Încerc să fac o pauză, mă despart greu de jurnalul lui Andrei. Nici nu am simțit cum mi-au amorțit picioarele strînse sub mine, am fost atît de adîncită în descrierile lui încît am uitat de timp și de tot ce este în jurul meu.
Nu pot să cred ce am citit despre nemernicul de la ambasadă, dar sînt convinsă că există astfel de specii. Dar în afară de asta simt o neliniște în mine, o senzație de deja-vu care m-a însoțit tot timpul lecturii. Multe din descrierile lui Andrei mi se par atît de cunoscute și normale. Chiar Tamaa nu este pentru mine o surpriză iar de Farai mă simt mai apropiată decît credeam.
Încerc totodată să-mi spun singură că numele sînt numai coincidențe.
Trebuie să-mi adun gîndurile, pe undeva știu mai mult decît vreau să recunosc, ceva îmi spune că nimic nu este nou, dar încă mi-e teamă să privesc adevărul în față.
Mai bine citesc mai departe în speranța să aflu ce deja cred că știu.
Torn apă fierbinte peste ceaiul rece și mă adîncesc din nou în foile misterioase uitînd tot ce se află în jurul meu.


Am pornit spre satul lui Tamaa nu înainte de a cumpăra cîte ceva pentru locuitorii de acolo. Ne-am dus mai întîi în oraș unde Machungwa cu relațiile lui a reușit să facă rost de trei saci cu zahăr, trei saci cu mălai și pentru populația cea mică o mulțime de dulciuri.
A fost destul de dificil de la o clipă la alta să găsim cantitățile astea dar am avut noroc cu Machungwa care s-a dovedit ca de obicei foarte folositor. Mama s-ar fi dat peste cap să încarce jeepul pînă s-ar fi turtit cauciucurile și sînt chiar convins că ar fi reușit, dar noi pentru prima vizită ne-am mulțumit și cu ce găsisem.
Drumul a fost nespus de anevoios. Hîrtoapele se înmulțeau văzînd cu ochii, lăsasem de mult satul lui Farai în spatele nostru și praful se pusese pe noi ca o mantie roșie.
De abia atunci realizasem ce drum au făcut oaspeții la serbarea care avusese loc în sat.
Cred că mergeam deja de vreo oră și nu-mi venea să cred, ei veniseră atunci atîta drum pe jos, prin tufișurile țepoase și aspre, peste pietroaiele și șanțurile uscate!
O șosea sau un drum normal nu exista, printre uscăciuni se deslușea din cînd în cînd un fel de cărare care dispărea printre găuri și bolovani. Așteptam din clipă în clipă ca mașina să-și dea duhul dar Machungwa era un șofer excelent, eu m-aș fi răsturnat de mult în vreun șanț.
În sfîrșit în depărtare am zărit niște colibe pitice răsfirate printre pomi la fel de stranii ca și tot ce ne împrejmuia.
Machungwa s-a întors spre noi, eu tresărind la vederea lui, arăta parcă se vopsise pe față ca de război.
Mi-am dat seama că nici eu nu arătam mai grozav și întorcîndu-mă spre Farai nu m-a surprins că în ciuda prafului roșu care se lipise și pe fața ei, arăta ca o zeiță gata să dea ultimul verdict.
Ne-am scuturat cît am putut de praful care nu mai vroia să se despartă de noi, pregătindu-ne pentru întîlnirea cu băștinașii care locuiau așa de departe.
Machungwa ne-a arătat cu degetul colibele, dinții-i albi sclipindu-i și mai puternic pe fața roșie-tuciurie.
De data asta nu am oprit în afara satului, oamenii care locuiau acolo, o parte din ei deja ne cunoșteau, iar sacii nu-i puteam oricum duce în spate. Într-un nor de praf și cu jeepul care scuipa și trosnea la fiecare mișcare am intrat în sătucul adormit.
Era altfel, nimeni nu ne sărea înainte, nu se auzeau strigăte și rîsete, nimeni nu ițea capul curios să vadă oaspeții. Machungwa a oprit în mijlocul uliței iar noi am coborît nedumeriți uitîndu-ne în dreapta și în stînga după vreun locuitor.
La capătul satului apăruse o siluetă albă care se apropia încet și cu greu de noi. Machungwa tresărise la apariția staturi iar Farai a rămas nemișcată.
Era un bătrîn învăluit într-o mantie albă cenușie care cu o mînă uscată se sprijinea de un toiag lung iar cu cealaltă își ținea poalele mantiei. Culoarea pielii era nedeslușită, prin vopseaua albă care îi acoperea fața, se întrezărea doar puțin pielea închisă care-i dădea o înfățișare de parcă stătuse cîteva zile în apă.
A mai făcut cîțiva pași oprindu-se cam la doi metri depărtare de noi. Acum puteam să-i văd mai bine fața mîndră, era foarte bătrîn dar ochii erau clari și de o tărie că te apuca frigul. La vederea lui Farai a ridicat mîna în fața ochilor ca și cum ar fi vrut să alunge o vedenie.
Cu o voce adîncă s-a adresat lui Machungwa pe mine nebăgîndu-mă în seamă.
Machungwa a făcut o plecăciune în fața lui și plin de respect i-a spus ceva într-o limbă pe care nu o auzisem pînă atunci. Bătrînul a ridicat mîna ca și cum era destul ce auzise și i-a răspuns lui Machungwa făcînd o mișcare largă cu brațul în direcția colibelor și arătînd spre mine Machungwa tresărind speriat s-a întors spre noi să ne traducă iar eu eram convins că Farai înțelesese totul.
Bătrînul era vraciul satului, știa că fata lui Tamaa era în drum spre ei însoțită de o persoană pe car el nu o putea defini. De aceea el a sfătuit locuitorii să intre în colibele lor.
Începeam din ce în ce să fiu mai convins că deasupra mea plutea vreo vrăjitorie, acum începuse și bătrînul pe care nu-l văzusem în viața mea să vorbească despre mine ca și cum nu aș exista.
Îmi adusesem aminte de o carte pe care o citisem la orfelinat și care mă fascinase. Nu mai știam exact conținutul cărții, dar ceva rămăsese în mintea mea. Starea pe care o simțeam în ultimul timp cînd o întîlneam pe Tamaa sau starea care o simțeam în prezența bătrînului mi-aducea aminte de cartea aceea.
Era vorba de un clan care avea niște legi foarte stricte. Legea care-mi plăcuse mie era că dacă vreunul din membrii tribului încălca alte legi, era pedepsit prin ignorare. Deci din acel moment persoana vinovată era inexistentă pentru ceilalți. În cele mai dese cazuri din asta i se trăgea moartea fiindcă în afară de clanul lui nu mai erau alte persoane cu care putea lua legătură.
Mai știu că mi se păruse atunci o chestie grozavă să fi inexistent pentru alții, deci cînd nu aveai chef să vorbești cu cineva trebuia să faci numai vreo poznă și erai lăsat în pace. Dar atunci eram copil și nu mă ducea capul prea departe.
Acum fiind în situația asta nu mai era așa de interesant cînd cineva se uită prin tine.
Mă simțeam de parcă eram o stafie pe care toți evitau să o vadă. Dar ce rău făcusem, asta era întrebarea care începuse să mă roadă din ce în ce mai mult.
Tot astfel de gînduri îmi treceau prin minte în timp ce Machungwa discuta cu bătrînul, eu oricum nu înțelegeam o iotă din limbajul lor.
Farai se rezemase de mine dînd parcă de înțeles că noi doi suntem nedespărțiți orice ar fi. Asculta la convorbirea celor doi desenînd cu vîrful sandalei cercuri prin praf.
Machungwa își rotea ochii peste tot, numai la mine nu se uita și era evident că se simțea foarte stînjenit.
Mai mult ca să scape de situația neplăcută cred, a arătat cu mîna spre mașină și după cît am putut să deduc a spus bătrînului de cadourile aduse, arătînd apoi spre mine. Bătrînul mi-a aruncat o privire de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată. Am făcut o plecăciune în fața lui așa cum văzusem la Machungwa spunîndu-mi că nu strică să arăt respect față de datinile lor. El și-a coborît privirea înclinînd în același timp puțin capul dar pentru mine a fost de ajuns, simțindu-mă din nou om în carne și oase. Sună poate aiurea ce scriu aici dar cînd stau să mă gîndesc mai bine, chiar așa simțeam, eram din nou eu, nu mai pluteam între cer și pămînt sub formă de duh.
Ne-am întors spre Jeep, plini de avînt să dăruim cadourile aduse și bucurîndu-mă deja să văd fețele lor încîntate, mai ales doream să mă bucur de bucuria copiilor.
Bătrînul a strigat ceva peste umăr și ca la comandă au apărut de peste tot femei și copii, bătrîni și bătrîne și cîțiva bărbați mai tineri care au sărit să ne ajute. Era o hărmălaie ca la bîlci și mă simțeam nespus de bine în zgomotele acelea care pentru mine deveniseră familiare.
Ca și în satul lui Farai, femeile au început să adune vreascuri ridicînd în mijlocul uliței un rug care începuse să trosnească la flăcările iuți. Copii cărau apă stropindu-se de bucurie unii pe alții și făcînd tot felul de pozne. Și tot la fel ca în satul lui Farai, am observat indulgența mamelor care niciodată nu rosteau vreo vorbă aspră spre cei mici, indiferent ce pozne făceau.
Bătrînul pe care aflasem că îl chema Kofi-Madiba-Mefume a propus lui Machungwa să intrăm în coliba lui și să stăm de vorbă. Farai însă nu a fost admisă, femeile nu au voie să participe la sfatul bărbaților. Ea cunoștea regulile și mi-a spus să stau fără grijă, se va ocupa de pregătitul mesei ajutînd femeile care trebăluiau neobosite.
Am intrat în coliba lui Madiba care din afară nu se deosebea de colibele pe care le cunoșteam din satul celălalt. Înăuntru era la fel de întuneric, din vîrful colibei atîrnau mănunchiuri de ierburi uscate, mirosea a fum și a fîn iar pe jos în jurul vetrei erau întinse mai multe blănuri de capră.
Luxul acesta se datora probabil poziției lui importante pe care o avea în acel sat.
Ne-am așezat în jurul vetrei, Madiba culegînd niște frunze uscate din mănunchiurile care atîrnau și îndemnîndu-ne să le mestecăm așa cum făcea el. Știam de efectul frunzelor dar mi-am spus că o dată pot încerca una atîta timp cît nu îmi voi umple gura. Mai tîrziu mi-am dat seama că și o frunzuliță are un efect teribil mai ales dacă nu ai încercat niciodată așa ceva. Și într-adevăr, mestecînd mă simțeam din ce în ce mai bine, aveam senzația că dormisem o lună întreagă,eram plin de vigoare, totul părea simplu, nimic nu mă mai neliniștea, și aș fi fost în stare să mă lupt cu un elefant.
Machungwa mesteca și el frunze uitîndu-se la mine îngrijorat. Rîzînd i-am spus să-l întrebe pe Mefume de Tamaa…….( Am renunțat să-i scriu tot numele care mi se pare cam lung și m-am hotărît să-l numesc numai Mefume care mie îmi suna cel mai bine.) Bătrînul și-a mai băgat un pumn de frunze în gură și cu ochii goi îndreptați spre cărbunii care mocneau în vatră a început cu o voce fără intonații să povestească. Eu eram într-o stare euforică, nici nu m-a mirat că bătrînul nu mai folosea limba cea necunoscută, începuse să vorbească cursiv în limba mea. Acum cînd mă gîndesc mai bine nu mai știu de fapt dacă vorbea în limba mea, poate că frunzele m-au ajutat să înțeleg ce spunea, totul a fost ca un vis din care m-am trezit în drum spre hotel.
Dar doresc să scriu aici ce aflasem de Tamaa, mi-e teamă că voi uita într-o zi visul și cu el povestea despre mama lui Farai.
Au trecut zeci de ani, spunea Mefume, cînd în satul nostru a apărut peste noapte o fată necunoscută. Era așa de frumoasă că noi copii rămăsesem cu gura căscată la vederea ei. Nimeni nu știa exact de unde venea, era foarte tăcută dar MÎÎÎÎNDRĂ, înaltă și mlădioasă ca o iederă plutea pe ulița satului parcă neatingînd pămîntul.
Eu eram pe vremea aceea copil și nu înțelegeam prea multe dar auzisem de la tatăl meu care era vraciul satului frînturi de vorbe despre ea. După cît înțelesesem nimeni nu a putut afla exact de unde venea, se spunea că de foarte departe, se spunea că fusese alungată de neamul ei și se mai spunea că asupra ei atîrnă un blestem și că de aceea a fost alungată.
Dar cred că nimeni nu știa nimic precis.
Tata a luat-o în coliba noastră oferindu-i adăpost iar eu eram cel mai invidiat copil din sat. Aflasem că se numea Abidemi ceeace însemna născută fără tată. Totul era misterios în jurul ei, eu o adoram și mă uitam la ea ca la o minune căzută din cer. Era tăcută dar avea în același timp un fel al ei că nu se putea să nu-ți fie dragă. Tata se schimbase de cînd Abidemi locuia cu noi, discutau foarte mult în fața focului seara și o lua peste tot cu el.
Abidemi cunoștea aproape tot ce era în legătură cu plantele și efectul lor contra bolilor. Chiar tata care era renumit pentru cunoștințele lui, se uita cu respect la ea și cred că a mai învățat unele taine despre buruieni lecuitoare. Eu mergeam cîteodată cu ei să culegem plante și Abidemi se purta foarte frumos cu mine. Ajunsesem să o văd ca pe mama mea deși era foarte tînără. Mama murise de mult, tata nu și-a putut ierta mult timp neputința lui de a o vindeca dar așa a fost soarta noastră. Acum aveam o altă mamă, frumoasă și gingașă, blîndă și drăgăstoasă care de multe ori se juca cu mine zburdalnică ca o fetiță.
Dar după cîteva luni Abidemi a început să se îngrașe și făcuse o burtă cît toate zilele. Nu se simțea deloc bine și cu toate că încerca să facă față la treburile zilnice se vedea că era mereu obosită. Tata era foarte îngrijorat iar eu înțelesesem că ea aștepta un copil. Eram destul de mare să înțeleg că în curînd voi avea o soră sau un frate. O ajutam cît puteam la toate treburile, îi căram apă și vreascuri, făceam focul și în fiecare dimineață îi aduceam ceaiul pe blana pe care se odihnea din ce în ce mai mult. Femeile din sat care o îndrăgiseră și o respectau, veneau zilnic cu mîncare, Abidemi nu mai era în stare să gătească. Ea ajutase multe femei tinere cînd născuseră și era nelipsită cînd cineva se îmbolnăvea sau cînd vreun copil vedea lumina zilei.
Slăbise foarte mult, tot ce mînca nu putea să țină, doar burta era enormă față de restul corpului care era foarte slab, iar fața ei frumoasă era trasă, numai ochii mari ieșeau și mai mult în evidență. În ziua cînd a trebuit să nască era atît de slăbită că abia mai putea să facă semn că se apropie momentul. Am ieșit afară amețit de răspunderea pe care o aveam, trebuia să mă duc repede să chem ajutor. Tata care tot timpul cît Abidemi a zăcut lîngă vatră dormise afară, s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată. Privirea lui cerea ajutor, el care de obicei era atît de sigur de sine și în toate situațiile știa să dea un sfat era acum cu totul pierdut. Se schimbase mult de cînd Abidemi se simțea atît de prost, nu mai vorbea aproape deloc și nu se mai interesa de nimic. Mai tot timpul stătea gînditor pe prispă sau lîngă ea ținîndu-i mîna slabă și fără vlagă.
M-am întors cu trei femei tinere de care știam că Abidemi le ajutase la rîndul ei cînd au născut. Tata le-a făcut loc să intre, el așezîndu-se din nou în praful din fața colibei. Nici eu nu am avut voie să intru și ascultam încordat orice zgomot dinăuntru. Nu se auzea nimic, doar din cînd în cînd cîteva șoapte rostite în grabă ca apoi să se lase iar tăcerea.
Soarele coborîse deja la capătul cîmpiei, uitasem de timp, de mîncat și de băut, tata mesteca cu ochi sticloși frunze de Maa și cred că plecase în altă lume. După un timp care mi se păruse nesfîrșit, femeile au ieșit afară iar eu cercetîndu-le privirile am constatat ușurat că se terminase totul cu bine. Ne-au spus că acum putem intra dacă vrem, iar eu l-am împins pe tata de umăr să se trezească. Nu dormea dar cam la fel ar fi fost că tot în lumea viselor umbla. Am intrat nerăbdător la Abidemi crezînd că ea deja se sculase de lîngă vatră și făcea ceva prin colibă. Dar dezamăgirea mi-a fost mare văzînd că ea tot întinsă era pe blănuri și nu puteam spune că arăta mai bine decît înainte. Lipită aproape de ea se afla un pachețel care se mișca din cînd în cînd. Abidemi ne-a zîmbit cu cel mai frumos zîmbet și șoptind mai mult, ne-a spus să ne apropiem. Tata se uita la ea nemișcat dar pachețelului nu a aruncat nici o privire. Eu eram foarte curios să văd dacă aveam acum un frate sau o soră și speram să fie băiat să am cu cine mă juca mai tîrziu. Abidemi ne-a spus că este fată iar eu m-am aplecat dezamăgit deasupra pachețelului să o văd. Nu știam pînă în momentul acela cum arată un nou născut atît de aproape și cînd am văzut-o am uitat și de băieți și de frate și de orice. Mi-a cucerit inima de la prima vedere, era atît de mică, avea părul negru, fața ei minusculă era încruntată și dormea cu buzele strînse. Cînd ne-a simțit și-a strîmbat fața și a căscat parcă ar fi spus, nu mă deranjați. Eram foarte mîndru că acum sînt fratele ei mai mare asumîndu-mi deja orice răspundere față de ea și văzîndu-mă cum luptam ca un leu să o apăr de orice pericol. Am întrebat-o pe Abidemi cum o cheamă iar ea a spus uitîndu-se la tata că ar dori să se numească Tamaa. Mai tîrziu am aflat că numele ei înseamnă „cea dorită“,și iar mai tîrziu am înțeles de ce.
Tamaa era un copil foarte cuminte dar ceva nu era în regulă în legătura dintre ea și Abidemi. De cîte ori Abidemi o lua lîngă ea, Tamaa începea să țipe și se zvîrcolea în brațele ei înroșindu-se la față furioasă. Din această cauză Abidemi nu o putea alăpta și una dintre femeile care au asistat-o la naștere și care născuse și ea cu puțin mai înainte, venea în fiecare zi să o hrănească. Abidemi era foarte tristă din cauza asta iar starea sănătății ei se agrava din zi în zi. Tata nu mai ieșea din colibă, stătea tot timpul lîngă ea, îi povestea încet tot felul de întîmplări din viața lui, iar Abidemi zîmbea fericită, fața ei frumoasă strălucind de bucurie.
Se topea încet, încet, tata vedea asta și era disperat, nici măcar el nu mai putea să-i facă ceva, toate leacurile erau de prisos. Pe Tamaa nu o băga în seamă, chiar se ferea să pună mîna pe ea iar eu nu înțelegeam cum să nu îndrăgești un copil atît de dulce. Avea ochii negrii ca tăciunele, cred că numai ochii îi dădeau feței o expresie de te încremenea cînd o priveai.
Era dulce dar în acelaşi timp emana ceva care te făceq să nu te poţi apropia de ea. Eu aveam mai mult noroc, pe mine mă acceptase de la început şi de multe ori o puteam duce în spate la plimbare prin sat, Tamaa se bucura dar nu ca un copil care ar fi strigat de bucurie, mă străngea de gît numai şi cîteodată atît de tare că-mi pierdeam respiraţia.

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Cristina Orneata pe Septembrie 22, 2011 la 11:24pm

Dupa ce am citit m-a impresionat sensul motto-ului, primul paragraf.

M-a impresionat foarte mult intregul fragment (?) sau nuvela, mi se pare extraordinar. Felicitari stimata doamna si succes!

Cu respect,

Cristina Orneata

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor