească!
- Gheorghieş, trece timpul! Să te porţi cu grijă în restul zilelor care ţi-au mai rămas! Era vocea şoptită a bătrânului Alexie! Uimit, haiducul s-a cutremurat înspăimântat, dar, cuprins de gândurile sale, în câteva clipe a uitat de sfânt şi de tot ce se petrecuse în vârful dealului, la mănăstirea scufundată în întuneric.

• • •
Gheorghieş se întorsese la coliba sihastrului spre sfârşitul iernii şi acum îi cerea socoteală:
- Mi-ai sucit minţile, pustnicule! Din cauza vorbelor tale mieroase mi-am pierdut toată vigoarea şi dorinţa de a fi aspru şi drept cu nemernicii…
- Îţi spun iarăşi, Gheorghieş, nu ai tu căderea să judeci şi să hotărăşti felul şi soarta oamenilor, pentru aceasta este îndreptăţit doar …
- Tu să taci! Dacă eşti om adevărat… nu laşi pe altul să-ţi hotărască destinul! Ce ştii tu!?... Stai aici la mila oamenilor şi te rogi… Ce faci altceva? Te rogi pentru tine!...
- Nu numai!...
- Ştii tu ce urgie este în lume, câţi suferă şi câţi blesteamă? Se fură unul pe altul, nevestele se dedulcesc cu cine au la îndemână, copiii lasă părinţii să moară de boli şi de foame zvârliţi în cine ştie ce grajd, totul este o vălmăşeală! Şi nu vine nimeni cu sabia să orânduiască faptele şi lucrările!... Toţi se amestecă în troaca porcilor şi se luptă să sugă cât mai mult terci. Iar tu te rogi aici, retras din zbuciumul omenirii… Eu, dacă vreau să fac dreptate, sunt hulit de stăpânire şi de cei ca tine! Până şi oamenii pe care i-am ajutat mă trădează şi mă vând.
Cred că Gheorghieş a vorbit o oră şi mai bine, a băut vinul adus cu el şi s-a îmbătat, devenind tot mai rău. Pustnicul, îngenunchiat la altarul lui cu două icoane, se ruga continuu şi din ce în ce mai tare, până a ajuns să acopere vocea tâlharului.
- Crezi că mă vei bate cu vorba, sau mă vei supune cu pilda credinţei? Tu m-ai ucis smintindu-mi minţile, de n-am mai putut omorî oamenii cu bucurie, aşa cum făceam mai înainte de a veni în bordeiul tău… Am devenit o lepădătură, nevasta am lăsat-o vie după ce am găsit-o sub un argat şi lui i-am tras doar un picior în cur, unei ibovnice trădătoare abia am reuşit să-i tai gâtul, de parcă m-ar fi durut pe mine… Şi pe bărbatul ei era să-l scap, până am găsit încrâncenarea de a-l căsăpi! Toate astea de la tine se trag… Cum voi scăpa de blestemul tău? Doar moartea ta mă va elibera….
- … şi iartă Bunule sufletul lui încrâncenat şi rătăcit, trimite-i mila şi iubirea Ta, deschide-i ochii acoperiţi de aripa diavolului, adu-l la limanul odihnei şi al liniştei…
Gâtul firav al sihastrului trosni ca un vreasc uscat şi capul se aplecă în faţă.
- Ai tăcut? Acum o să am şi eu pace…
Pe vremea dezgheţului, când un călugăr din vale, de la mânăstire, a urcat la sihăstrie, l-a găsit pe pustnic mort, fără urme pe trupul ce începuse să putrezească. Nu s-a ştiut dacă a murit de moarte bună sau a fost lovit de un hoţ pentru a i se lua comoara, aceea pe care nu o pot vedea toţi. L-au mirosit sperând să fie parfumat, dar puţea urât, ca orişice hoit. Trupul sihastrului nu devenise moaşte!
S-a adeverit spusa stareţului Alexie, fusese omorât şi cel de al nouălea suflet .

• • •

Era aprilie, înverzise peste tot şi mai găseai pruni înfloriţi.
Când se întorcea de la latrina din fundul curţii căpitanul arbănaşilor, Zitika, se pomeni cu un chip, care ieşi din ascunzişul unui nuc.
- Vreau să vorbim, n-am venit să-ţi fac rău! Sunt Gheorghieş şi vreau să ajungem la un târg.
- N-am nimic de tocmit cu tine! Cum îndrăzneşti să intri în curtea noastră? Ajunge să strig şi vei fi împresurat.
- Înainte de a mă prinde pe mine vor găsi hoitul tău! Nu vezi puşcociul? Tu n-ai nici măcar un cuţit! Dacă ţi-aş fi vrut răul nu mai suflai! Uite, prinde punga asta! Ai în ea un sfert de oca de podoabe scumpe, sunt pentru tine, ţi le dau ca semn al dorinţelor mele bune, chiar dacă nu ne învoim!
- Ce vrei, tâlharule?
- Încă pe atâta aur îţi voi da dacă nu vei mai scotoci codrul după mine! Să nu mă mai vânezi, toată vremea, ca pe o sălbăticiune! În fiecare an vei primi la fel, o juma de oca…
- N-ajunge! Mai trebuie ceva! Dă-mi nişte oameni, trebuie să arăt stăpânirii că vă împuţinez…
- Îţi voi da doi!... Să ne întâlnim să gândim totul cu amănunţime!
- Nu cad eu în plasa ta!...
- Dacă te voiam pe tine acum erai ţeapăn! Nu câştigam nimic, în locul tău ar fi venit un altul, mai încrâncenat, mai fricos şi, din acest motiv, mai rău!
Dimineaţa arnăuţii au găsit câinii morţi.
Gheorghieş a fost prins de poteră când se strângeau la colibă şi se pregăteau să calce alt bogătaş. A fost o vânzare, arbănaşii au venit din păduri unde au pândit câteva zile, căzându-le în spate, atunci când nu se aşteptau. Unii au scăpat, dar el nu. Se îngrăşase de trai bun sau de boală, iar picioarele nu-l mai ajutau ca în alte dăţi. Îmbătrânise. Nici mintea nu-i mai judeca bine! Cu Zitika avusese o altă înţelegere, dar arbănaşul căzuse peste ei cu un ceas mai devreme. L-au luat pe el şi pe alţi patru, ceilalţi şase scăpaseră.
- Vreau să-mi spui unde ascunzi comorile!
- Aşa ne-am înţeles noi? Altfel am zis…
- Cu haiducii nu eşti sigur niciodată asupra unei înţelegeri! Iar potera şi tâlharul nu pot bate palma, s-ar asemăna cu tovărăşia dintre lup şi cioban ca să prăduiască oile! Aşa cum unul este plătit să păzească turma de hrăpăreţi, aşa şi eu sunt îndestulat pentru a prinde tâlharii care tulbură liniştea locurilor. Acuma, Gheorghieş, dă-ne tot ce-ai furat, să le dăm stăpânilor, înapoi!
- Ce ţi-am dat eu, oare, a ajuns la vechii proprietari? Un sfert de oca de aur, unde este acum?
- Să nu vorbeşti fără rost şi să nu spui neadevăruri! Orişice vorbă este de prisos! Nimic altceva să nu zici, numai locul unde ai ascuns aurul să-mi spui! Vorbeşte!
- N-am comori ascunse, aurul se risipeşte repede, nu rămâne nimic… Totul costă, iar pentru noi totul este mai scump!
Arbănaşul chemă doi arnăuţi şi le porunci pe limba lor. Curând, după ce ieşiră, s-au auzit loviturile şi gemetele haiducului. L-au adus îmbrâncindu-l.
- Unde este aurul, Gheorghieş?
- Ţi-am spus că s-a risipit! Chiar dacă mă omori, tot nu am de unde să-l scot!
- Moartea este o faptă uşoară, scapi repede, dar tu, nu!
Iarăşi l-au bătut. O fi fost adevărat, haiducul nu avea nimic strâns, sau era prea hapsân şi nu voia să le dea comorile… L-au bătut o zi şi o noapte… fără a afla nimic. I-au pus ouă fierbinţi la subţiori, cu un cleşte i-au smuls unghiile de la mâini… În dimineaţa zilei următoare a murit, a plesnit ceva în el. Au descărcat flintele în ceafă şi în spate, ca să pară răpus de plumbi, apoi, învelit în cearceafuri, l-au urcat de-a curmezişul pe un cal. Pe căi lăturalnice s-au dus în munte şi l-au aruncat într-o râpă. Cu un hârleţ au tras peste el pământ din mal şi au plecat. Aşa se face că până astăzi, nu se ştie unde este trupul lui. Şi nici comorile strânse de el cu atâta silnicie şi cu moartea atâtor oameni. Chiar dacă vor fi găsite, fiind ele pline de atâtea blesteme şi jurate de atâtea suferinţe, mare pacoste vor aduce în casa găsitorului. Poate Îngerii cei buni păzesc locul şi feresc pe cei lacomi de o aşa mare nenorocire!

aprilie 2009

Vizualizări: 58

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor