În momentele acelea simțeam exact ce simțea ea, îmi intrase prin carne și prin oase ghemulețul plin de viață care nu vorbea mult și care totuși spunea atât de multe prin felul ei de a fi.
Bucuria ei intra prin mine și mă simțeam puternic, mă simțeam ca și cum eram de trei ori mai mare decât eram în realitate.
O duceam în spate peste tot, Tamaa avea o personalitate foarte puternică și era încăpățânată ca un elefant. Era în stare să stea ore întregi pe jos fără să încerce să meargă în patru labe cum făceau alți copii.
A sărit faza asta împotrivindu-se să se poarte ca un animal, mai bine accepta ca eu să o duc în spate.
Dimineața mă trezea încă pe întuneric și trebuia să o duc afară din colibă ca să asculte trezirea soarelui. De la ea am învățat și eu să-l ascult când se ridica măreț în spatele pădurii.
Deasupra noastră plutea un zgomot limpede și subțire, aerul era alb și avea gust proaspăt, în pădure auzeam cum pe sub frunzele uscate mișunau furnicile.
Tot de la ea am învățat să ascult seara apusul soarelui. Zgomotele erau de data asta mai înfundate, aerul atîrna moale și greu, avea gust cald, animalele erau răgușite de oboseală. Totul se ascundea sub o mantie care înghițea încet zgomotele, rămînîd numai un oftat lung care se ducea spre cer printr-un tub de trestie cum spunea Tamaa. Nu pot să spun care moment era mai frumos, vedeam totul cu ochii ei și totul era frumos…..
Într-o zi ne pregăteam să mergem la cules de plante, eu urmînd ca de obicei să o duc în spate. Tamaa m-a apucat de picior și trăgîndu-se de mine în sus s-a ridicat strîngîndu-mă puternic de mînă. Nu am spus nimic, nu am îndrăznit să stric momentul, am rămas așa amîndoi, eu cu respirația oprită iar ea cu o hotărîre îndîrjită pe fața-i mică. Am stat multă vreme nemișcați, simțeam cum îmi amorțiseră picioarele dar așteptam un semn din partea ei. După un timp a slăbit strînsoarea mîini ca după aceea să se desfacă cu totul de mine. Cu privirea țintă înainte și cu buzele strînse a făcut primii pași și cu fiecare pas era din ce în ce mai sigură de ea. Aș fi vrut să o laud dar nu era copilul care avea nevoie de laude.
Mă țineam după ea ca și cum și eu de abia atunci învățam să merg.
Oprindu-se în pragul colibei s-a întors spre mine și am văzut cum lumina de afară o învăluise ca un voal de argint.
Ochii ei negri străluceau triumfători, mi-a întins mîna și în momentul acela m-am simțit mic.
Din ziua aceea nu am mai dus-o des în spate, era foarte fragilă, obosea repede dar avea o voință neclintită.
Întotdeauna cînd plecam în pădure să culegem ierburi ea era înaintea mea, se strecura printre crengi și pe sub tufișuri uscate iar eu eram acela care înainta în patru labe.
Nici pînă în ziua de astăzi nu am aflat de unde știa ea taina plantelor. Eu care îmi închipuiam că știam totul despre ele, amuțeam de fiecare dată văzînd priceperea ei. Cutreierările noastre mi-au fost de mare folos mai tîrziu cînd Tamaa s-a înstrăinat de mine.


Cîteva minute Mefume amuțise privind gînditor în cărbunii mocnind. Tristețea care i se lăsase pe față era aproape palpabilă. O întrebare mută îi ridicase sprîncenele albe și pentru o secundă am avut viziunea băiatului fericit cu o copilă în cîrcă. Nici eu și nici Machungwa nu îndrăzneam să-l trezim din amintirile care i se perindau prin fața ochilor. După ce și-a mai băgat un pumn de frunze în gură, a continuat povestirea uitînd parcă de noi. Cînd mă gîndesc acum la momentele acelea sunt convins că povestea mai mult pentru el, apariția lui Farai îl aruncase cu ani în urmă.

Într-o zi cînd ieșeam din pădure ( povestea el mai departe zîmbind ) am zărit nu departe în fața noastră o cireadă de elefanți. Eu înțepenisem de frică, știam cît sînt de periculoși dacă se simt în primejdie. Am vrut să o țin pe Tamaa lîngă mine dar ea s-a scuturat nerăbdătoare ducîndu-se drept spre ei. Un elefant foarte mare ( cred că era căpetenia ) a ridicat capul adulmecînd cu trompa în direcția de unde ea venea. Tamaa s-a apropiat de el iar eu am închis ochii să nu văd cum o strivește cu picioarele. M-am uitat totuși și spre uimirea mea am văzut cum ea stătea dreaptă în fața lui, capul îl ținea dat pe spate ca și cum vorbea cu el iar uriașul aplecase parcă urechea mare spre ea. Apoi ea s-a așezat lîngă el proptindu-se de trompa lungă pe care el folosind-o ca pe un braț ocrotitor a împins-o gingaș lîngă piciorul lui la umbră.
Nu știu dacă stăteau de vorbă, știu numai că din acel moment nimic nu m-a mai mirat și acceptam orice venea din partea ei fără să mai pun întrebări care nu aveau rost. Tamaa era altfel decît oricine.

Cu timpul Abidemi se mai refăcuse puțin de la boala ei dar nu era în stare să facă nimic care i-ar fi cerut eforturi. Toți speram că va veni ziua cînd ea se va scula sănătoasă și veselă așa cum era înainte. Zilele și lunile treceau dar ea încă stătea în colibă culcată pe o blană groasă pe care tata o cumpărase special pentru ea jertfind pentru asta multe capre. Rare erau zilele cînd tata o scotea puțin la soare afară,obosea foarte repede și nu era în stare să facă mai mult de doi trei pași.
Tamaa ca de obicei, nu se atingea de ea dar pe undeva simțeam că o legătură nevăzută era între ele. Abidemi o urmărea peste tot cu ochii ei mari iar Tamaa se uita des la ea zîmbindu-i de departe.
Eu la rîndul meu încercam pe cît puteam să o ajut, tata stătea toată ziua lîngă ea și din această cauză rămăsese în sarcina mea să mă ocup de treburile zilnice. Îi aduceam în fiecare zi apă proaspătă iar Tamaa îi făcea în fiecare dimineață ceai îndulcit mult așa cum îi plăcea ei.
Femeile din sat veneau în fiecare zi cu mîncare pentru noi, iar eu mai vindecam pe unul și pe altul cu plante și buruieni așa cum învățasem de la tata. Chiar lecuisem pe mulți din sat și o mare parte datorită lui Tamaa car-mi arătase plante noi și care erau aproape miraculoase.
Zilele se scurgeau repede, eu nu mai aveam nici o legătură cu ceilalți băieți din sat. Tamaa și Abidemi îmi umpleau viața într-un fel mult mai plăcut și interesant decît hoinăririle cu cei de seama mea. Cred chiar că erau și puțin invidioși, Tamaa nu băga în seamă pe nimeni și cu toate că era așa de mică, personalitatea ei o punea în centrul atenției.
Eu nu aveam nevoie de nimic, dimineața cînd mă trezeam știam deja cît de interesantă va fi ziua datorită ei iar seara la culcare mă bucuram de ziua următoare.
Dormeam unul lîngă altul pe rogojini pe care Abidemi le împletise pe vremea cînd era sănătoasă. Tamaa dormea încovrigată la spatele meu umezindu-mi spatele cu respirația ei caldă. Dormea nemișcată, nu se întorcea nici cît un deget și dacă nu mi-ar fi încălzit spatele cu respirația, mi-aș fi făcut de multe ori griji. Dimineața era așa de dulce, ciufulită și somnoroasă nu scotea un cuvînt, privea o vreme în gol ca apoi să mă împingă să mergem afară.
Nu era mîncăcioasă și dacă nu i-aș fi dat eu ceva să mănînce, cred că ar fi răbdat toată ziua fără să spună ceva.
Tata nu se îngrija deloc de ea și eu mă simțeam cu atît mai răspunzător, era sora mea mică, o adoram dar în același timp știam că era mult deasupra mea.
Într-o zi eram ca de obicei în pădure. Dintr-o dată s-a făcut liniște deplină în jurul nostru. Tamaa a rămas nemișcată, cu ochii închiși asculta ceva ce numai ea auzea. S-a așezat încet pe jos îngînînd o melodie pe care nu o auzisem niciodată. Cînd a terminat de cîntat s-a ridicat gînditoare spunîndu-mi că trebuie să ne întoarcem, Abidemi plecase în călătoria cea lungă. Am înțeles fără alte explicații ce s-a întîmplat și o tristețe nemărginită mă cuprinsese. Mergînd spre sat am văzut o mulțime de femei care se îndreptau spre coliba noastră. Tamaa mergea cu capul sus fără să le bage în seamă iar ele se dădeau la o parte din calea ei.
Intrînd în colibă l-am văzut pe tata care cu capul pe genunchi stătea ghemuit lîngă Abidemi. Tamaa s-a apropiat de mama ei și pentru prima oară de cînd se născuse a pus singură mîna pe ea. S-a așezat pe jos luînd capul lui Abidemi în poală și începînd să cînte iar acel cîntec necunoscut o legăna ușor ca pe un copil.
Abidemi era atît de frumoasă, arăta la fel ca în ziua cînd apăruse la noi în sat, nu mai era floarea ofilită, arăta chiar fericită cu un zîmbet ușor pe buzele palide.
Din ziua aceea Tamaa s-a schimbat, ieșise parcă peste noapte din copilărie cu toate că era încă foarte mică, de abia avea patru ani. Era într-adevăr foarte mică dar în același timp foarte matură,copii de vîrsta ei de abia se puteau articula și nu știau nimic în afară de mîncare, dormit și jucat. Toate astea erau străine pentru Tamaa, ea trăia viața mai repede decît oricine.
Eram nedespărțiți, viața mea se schimbase, priveam în jurul meu cu ochii ei și nimeni nu a reușit să-i ia locul pînă în ziua de astăzi.
Cînd s-a făcut mai mare nu a mai avut voie să locuiască cu noi și a trebuit să plece la sora lui tata, mătușa mea locuind la capătul satului. Eu la rîndul meu a trebuit să plec ca războinic și multă vreme nu ne-am mai văzut.
După ce Abidemi plecase, tata se schimbase și mai mult, stătea toată ziua pe gînduri, Tamaa era pentru el inexistentă, nu mai mînca și-și pierduse orice voință de a trăi. Știam că dorește să o urmeze și nu-l puteam ajuta cu nimic, chiar îi doream în ascuns să plece și să fie cu ea în valea umbrelor. Tîrziu, după ce Tamaa plecase la mătușa mea l-am înțeles pe tata, și eu îmi pierdusem rostul fără prietena mea mică..
Tata a plecat într-o noapte caldă și spre uimirea mea ultima lui dorință a fost să am grijă de Tamaa. Nu apucasem să dau veste la nimeni dar nici nu m-am mirat cînd în mijlocul nopții a apărut în colibă mătușa mea însoțită de Tamaa. Slăbise și arăta și mai matură decît înainte. S-a așezat lîngă mine îngînînd iar melodia aceea străină. Nu aveam ce să ne spunem, ne spusesem totul prin priviri, știam că nu ne vom mai vedea.
Anii au trecut, eu luasem locul tatălui meu și-mi dădeam toată osteneala să fiu un vraci bun, cercetam toate ierburile care le descopeream in peregrinările mele,cred că ajunsesem fără să mă laud, renumit peste mai multe sate.Nu m-a interesat niciodată vreo femeie,nimeni nu putea să o înlocuiască pe Tamaa. Nu pot spune exact din ce cauză doar numai că relațiile mele cu rubedeniile lui tata nu au fost niciodată foarte strînse. De cînd Tamaa se mutase la ei evitam pe cît posibil să-i văd, nu eram în stare să o văd pe Tamaa însoțită de alte persoane. Știam numai că ei profită de prezența și priceperea ei, eu evitînd pe cît posibil să mă avînt pînă la capătul satului.
Au măritat-o cu un războinic din alt sat care dăduse multe capre pentru ea. Născuse nu după mult timp doi băieți despre care se spunea că sînt foarte chipeși.
Dar după o vreme se iscaseră certuri și tulburări în sat. Tamaa se mutase de la soțul ei și auzisem că nu mai vroia să aibă de a face cu el. Se spunea că purtările ei erau foarte ciudate și de multe ori se împotrivea să aibă relații cu anumite persoane care nu după mult timp mureau misterios.
Soțul ei care fusese atacat la vînătoare de un leu murise pe loc din cauza rănilor, ea împotrivindu-se să-l ajute. Eu aflasem prea tîrziu și nu mai puteam face nimic. Toți începuseră să o învinuiască pe Tamaa de vrăjitorii și au făcut tot posibilul ca să părăsească satul. Aflasem că aștepta iar un copil dar nimeni nu a mai vrut să o ajute, răzvrătindu-se toți contra ei. Astfel a fost nevoită să plece lăsînd băieții la mătușa mea. Cu toată poziția mea nu am putut face nimic să o ajut lucru pentru care m-am învinuit toată viața.
Cînd se mutase de la noi eram plin de milă față de mine, rămăsesem singur și egoismul meu nu-mi dădea voie să mă gîndesc cum o duce ea. Nu-mi dădeam seama că de fapt ea a fost smulsă din lumea ei. Tamaa era o persoană foarte perceptibilă la tot ce se întîmpla în jurul ei,nu-mi aduceam aminte să se fi împrietenit cu cineva, eu eram singurul ei prieten. Ea fiind o personalitate atît de puternică nu mă gîndeam că-i va fi greu în altă parte,eu eram cel părăsit, eu eram cel ce nu mai știa ce să înceapă cu zilele nesfîrșite.

Spunînd asta Mefume începuse să se bată cu pumnii în piept iar privirea îi era plină de suferință. Sufeream împreună cu el, o vedeam acum pe Tamaa într-o cu totul altă lumină și mă mustra conștiința. Bătrîna ciudată se transformase într-o fetiță vioaie cu ochi inteligenți și eram convins că și pe mine m-ar fi întors pe degete cum ar fi vrut ea. Mefume își șterse cu dosul palmei ochii care-i lăcrimau de la fum iar lîngă mine Machungwa suferea de același fenomen trăgîndu-și mereu nasul. Eu simțeam numai cum un nod care mi se pusese în gît vroia să mă sufoce.

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor