1.Pe Amir îl trezi raza lunii care, alunecând peste nasul lui, îl făcu să strănute. În urma strănutului, somnul zbură dintre cearşafurile moi de olandă şi Amir căscă lung, deschizând încet ochii. Lumina, filtrată de perdelele grele de tul, umplea camera cu o culoare gălbuie, păstoasă, care făcea ca totul să pară învălui într-o ceaţă de aur. Conturul lucrurilor părea fluid, nedefinit, iar praful ce plutea în aer amplifica atmosfera ireală, asemănătoare visului.

            Amir închise ochii şi încercă să adoarmă din nou, dar somnul îl părăsise, alungat ca o cămilă bătrână, în mijlocul deşertului. Se simţea obosit, fără chef şi simţea nevoia să lenevească, să se bucure de ultimele rămăşiţe ale nopţii. Căscă lung, apoi se întinse tronznindu-şi oasele. Aerul se încălzea, ultimele urme ale răcelii nopţii dispăreau în pereţi. Se răsturnă pe spate în patul moale şi întinse o mână pipăind. Cu ochii închişi, prinse în căuşul palmei un sân. Îl cântări, se jucă cu el, încercă să ghicească. Oare era Aba. Sau Isis. Poate Shah. Căută sfârcul prin pânza subţire. Nu era prea mare, deci nu putea să fie Fatima. Ea avea sânii mari, pietroşi, puteai să-ţi scufunzi faţa între ei ca într-o fântână. Nu, sigur nu era Fatima. Mângâie în continuare, jucându-se cu sfârcul tare. Nici Aba nu putea să fie. Ea avea sfârcul sânului drept bont, parcă păstra semnul unei muşcături. Sfârcul pe care-l explora acum era întreg şi împungea obraznic mătasea subţire ce-l acoperea. Rămăseseră doar Isis şi Shah. După ce căscă din nou, Amir lăsă să coboare palma, explorând întâi groapa de sub sân, apoi câmpia pântecelui, zăbovind preţ de câteva clipe deasupra buricului, pentru a se opri, la final, între picioarele fierbinţi ale femeii de lângă el. Mai am dreptul doar la o încercare, îşi spunea Amir în timp ce, cu ochii închişi, încerca să descopere, cercetând cu mişcări molatece, crăpătura fierbinte deasupra căreia ajunseseră degetele sale. Carnea moale, pufoasă, ca şi părul scurt, tuns de curând, nu mai lăsau loc de nici o îndoială. Era, cu siguranţă, Shah. Aerul devenise fierbinte, dar Amir simţea şi mai puternic arsura lui. O simţea în mijlocul corpului, ca pe o ţepuşă ce trebuia înfiptă undeva, aşa cum o simţea şi dincolo de pleoapele închise şi unde, pe o muzică de tamburină, vedea unduindu-se trupul gol al lui Shah. Cu mişcări lente, încercând parcă să nu alunge ultimele resturi ale moleşelii în care trupul său se simţea ca într-o apă adâncă, Amir îşi făcu loc între picioarele femeii, lăsându-se apoi cu tot trupul peste ea. Era în continuare cu ochii închişi, era un joc pe care-l juca uneori. Era un mod de  a transforma într-o necunoscută pe oricare dintre femeile lui. Era un joc şi un surâs mulţumit îi apăru pe chip. Femeile ştiau şi ele jocul şi încercau să contribuie la el, dar Shah se întrecea pe sine astăzi. Se prefăcea adormită, se prefăcea că mângâierile fierbinţi ale bărbatului nu treziseră nimic în ea. Părea inertă, îi lăsa lui toată iniţiativa. Era exact ce-şi mai dorea pentru jocul de azi. Era un semn bun, o zi bună părea să înceapă, îşi spunea Amir, mulţumind în gând femeii de sub el. Apoi, tocmai când se pregătea să o pătrundă, când se pregătea să audă strigătul ei ce va mima surpriza, tocmai atunci, simţi pentru prima dată umezeala. O simţi pe piept şi răceala ei devenea deranjantă. Era un lucru care nu fusese prevăzut, nu intra în jocul lui. Savură totuşi momentul în care cucerea, centimetru cu centimetru, interiorul fierbinte al femeii care prelungea jocul prefăcându-se adormită în continuare. Se mişca lent în ea, încerca să se concentreze la plăcerea lui, atent însă şi la reacţia ei.  Shah era însă neîntrecută astăzi, reuşea să rămână nepăsătoare, adormită parcă, îngheţându-şi reacţiile exact aşa cum cerea jocul. Apoi din nou umezeala de pe piept care devenise insuportabilă. Aproape că-i venea să deschidă ochii, să vadă ce era. Dar nu putea strica jocul, era prea frumos, căută cu mâna locul, era undeva, în dreptul sânului stâng al femeii. Apă, sudoare? Duse degetul la buze, gustând. Apoi fu nevoie de câteva secunde pentru ca Amir să înţeleagă şi, înţelegând, să deschidă ochii măriţi de groază. Sub sânul stâng al femeii, o pată mare de sânge.

            2.Deschise uşa doar pe jumătate şi se strecură prin deschizătură în curtea interioară. Rămase apoi nemişcat, privind în jur de parcă vedea pentru prima oară această privelişte. Arcadele sculptate deasupra ferestrelor prin care lumina soarelui crea irizaţii ciudate îi atraseră întâi atenţia. Apoi privirea alunecă de-a lungul vrejurilor de vie ce se căţărau de-a lungul zidurilor. Verdele cărnos al frunzelor şi lumina ce se reflecta, orbitoare, în bazinul din mijlocul  curţii, toate îi păreau noi, necunoscute.  Se furişă, pe lângă ziduri, de parcă era un hoţ în propria casă.  Se opri în faţa uşii masive din dreptul ghizdului fântânii. Apăsă pe clanţă şi uşa se deschise fără zgomot.  Înăuntru, un întuneric gros ca şi covorul în care tălpile sale se afundau. Înaintând, ochii săi se obişnuiau cu întunericul şi începură să distingă câteva statui zoomorfe din marmură sau piatră albă, apoi nişte vaze foarte înalte în care erau aranjate flori cu o tulpină lungă şi corole mari şi roşii şi al căror miros îi învăluia nările, pentru ca, în final, să vadă zăpada corpului ei. Amir se ascunse rapid în spatele unei draperii ce apăruse providenţial în faţa sa şi, din spatele ei, spionă ca un voyeur scena incitantă a îmbăierii. Doar spatele ei alb îl vedea şi pletele revărsate peste marginea vasului imens care-i ascundea trupul şi braţele ce luceau vag în lumina lămpilor cu petrol şi degetele negre ale bătrânei ce o ajuta să se spele. La început nici nu o recunoscu, era altfel, era alta. Aşa, cu spatele, abandonată căldurii apei şi mâinilor pricepute ale bătrânei, era de nerecunoscut. Era alta, era femeie. Întotdeauna fusese una din favoritele lui, dar pentru alte calităţi o preţuia, pentru altceva. Era, nu se mai îndoia acum, Aba, cu toate că, aşa cum o vedea acum, nu o mai văzuse niciodată. Aba, cu toate că nu ea era cea mai tânără dintre cadânele lui, pe ea şi doar pe ea, el o considerase mereu femeie-copil, un amestec incitant de inocenţă şi senzualitate. Aba ştia să îmbine aerul de fecioară neprihănită cu gemetele subţiri şi chiotele deşucheate de care el se bucura. Dar niciodată, până în seara asta, nu o privise ca pe o femeie,  nu o simţise împlinită. Ea fusese doar jocul care duce la descoperire.  Nici măcar atunci când, jucându-se cu sânii ei, îl remarca pe cel drept care avea sfârcul bont, de parcă ar fi fost muşcat de dinţii unui bărbat, nici atunci nu o considera cu adevărat femeie, ci copil, un copil pe care el îl învăţa , îl iniţia în tainele erosului. Cine ţi l-a muşcat, o întreba, dar acum nu-i vedea sânii şi nici faţa rotundă şi bucălată şi nici zâmbetul ei de copil mare. Doar spatele ei alb peste care se revărsa, ca o ploaie, părul blond şi cârlionțat, degetele negre ale bătrânei ce frământau carnea albă, aproape transparentă. Apoi Aba se ridică în picioare, rămânând în continuare cu spatele. Acum marginile ligheanului îi ajungeau până la brâu, descoperind privirilor lui Amir toată unduirea torsului ei până la mijloc. Cu un ştergar alb, bătrâna frecă corpul Abei până când pielea albă a femeii căpătă o uşoară culoare rozalie. Bătrâna dispăru câteva clipe pentru a se întoarce apoi cu un castron smălțuit pe care-l ţinea în mâna stângă. Degetele mâinii drepte şi le afundă  în lichidul vâscos din castron pentru ca apoi să frece, cu buricele degetelor, spatele Abei. Amir privea, ca hipnotizat, din spatele draperiei, urmărea degetele negre  şi urma pe care ele o lăsau pe corpul femeii şi simţea în nări parfumul de trandafiri, mirosul uleiului cu care bătrâna freca corpul Abei. Amir urmărea fascinat întreg ritualul, ascuns în spatele perdelelor, privea fascinat cum cadâna lui se supunea acestui ritual al înfrumusețării, privea cum faţa femeii era unsă cu un unt purpuriu, buzele erau atinse de două picături de ulei de culoare galbenă, iar ochii subliniaţi cu antimoniu şi negru de mosc şi, la sfârșit, părul, fiecare fir în parte şi toate la un loc trecute prin strâmtoarea periei de păr, iar apoi din nou toate, legate cu un şiret la ceafă. Era un joc nou, un joc în care femeia îşi compunea un nou chip, un nou trup, o identitate nouă cu care să-l surprindă, să trezească în el o nouă dragoste. Amir închise ochii şi un sentiment plăcut şi răcoros urca în el ca un val, un sentiment nou care iată, îl făcea să uite de tot, de spaima cu care, aproape pe furiş îşi părăsise camera, de cadavrul femeii pe care o lăsase într-o baltă de sânge în patul cu baldachin, de temerile sale, de frica de moarte. Ce simple păreau toate, deschideai o uşă, întrai într-o cameră, o cameră a frumuseţii şi, iată, tot răul rămânea  în urmă. Frumuseţea, şoptea Amir, frumuseţea... Adhanul, sunetul puternic al chemării la rugăciune îl făcu să tresară şi, astfel, fraza abia începută rămase neterminată, înţepenită la primul cuvânt: frumuseţe. “Allah akbar, Allah akbar, Allah akbar ... Allah akbar, Allah akbar.” (“Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare. Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu afară de Allah. Mărturisesc că Muhammad este Trimisul Allah. Veniţi la Rugăciune. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Veniţi la izbăvire. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Rugăciunea este mai bună decât dormitul. Nu există putere mai mare decât cu Allah. Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare, Allah este Cel Mai Mare”).

Vocea muezinului, amplificată de difuzoarele puternice instalate în vârful minaretului, făcea să tremure aerul fierbinte, iar Amir simţea vibraţia în fiecare fibră a trupului său. Neauzit, se grăbi să părăsească încăperea. Era timpul rugăciunii de dimineaţă.

 

            3.Foarte ciudat lucru, uitase cu atâta uşurinţă de cadavrul femeii ce rămăsese în patul său, în schimb îşi amintea aproape perfect discuţia pe care  o avusese, cu o seară în urmă, cu cei trei străini. Nu ştia de ce, dar încă de la început nu-i inspiraseră foarte multă încredere, dar, cu toate astea, îi primise în casa lui, îi ospătase din bucatele lui, le oferise adăpost peste noapte. Îndrăznise să-i întrebe, la un moment dat, cine sunt. Ei îi răspunseseră râzând, în glumă, cu o întrebare: „Dac-am fi îngeri, ce-ai zice?” Râsese şi el, ca răspuns la întrebarea lor, căci ce alt răspuns ar fi putut să le dea. Fusese o noapte lungă, în care vorbele străinilor îl nedumeriseră, îl făcuseră să se îndoiască de propriile convingeri. Aveau aceia un fel de a vorbi, dublând fiecare idee cu o pildă, fiecare cuvânt cu câte un gest şi aproape fiecare silabă, i se părea lui Amir, avea un corespondent în lucirea ochilor, astfel încât vorbele lor păreau mai puternice decât nişte cuvinte oarecare, păreau a fi chiar adevărul, chiar dacă acesta părea a fi cu totul altul decât cel pe care Amir îl ştia. Totul era ciudat la străinii ăştia, îi remarcase încă de când îi văzuse, de dincolo de perdea, apărând la colţul străzii. Nu ştia de ce, dar încă de când i-a văzut a ştiut că ei o să bată la uşa lui. Le deschisese poarta şi îi poftise înăuntru. Se vedea că vin de departe şi nu doar colbul ce-i acoperea din cap până-n picioare depunea mărturie despre asta, dar şi feţele lor, cu trăsături diferite, parcă prea colţuroase. Până şi ochii păreau altfel, umbriţi de sprâncenele stufoase. Era ceva ciudat în ei, un amestec de bunătate şi de severitate în acelaşi timp, mângâierea fină a oţelului celui mai ascuţit pumnal.

            Acceptaseră găzduirea fără nici o vorbă, nici măcar nu mulţumiseră pentru asta. Păreau cumva absenţi, parcă nu erau cu totul aici, de parcă o altă parte a lor ar fi fost în acelaşi timp în alt loc, unul foarte îndepărtat. O ubicuitate ciudată se întâmpla acum şi cu Amir care, mângâind palma catifelată a Fatimei, se simţea undeva departe, în mijlocul deşertului, sub soarele arzător, iar buzele sale crăpate căutau să rostească un cuvânt, unul singur, cuvântul care să-i lămurească calea. Cuvintele străinilor mai mult îl încurcaseră decât să-i lămurească gândurile. Îi ascultase tăcut, foarte rar intervenise în discuţia lor. De altfel, nici ei nu păreau foarte interesaţi în a-l atrage şi pe el în discuţie. Vorbeau doar între ei, îşi expuneau ideile şi le dezbăteau ca pe o scenă. Amir era doar spectator şi, chiar de la început, avu senzaţia că totul e de fapt o scenă de teatru aşa cum văzuse de câteva ori la bâlci. Doar că străini din faţa sa nu erau nici pe departe ca ceilalţi, nu aveau darul să-ţi stârnească  râsul, ci din contră, aproape inexplicabil, stând lângă ei şi ascultându-le argumentele atât de complicate, simţea fiori reci de-a lungul şirei spinării. Îşi aducea aminte acum, în timp ce degetele sale se împleteau cu cele ale Fatimei, cum îi îndemnase pe străini să-şi lepede pelerinele înainte de a se aşeza la masă. Străinii l-au privit cu o tristeţe pe care nu-şi amintea să o mai fi întâlnit vreodată, o tristeţe care te făcea să-ţi dea lacrimile deşi nu ştiai de ce, o tristeţe care-l făcu să se cutremure prin lăuntru. A venit apoi răspunsul lor care, într-un alt moment, ar fi fost luat ca o glumă, dar atunci... I-au răspuns că, dacă şi-ar lepăda pelerinele, iar de sub ele ar răsări aripi, apoi nu ar mai putea să rămână în casa lui, nu ar mai putea să se bucure de ospitalitatea lui. “Toate la timpul lor”, au spus ei cu tristeţe şi un aer otrăvit şi puţind a moarte a umplut încăperile şi s-a aşezat peste tot, acoperind totul ca o perdea grea şi întunecată.

            Şi totuşi, îşi zise Amir mângâind umărul rotund al femeii, şi totuşi, e atâta frumuseţe în jur. Dar ei, străinii, nu despre frumuseţea acestei vieţi aveau să vorbească în timpul ospăţului, nu despre bucatele alese pe care le întinsese înaintea lor, nu despre frumuseţea dansatoarelor ce se unduiseră sub ochii lor, nu despre vinul de curmale cu care-şi ostoiseră setea. Ei vorbeau doar despre moarte şi despre drumul pe care fiecare îl are de făcut până la Alah.  În mijlocul frumuseţii, al belşugului şi al vieţii, ei vorbeau doar despre moarte şi despre drumul pe care paşii fiecăruia îl are de măsurat. Străinii spuneau că fiecare om are un drum al său spre Alah. Mai mult, uneori pot să fie chiar două drumuri, căci, dacă Alah vrea, sufletul va merge pe un drum, iar trupul pe un altul. Omul, după cum spuneau ei, e format din trei părţi. O parte e cea fizică, a  trupului nostru impur, supus degradării  datorate îmbătrânirii în timpul vieţii, iar apoi, după moarte, celeilalte degradări, ultime, ce a putrezirii şi a întoarcerii în ţărână. Legată de acest trup fizic şi impur, se află inteligenţa individuală, sau sufletul ce se găseşte în corp undeva în zona inimii. Sufletul este, ca şi trupul, degradabil în timp, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. El este legat inseparabil de trupul fizic, aşa că, doar la voinţa lui Alah, el poate fi separat şi să parcurgă de unul singur, pentru a fi pedepsit, calea nesfârşită în căutarea celei de a treia părţi a omului. E o cale fără sfârşit, căci a treia parte, deşi se găseşte şi ea în corp şi e la fel de materială ca şi celelalte două, ea e singura pură şi nedegradabilă, fiind inteligenţa universală, sufletul divin, cel ce se află peste tot, în tot ceea ce ne înconjoară şi chiar în noi înşine.

            E atâta frumuseţe, şopti Amir în timp ce degetele sale urmăreau cercul negru al sfârcului. După ce înainte pielea femeii îi treziseră în minte amintirea unei catifele roşii pe care o mângâiase, cu ochii închişi, în copilărie, la fel acum, denivelarea fierbinte a sfârcului îi aducea aminte de ţeasta plină de sbîrcituri a unuia din străini. Totul se petrecuse din cauza unei uşi deschise prea brusc. Curentul produs ridicase gluga unuia dintre cei trei străini, descoperind o ţeastă complet lipsită de păr, acoperită, în schimb, de o reţea fină, densă, de încreţituri şi de vene ieşite în relief care dădeau senzaţia unor răni recente. Doar o secundă a durat totul, dar a fost suficient pentru ca Amir să vadă şi să-şi aducă aminte acum. Îşi amintea atât de bine cina din seara trecută, dar uitase vorbele de mai devreme ale Fatimei aşa cum uitase de trupul femeii ce rămăsese într-o baltă de sânge în patul lui. Poate că nu uitase de tot, încă şi le mai amintea vag, parcă erau acoperite de o perdea densă de fum ce le făcea să-şi piardă conturul. Da, încă îşi mai amintea, ca prin vis, vorbele înspăimântate ale Fatimei, încă îşi mai amintea gâfâitul ei şi privirea ei îngrozită, încă îşi mai amintea senzaţia pe care i-o dăduse atingerea sângelui ce înroşise cămaşa lui Shah, dar toate erau atât de vagi, atât de nedefinite, încât păreau nişte amintiri venite dintr-un vis din care abia se trezise. I se părea, sub aerul fierbinte care învăluise totul, că nici sfârcul sânului pe care-l mângâia acum nu mai era real, ci doar o fantasmă. Poate că nimic nu era de fapt real, poate că era doar un vis din care urma să se trezească. Poate că reale erau doar vorbele meşteşugite ale străinilor şi supremaţia sufletului asupra trupului de care vorbeau aceştia. Sau poate că şi ei erau un vis, poate că totul era visul unui zeu adormit, un zeu pe care Amir şi-l imagina având o ţeastă la fel de ciudată ca cea a străinului, un zeu adormit şi care ne visează, îşi zise Amir cu voce tare şi Fatima, neînţelegând, se strânse şi mai tare în el, adăugând căldurii din jur, căldura trupului ei fierbinte. Străinii spuneau, îşi amintea Amir, că sufletul are o formă a lui, o formă unică care-l defineşte, iar trupul, îmbrăcându-l în carne, e nevoit să ia forma sufletului, aşa cum o haină ia forma corpului pe care-l acoperă. E ca o închisoare trupul acesta, ca un sicriu, aşa se explică dorinţa spiritului de a evada, de a căuta o metodă de a se întoarce în matricea universală. Şi mai în profunzime, găsim spiritul care sălăşluieşte în sânge şi reprezintă substanţa vieţii. Gustul sărat al sângelui şi senzaţia aceea ciudată de umezeală pe care o simţise pe pieptul lui Shah, spiritul ei ce părăsise corpul şi-l lăsase gol şi pustiu, ameninţarea despre care Fatima se grăbise să-l avertizeze. Toate păreau îndepărtate, vagi, aproape ireale, doar dogoarea ce moleşea totul era reală, doar razele soarelui care, trecând dincolo de storurile groase, pârjoleau totul.

            4. Mirosul morţii se simţea acum prin toată casa, pătrunsese prin canatul uşilor, prin porii pereţilor, sau fusese dus, dintr-o cameră în alta, chiar de respiraţia oamenilor ce se vânzoleau de acolo-colo, fără oprire, ca într-un furnicar. Părea  că zeci de cadavre se descompuneau în aerul fierbinte de dinaintea amiezii, iar duhoarea lor acoperea totul cu un văl aproape vizibil. Amir chiar se mira cum se putea ca toată duhoarea asta să vină doar de la trupul femeii ucise în camera lui. Foarte ciudat era şi faptul că nimeni nu părea deranjat de miros, aproape că nici nu-l luau în seamă. În definitiv, îşi zicea Amir, era aproape imposibil ca nimeni să nu o fi descoperit pe Shah până la ora asta, nimeni să nu-i fi descoperit trupul fără suflare zăcând într-o baltă de sânge în patul său. Şi, chiar dacă părea total improbabil, se pare că aşa se petrecuseră lucrurile, căci, în afara vânzolelii obişnuite ce preceda tihna din mijlocul zilei, nimic neobişnuit nu anunţa că cineva i-ar fi descoperit trupul.

            Ameninţarea pentru care Fatima venise într-un suflet să-l avertizeze nu ajunsese până la el, nu îl făcuse să simtă fiorul fricii şi al îngrijorării. Din contră, căzuse într-o stare de reverie din care Fatima nu reuşise să-l trezească.

            - Când a venit prima oară Hess? şopti el, dar era o întrebare care nu aştepta un răspuns din afară, iar Fatima tăcea şi ea, neştiind cum să-l ajute sau să-l apere.

            Nu-şi mai amintea exact ziua aceea, ziua în care Hess intrase pentru prima dată în casa lui. Probabil că fusese o zi obişnuită din moment ce nu-şi mai amintea nimic despre ea. Singurul lucru cu adevărat remarcabil fusese apariţia lui. Cineva venise într-un suflet să-l anunţe că un străin cerea găzduire. Acesta era un lucru destul de obişnuit, dar faţa îngrozită a celui ce aducea vestea îl făcuse să înţeleagă imediat că nu era vorba de un călător obişnuit. Se grăbise să-l întâmpine. Străinul stătea în cadrul porţii, nu făcea pasul care l-ar fi dus înăuntru, dar nici pasul înapoi ce l-ar fi lăsat afară, iar soarele ce tocmai începuse ascensiunea era chiar în spatele lui, aşa că Amir nu vedea decât o siluetă neagră din spatele căreia răsărea soarele. Părea un nimb de foc, un arhanghel al răzbunării şi al pedepsei. Apoi, când străinul, părăsind cadrul porţii şi ieşind din zona razelor soarelui ce-i dădeau o aură supranaturală, deveni vizibil, Amir avu o a doua surpriză. Nu albeaţa nefirească a pielii şi părul lui roşu erau cele care-ţi atrăgeau imediat atenţia (deşi ar fi fost suficiente şi doar acestea), ci urâţenia aproape neomenească a chipului acelui străin. Era o urâţenie cu atât mai grotescă cu cât ea nu părea să-şi aibă cauza într-un accident, ci rezultatul unui stări fireşti, a unei dezvoltări. Era, se gândea Amir, rezultatul unor malformaţii congenitale care, evoluând, ajunsese acum la maturitate, la maximul de grotesc şi hidos la care se putea ajunge.  Era, şi de acest lucru Amir a avut suficient timp să se convingă după aceea, era aproape imposibil să-i priveşti chipul mai mult de câteva secunde, privirea devenea dureroasă, iar schimonoseala neomenească a chipului celuilalt ţi se transmitea ca o durere puternică  care te străpungea prin mijlocul trupului. Hess, s-a prezentat străinul. Hess mă numesc, a spus el şi vin tocmai din  Suedia, din  nordul Europei. Nu am bani dar, în schimbul găzduirii, o să găsesc o modalitate să plătesc. Amir l-a găzduit atunci mai mult din curiozitate. Era o atracţie pe care nu şi-o putea explica. Era un sentiment asemănător aceluia pe care-l ai atunci când te apleci peste marginea unei prăpăstii, iar hăul de sub picioarele tale se transformă într-un gol pe care-l simţi în măruntaie. Există atunci un moment în care ai impulsul de a te arunca în gol şi e destul de dificil să te opui acestei chemări, o faci apoi cu greu, iar în sufletul tău rămâne un regret inexplicabil, un gol ce va rămâne mereu necunoscut. Probabil, se gândea acum Amir, în clipa în care-l primise pe străin sub acoperişul lui şi îl găzduise fără să-i ceară nimic în schimb, probabil că atunci Amir nu rezistase impulsului iniţial şi, ca atras de nişte braţe nevăzute, se aruncase în gol.

            Străinul stătea aproape toată ziua în cameră şi asta era foarte bine căci oamenii îl ocoleau şi ieşiseră deja vorbe şi superstiţii legate de întâlnirea cu el şi de nenorocul pe care aceasta îl putea provoca. La început mâncase în cameră, dar, într-o seară, îşi făcuse apariţia în sala în care luau  masa. În lumina torţelor, faţa lui albă ca stâncile de sare de la Gomora, încadrată de părul roşu, completată de urâţenia grotescă a chipului, îi făcuse pe toţi să li se întoarcă mâncarea din stomac. A fost prima seară în care, folosindu-şi harul său ascuns, Hess şi-a plătit găzduirea.  Harul lui era acela de a-i bucura pe ceilalţi. Spunea poveşti, recita poezii şi cânta balade vechi acompaniate de mandolină. Era cu adevărat un har, căci publicul părea vrăjit şi, lucru aproape de necrezut, treptat, treptat, urâţenia povestitorului se estompa. Amir îşi amintea cum, în prima seară, după primele cântece, ridicând ochii către cântăreţul venit din cealaltă parte a lumii, a remarcat uimit că hidoşenia chipului acestuia aproape dispăruse, îndulcită de rimele cântate la mandolină. Fusese o seară vrăjită în care nimeni nu se îndura să se ridice de la masă, cântecele erau completate cu poveşti despre vremuri demult apuse, apoi poezii despre eroi şi balauri, o atmosferă vrăjită se crease în jurul lor, o atmosferă ce se năştea din vorbele străinului cu pielea albă.

            Serile acestea se repetau din când în când, fără să ştie nimeni  când, după cheful străinului, căci Amir nu îndrăznise să-i ceară vreodată ceva aşa cum nici străinul nu ceruse niciodată nimic. Şi iată acum, dacă ceea ce spunea Fatima era adevărat, Isis se îndrăgostise de acest străin şi, mai mult, voiau să fugă împreună şi nu oricum, ci ucigându-l pe el, pe Amir, mai întâi. De ce ar fi vrut să-l ucidă pe cel ce-i oferise găzduire? Cine putea să ştie? Amir nu putea să înţeleagă aşa cum nu înţelesese metamorfoza pe care Hess o suferea în timp ce povestea, cânta sau recita poezii.  Era ca un fluture ce ieşea din cocon şi probabil Isis de acest fluture se îndrăgostise. Nici asta nu reuşea Amir să înţeleagă, cum reuşea femeia aceasta care era de fapt femeia lui, privind faţa străinului, să vadă mereu doar chipul acestuia transfigurat din timpul serilor magice în care acesta îşi arunca urâţenia şi era cuprins de o aură aproape mistică, cum putea ea să-l iubească necondiţionat, să accepte pentru el chiar şi o aşa ticăloşie de a-şi ucide soţul pentru a putea fugi cu amantul. Amir nu putea înţelege, erau prea multe necunoscute ce se adunaseră în jurul lui, străinii pe care-i găzduise noaptea trecută, trupul însângerat al femeii pe care o lăsase în aşternuturile sale, metamorfozele lui Hess şi planul acestuia de a-i pierde viaţa, îmbrăţişarea fierbinte a Fatimei, sînii ei pietroşi ce-i împungeau pieptul.

            5. O să vă spun în seara aceasta povestea prinţului plictisit care s-a îndrăgostit de o porumbiţă. Aşa-şi începuse Hess povestea, în seara în care cei trei străini acceptaseră găzduirea lui Amir. Intrase într-una din pauzele discuţiei lor despre suflet şi locul acestuia în trup, intrase fără un cuvânt, fără să salute, după obiceiul lui, fără să privească în jur, aşezându-se mereu în acelaşi loc, în colţul încăperii, în picioare şi, privind undeva în gol, peste capetele tuturor, începuse povestea fără nici o introducere, fără să anunţe în nici un fel ce avea să facă. Cei trei străini se întorseseră spre el, îl priveau intens, fără să-şi ferească privirile de urâţenia chipului lui.

            Era odată, demult, continuă Hess, un prinţ tare bogat ce locuia undeva în oraşul Acra. Era atât de bogat încât contabilii săi, în număr de 30, nu reuşeau să cadă de acord în calcularea acesteia. Bogăţia lui era atât de mare încât, dacă nu ar fi fost însoţită de modestie, ar fi stârnit invidia califului şi, probabil, multe lucruri rele ar fi pornit de aici, iar povestea noastră ar fi fost lipsită tocmai de eroul ei principal. Atâta doar că prinţul de care vă vorbesc, nu făcea paradă de bogăţia imensă de care dispunea. Nu, nu se poate spune că trăia în sărăcie, căci tot ceea ce-şi poate dori un suflet omenesc el avea la doar o întindere de mână. Avea cele mai frumoase femei din oraş, cei mai frumoşi cai, cei mai puternici robi. Mesele lui erau mereu îmbelşugate şi acompaniate de dansatoare din Ur, de muzicanţi din Basra şi de povestitori din Baas. La masa lui întotdeauna îşi găseau locul călătorii ce treceau prin oraş, iar poveştile lor despre ţinuturile îndepărtate bucurau urechile ascultătorilor. Cu toate acestea, prinţul nu exagera în a-şi afişa bogăţia, dar asta nu o făcea neapărat din modestie, ci dintr-un cu totul al motiv. Un vierme ciudat intrase în sufletul prinţului şi-l măcina prin interior, un vierme care nu-l lăsa să se bucure de nimic. Iată, prinţul nu mai găsea bucurie nici în braţele soţiilor sale, nici în cursele de cai sau de ogari, nici la vânătoarea unde şoimii săi erau cei mai pricepuţi, nimic nu-i mai putea aduce bucuria. Căci şarpele care intrase în sufletul lui roade adânc, roade temeinic şi puţini dintre cei ce sunt atinşi de această boală mai apucă a se vindeca. Iar boala aceasta şi şarpele care se încolăceşte în suflet se numeşte plictiseală. Da, prinţul era bolnav de plictiseală, toate i se păreau serbede şi fără gust, şi apa de izvor şi sărutările cadânelor sale, bucatele nu mai aveau gust şi toate distracţiile erau doar o pierdere de vreme. Devenise ursuz, nu mai vorbea cu nimeni. Într-o săptămână abia dacă adunai câteva vorbe din gura lui. Privirea îi era mereu pierdută undeva departe, iar, în ultima vreme, mai tot timpul zăcea în patul lui, fără să se mai ridice, plictisit de viaţă şi de tot ce reprezintă ea. Ajunsese să iasă foarte rar din camera lui, nu se mai îngrijea aproape de loc, nu-şi mai tundea barba şi părul. Ajunsese să arate, deşi abia dacă depăşise patruzeci de ani, ca un bătrân milenar. Toată casa lui era îngrijorată de starea lui şi toţi căutau un leac, o soluţie să-l scoată din starea asta, să-l facă să guste din nou viaţa şi bucuriile ei. Dar toate eforturile lor erau zadarnice, prinţul se închidea tot mai mult în singurătatea plictiselii lui absolute. Era un drum înfundat acesta pe care pornise prinţul, un drum care nu se putea termina decât în moarte, o moarte prematură care ar fi putut să fie singura pată de culoare în pustiul singurătăţii lui. În ultima perioadă prinţul nu-şi mai părăsea deloc camera. Slujnica îi aducea mâncarea acolo şi, nu de puţine ori, a fost nevoită să o ia înapoi neatinsă, căci prinţul ajunsese într-o stare de tot plânsul, zile întregi zăcea în pat, fără să se mişte, fără să se atingă de mâncare, parcă aşteptându-şi moartea. Dar moartea întârzia să vină, căci el nu suferea de nici o boală în afară de aceea a plictiselii, nici o altă boală nu-i rodea trupul şi oasele, nimic care să-l facă să plece pe cealaltă lume decât plictiseala lui de lume şi de tot. Nu se ştie unde ar fi ajuns toate astea, nu se ştie ce s-ar fi ales de bietul prinţ, probabil că, la un moment dat, lumea ar fi uitat de el, închis de bunăvoie în întunericul odăii lui, probabil că nici eu nu aş fi povestit acum despre el dacă, într-o zi, nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul de necrezut. Dar chiar aşa cum am să vă povestesc s-au întâmplat lucrurile.

            Aici Hess a făcut o pauză. După obiceiul lui, fără să ceară s-a apropiat de masă şi a luat pocalul unuia dintre meseni, a luat pocalul plin cu vin de curmale şi l-a răsturnat pe gât. A trântit apoi pocalul pe masă şi s-a întors în colţul lui. Tăcea însă, aşa cum obişnuia uneori să facă, exact în mijlocul câte unei poveşti. Iar ascultătorii aşteptau în tăcere, aşteptau ca el să lege din nou firul poveştii, să lege din nou firul vrăjii ce-i făcea să călătorească prin ţinuturi şi vremuri necunoscute. Apoi, la fel de brusc şi fără de veste cum şi începuse, Hess pornea din  nou să povestească din locul în care o lăsase.

            Da, jur pe mormântul mamei mele că exact aşa cum am să vă povestesc s-au întâmplat toate.  Într-o zi, spre amiază, alungată probabil de dogoarea ce se înteţea şi căutând un strop de umbră, într-o zi zic, o porumbiţă, o turturea, o pasăre, în fine, a pătruns în camera prinţului. Zic porumbiţă şi zic turturea, în fine, nu ştiu exact ce pasăre o fi fost aceea. Nu am mai văzut niciodată una la fel. Era albă… albă aşa cum nu s-a mai văzut. Mai albă decât sarea şi decât zăpezile din ţinuturile de unde vin eu. Era albul nopţilor fără somn şi albul zorilor de zi. Era albul cel mai alb ce s-a putut inventa vreodată. Şi porumbiţa, găsind fereastra deschisă, a pătruns în odaia prinţului. Ce s-a întâmplat atunci în sufletul lui, doar alchimiştii şi magii cei mai desăvârşiţi ar putea să explice, căci e clar că ceva ca un fel de explozie s-a produs în sufletul lui, ceva aproape de necrezut dacă nu ai şti că totul e absolut adevărat, căci iată, prinţul s-a îndrăgostit de pasărea cea albă. Dar când zic că s-a îndrăgostit nu mă refer la sensul de simplu al cuvântului, adică acela în care fiecare dintre noi se ataşează de ceva, de câinele credincios, de uliul cel ager, de calul cel iute. Nu, în inima prinţului se aprinsese o flacără aşa cum numai pentru o femeie se poate aprinde în inima unui bărbat şi da, prinţul iubea porumbiţa cea albă de parcă aceea ar fi fost soaţa lui, prima lui soaţă. Şi focul acesta ce-l ardea prin lăuntru, iată că a dat afară viermele ce sălăşluise în trupul lui, dăduse afară viermele plictisului. Prinţul parcă se născuse din nou. Descoperea din nou lumea, o vedea acum cu ochii unui nou născut, parcă pentru prima dată. Şi se bucura de toate, căci toate erau noi pentru ele, toate câte le vedea în jur se născuseră atunci, în secunda în care, într-o zi, înainte de amiază, în camera lui poposise o pasăre albă, albă, albă.

            Fiindcă aici, după aceste vorbe, Hess făcuse o pauză mai lungă, unul dintre străini îndrăznise să-i pună o întrebare:

            -Toate câte ni le spui sunt o pildă, nu-i aşa, sau, aşa cum pari a pretinde, sunt fapte reale la care chiar tu ai participat şi le-ai văzut?

            Hess l-a privit atunci lung, lung de tot, cu toată urâţenia chipului lui şi parcă roşul părului lui devenise şi mai roşu, iar pielea lui albă căpătase o lucire mată, asemănătoare fildeşului.

            -Nu străinule, eu nu pretind nimic. Eu spun doar că am fost acolo şi că toate s-au întâmplat întocmai cum ţi le povestesc. Dar, dacă nu vrei să mă crezi, tu sau altcineva din această încăpere, poate privi toate şi ca pe o pildă, căci toate lucrurile ce s-au petrecut în trecut au un sens, iar cel care e înţelept şi caută acest sâmbure, se va îmbogăţi cu acesta şi va avea multe de câştigat.

            Străinul înclinase din cap, încuviinţând vorbele lui Hess, iar apoi îl îndemnă să continue povestea prinţului plictisit ce s-a îndrăgostit de o pasăre nemaivăzută. Hess însă nu suporta să fie nici întrerupt şi nici apoi îndemnat să continue, aşa că rămase o vreme tăcut, îmbufnat, într-o de atitudine care-i scotea şi mai mult în evidenţă grotescul fizionomiei. Părea un monument al asimetriei, un exemplu al imperfecţiunii şi al grotescului. Apoi, într-un târziu, reluă firul poveştii.

            În continuare, povestea este despre dragostea imposibilă a prinţului pentru pasărea cea  imaculată. Printul  era decis să facă orice pentru a-i cuceri dragostea. O copleşi cu tot felul de cadouri, de la brăţări şi cercei cu diamante, inele de aur cu pietre de safir şi de topaz, mătăsuri mai fine decât pânza de păianjen şi din care el poruncise să se croiască haine pentru ea şi, dincolo de toate, declaraţiile lui înflăcărate de iubire şi gesturile tandre şi privirile pătimaşe. Cred că, la atâtea dovezi de iubire, şi o statuie ar fi cedat, numai porumbiţa, din neştiinţă sau din răutatea specifică animalelor, ea nu dădea nici un semn că gesturile prinţului ar fi impresionat-o în vreun fel. Devenea brusc interesata doar atunci când prinţul îi aducea, în largi tipsii de argint, bobiţe de mac, sau mici bucăţele de rodii, sau smochine şi curmale tăiate cubuleţe mici. Tot aşa era, sau poate chiar mai mult, interesată de cofeturi, de baclavale, de clătitele cu portocale, de balaleet qatar, de rangeene de curmale, sau de merele umplute cu nuci şi miere la cuptor. Părea a avea o poftă nestăvilită legată de tot ceea ce ţine de zaharicale şi, de multe ori, prinţul se temea ca ingerarea unor aşa mari cantităţi de zaharuri să nu-i dăuneze. De altfel, porumbiţa, dacă avea în faţa ei tipsia cea plină de dulciuri, părea că nu mai are nevoie de nimic. Şi, dintre toate dulciurile pe care le primea, preferata ei era baclavaua cu nucă şi susan. Când te uitai la ea, aşa mică şi firavă şi, în plus, cu penele acelea albe, imaculate, nici prin cap nu ţi-ar fi trecut ce poftă nestăvilită zace în trupul acela graţios şi pur, ce neostoită sete de dulciuri pândeşte din întunecimea ciocului ei micuţ şi roşu ca un crin abia îmbobocit.

            Pentru prinţ, aceea a fost cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Nu avea răgaz nici o secundă, acum alergând să comande o pereche nouă de inele bătute cu pietre de agat, acum ajuntînd-o pe turturică să îmbrace, peste penele albe, o tunică din mătase mai răcoroasă decât briza mării, apoi alergând într-un suflet la bucătărie să verifice de-i gata cataiful, într-un suflet ducându-se din nou să vadă de-i mai trebuie ceva porumbiţei, iar apoi tot aşa toată ziua. Dar nu simţea nici o oboseală, ci doar bucuria ce-i lipsise toţi anii din urmă. Părea că în toţi anii aceia în care lâncezise, neputându-se bucura de nimic, răsturnaseră acum, în zilele acestea toată bucuria nefolosită atunci.

            Şi porumbiţa părea oarecum mulţumită căci, deşi mereu existau ferestre deschise prin care ar fi putut evada, ea nu se grăbea deloc să facă asta, renunţând de bună voie la libertate în schimbul atenţiilor cu care o înconjura prinţul. Se spune în general că păsările nu pot trăi fără zbor, că se topesc dacă sunt ţinute într-o colivie, fie ea şi aurită, dar porumbiţa noastră părea a fi dintr-o specie diferită de cea a suratelor ei zburătoare, căci ea prefera luxul şi desfrâul zaharicalelor, libertăţii.  Era mai curând în ea sufletul unei pisici leneşe care toarce sub mâna stăpânului ce o mângâie şi-i face toate poftele, decât sufletul unei păsări îndrăgostită de depărtări şi de tăria înălţimilor.

            Odată povestea ajunsă aici, Amir care privea fascinat chipul înflăcărat al lui Hess, chipul ce acum devenise aproape frumos, se gândise că, iată, porumbiţa din povestea asta tare mai seamănă cu Isis a lui. Ca şi porumbiţa, şi Isis era sufletul şi dragostea lui, era răsăritul şi apusul şi, tot ca şi porumbiţa din poveste, nici ea nu se vădea impresionată de nenumăratele dovezi de dragoste din partea lui, era mai mereu visătoare, pierdută în gânduri şi niciodată nu-i răspunsese cu gesturi tandre, gesturilor lui înflăcărate. Nici măcar atunci când se culcau amândoi, nici măcar atunci Isis nu ieşea din carapacea ei, rămânea rece şi îndepărtată şi Amir nu reuşea niciodată să găsească o punte către sufletul ei.

            În fine, perioada aceasta, căreia eu i-aş zice de zahăr, continuă Hess povestea, perioada asta a durat câte luni de zile. Trebuie spus că, aşa cum se întâmplă întotdeauna, nici un perete nu este absolut drept, există undeva o crăpătură, chiar dacă ea este poate foarte mică, aproape insesizabilă, nici un suflet nu este complet neprihănit, există undeva o pată, chiar dacă ascunsă şi neştiută de nimeni, numai Alah e pur, căci el e începutul şi sfârşitul a tot ceea ce există. La fel se întâmpla şi în casa prinţului, căci nu toate era la fel de frumoase pe cât le vedea el. Lucruri ascunse şi negre clocoteau, fără ştirea lui, multe nemulţumiri se adunau şi cineva avea să dea seamă pentru toate astea. Prinţul însă nu vedea nimic, era prea pierdut în labirintul dragostei lui, prea orb de fericire, prea nepăsător la tot ceea ce e în jur. Dar nemulţumirile se adunau, se adunau, ca bulgării de bălegar rostogoliţi de cărăbuşul deşertului. Nevestele prinţului se simţeau jicnite, părăsite şi nebăgate în seamă, rolul lor fusese uzurpat, iar umilinţa la care erau supuse era cu atât mai mare cu cât venea din partea unei fiinţe inferioare, spuneau ele. Una e să te alunge din inima soţului tău o altă femeie, dar aşa, să fii alungată de o pasăre, fie ea şi albă, asta era prea mult, era un lucru care nu putea fi indurat. În plus, risipa de acum a prinţului risca să aducă întreaga casă în sapă de lemn, nici un sac nu e fără fund, iar femeile îşi făcuseră socoteala ca toată agoniseala să le rămână copiilor pe care ele îi aveau cu prinţul. Nu îndrăzneau însă să-şi spună în mod direct păsul căci se temeau, pe bună dreptate că, odată mărturisită ura lor pentru pasărea ce le stricase liniştea, poziţia lor în cadrul familiei să nu fie zdruncinată ajungându-se chiar, cine ştie, chiar să fie alungate. Niciuna dintre ele nu putea risca asta, dar nemulţumirea se acumula mereu, creştea şi se îngroşa şi, odată şi odată puroiul urma să se spargă.

            Şi, ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă într-o zi. Uneori, în dimineţile mai răcoroase, porumbiţa se ridica din patul prinţului şi pornea a se plimba singură prin grădina din curtea casei. Se plimba ca o răţuşcă, căci căpătase acum un mers legănat, de la atâtea zaharicale cu care-şi îndopa trupul micuţ, se plimba zic printre florile mai înalte decât ea şi, chiar dacă i-ar fi trecut prin cap să zboare şi astfel să treacă dincolo de gardul de înconjura grădina, nu ar mai fi reuşit fiindcă, pe de o parte, aproape că uitase să mai zboare, iar, pe de altă parte, era acum cu mult mai grea decât s-ar fi cerut să fie o pasăre de dimensiunile ei. Aşa se explică faptul că prinţul nu se îngrijoră când, într-o dimineaţă, lângă el nu o găsi în pat pe draga lui turturică. Era o dimineaţă frumoasă şi prinţul, în timp ce se aşeza la masă, îşi făcea planuri ce alte surprize să-i facă iubitei lui porumbiţe. Ca prim fel i se aduse o ciorbă, iar acest lucru nu era deloc un lucru obişnuit, dar gustul acesteia era atât de bun, încât prinţul renunţă să-l mai certe pe bucătar pentru această schimbare de meniu. Puse să fie totuşi întrebat ce fel de ciorbă era aceea. Răspunsul îl nedumeri puţin, dar deja se adâncise în planurile lui ce cuprindeau bijuterii şi, mai ales dulciuri cu care să o copleşească pe alba porumbiţă. I se spuse că e o fiertură din albul mai alb decât varul cu care sunt spoiţi pereţii şi chiar aşa era, căci în afară de verdeţurile ce pluteau la suprafaţă, în rest lichidul era albicios, dens, aproape pufos, iar bucăţelele de carne pe care le pescuia cu lingura erau pe atât de fragede pe cât erau de albe. Prinţul fu atât de încântat încât mâncă tot, ba chiar curăţă strachina cu o bucăţică de lipie, aşa că blidul părea acum curat şi nefolosit. După masă, prinţul intră în agitaţia sa de fiecare zi, porni a supraveghea activitatea cofetarilor, a croitoreselor şi aşa mai departe. Ceva lipsea însă, în acea dimineaţă. Lipsea tocmai porumbiţa cea albă şi nu trecu mult până când prinţul observă asta şi porni să o caute şi, în mod ciudat, nici urmă de porumbiţă în grădina de flori. Nici în casă nu era şi nimeni din cei pe care prinţul îi întrebă nu o văzuseră.

            -Nu s-a gândit că supa cea albă pe care tocmai o mâncase era… începu să spună unul dintre străini, dar Hess îi tăie vorba:

            -Ba da, străinule, mai ales atunci când, undeva, într-un colţ al bucătăriei găsi câteva pene strălucitor de albe.

            Apoi Hess tăcu. Liniştea se prelungi mult, căci toţi aşteptau continuarea poveştii, dar Hess continua să tacă.

6. În final, unul dintre străini sparse liniştea:

            -Şi ce s-a întâmplat mai departe. Prinţul ce a făcut?

            -Nu ştiu, străinule, i-a răspuns, după o tăcere lungă, Hess, privind pe cei de faţă cu toată hidoşenia obişnuită a chipului lui. Nu ştiu, străinule, unele lucruri s-au întîmplat şi despre ele v-am povestit, iar altele urmează să se întîmple, iar despre ele eu nu am cum să vă spun acum. Eu doar spun poveşti, străinule. Iar poveştile sunt ca oamenii. Ele sunt, la început, doar în mintea mea, ca un prunc abia născut. Apoi se nasc şi cresc, odată cu vorbele pe care eu vi le împărtăşesc domniilor voastre. Eu sunt ca un părinte al lor, dar nu eu pot stabili drumul pe care ele vor porni. Eu pot doar să le urmez şi să le împărtăşesc cu voi. Sunt însă unele poveşti care continuă dincolo de vorbele mele. Domniile voastre, de exemplu, sunteţi siguri că tot ceea ce vedeţi cu ochii sau atingeţi cu palmele, există. Restul e vis, e fantasmă, e ficţiune. Dar eu zic că poate că nu-i deloc aşa, chiar domniile dumneavoastră sunteţi, poate, fantasme într-un vis mai mare al unui zeu care, el însuşi se mişcă în interiorul altui vis al altui zeu şi tot aşa mereu. 

            Chipului hidos al lui Hess privindu-i pe toţi la sfîrşitul poveştii pe care o spusese în seara în care îi găzduise pe cei străini, chipul lui Hess rotindu-şi urâţenia pe deasupra întregii camere, fu ultima imagine din visul lui Amir atunci când raza lunii, alunecând peste nasul lui, îl făcu să strănute. În urma strănutului, somnul zbură dintre cearşafurile de olandă şi Amir căscă lung, deschizând ochii. Lumina filtrată de perdelele grele de tul umplea camera cu o culoare gălbuie, păstoasă, care făcea ca totul să pară învăluit într-o ceaţă de aur. Conturul lucrurilor părea fluid, nedefinit, iar praful ce plutea în aer amplifica atmosfera ireală, asemănătoare visului.

            Amir închise ochii şi încercă să adoarmă din nou, dar somnul îl părăsise, alungat ca o cămilă bătrână, în mijlocul deşertului. Se simţea obosit, fără chef şi simţea nevoia să lenevească, să se bucure de ultimele rămăşiţe ale nopţii. Căscă lung, apoi se întinse tronznindu-şi oasele. Aerul se încălzea, ultimele urme ale răcelii nopţii dispăreau în pereţi. Cu ochii închişi, Amir plutea încă în apele tulburi dintre vis şi realitate şi în spatele pleoapelor închise privea imaginile unui alt vis, probabil o continuare a poveştii lui Hess. O continuare plină de sânge şi de ură, de răzbunare şi de moarte. 

Vizualizări: 158

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Septembrie 11, 2013 la 3:14pm

Multumesc.

Comentariu publicat de HELENE PFLITSCH pe Septembrie 11, 2013 la 9:37am

   "Eu doar spun poveşti, străinule. Iar poveştile sunt ca oamenii..."

O poveste bine scrisa. Felicitari!

Comentariu publicat de Dragos Tudose pe Septembrie 10, 2013 la 8:32pm

Bine v-am regasit.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor