Cartea de vizitǎ a omului de culturǎ Horia Bǎdescu este luxuriantǎ. Poet, prozator, eseist, jurnalist, doctor în filologie, laureat al Premiului Academiei Române și al Premiului European de poezie francofonǎ „Leopold Sedar Sengor”, membru de onoare al Academiei Francofone și al Uniunii Poeţilor Francofoni, scriitor tradus în Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam, echinoxist fondator, director al ICR Paris vreme de câţiva ani, scriitorul publicǎ în Franţa și Belgia volume care se tipǎresc ulterior și în limba românǎ. Recenta apariţie editorialǎ, din cadrul colecţiei de autor „Scriitori la ei acasǎ” (Dacia XXI, 2010), Vei trǎi cât cuvintele tale constituie o reluare a poemelor franceze din tomurile Un jour entier (Ed. l'Arbre à paroles, 2006) și Miradors de l'abîme (2008). La fel ca în volumul precedent, Pielea îngerului (Limes, 2007) notele redundante sunt moartea și aprehensiunea acesteia, viziunile escatologice, bioticul, nocturnul, teroarea temporalităţii erodante, sentimentul caducitǎţii fiinţei şi, întocmai ca în cazul lui Lucian Blaga, o atitudine de reverenţă, adulatorie aproape în faţa tăcerii. Deși lumina este unul dintre laitmotivele textelor, ea nu e una apolinicǎ, iar diurnul – regresiv, cedeazǎ, ascendent, tot mai mult teren întunericului, echivalat deseori „marii treceri”. Tonalitatea generalǎ este mai puţin elegiacǎ, cât nihilistǎ, resemnatǎ. Poetul – raţional, nu se lasǎ antrenat în poleite zboruri icarești, adolescentine, ci inventariazǎ un itinerar biotic deconcertant, pesimist. Plictisul, monotonia sunt datorate în mare parte conștientizǎrii futilitǎţilor acţionale, scenariilor repetitive ale vieţii/istoriei în care asistǎm la o imensǎ zbatere pe loc sapienţialǎ generatǎ de prea-plinul unui déjá-connu. Scriitorul devine acum un gardian al „miradoarelor abisului”. Construcţia, oximoronicǎ aproape, denunţǎ profunzimea vǎzului celui ce reușește sǎ pǎtrundǎ chirurgical, în hǎuri ale absconsului, impalpabile, cǎutând cu acribie începutul/sfârșitul. Foarte multe din creaţii constituie arte poetice. Laconismul liric, ce sintetizeazǎ destinul unui sine cerebral, solitar, introvertit, repetiţiile obsesive, anaforice, suita de interogaţii și dubitaţii gnomice, cadenţa lexemelor simple, expresive, recrutate din vocabularul de bazǎ, metaforele sangvine – definiţii ale unui ego scindat între identitate și ipseitate, tentaţia recuperǎrii unei temporalitǎţi benefice, protectoare, cu iz patriarhal, imaginarul restrictiv, constant sunt mǎrci recognoscibile ale stilului lui Horia Bǎdescu.
Titlul volumului, Vei trǎi cât cuvintele tale, stabilește sentenţios o simbiozǎ între biografia scripturalǎ și cea concretǎ, realǎ, astfel încât instrumentarul liric poate deveni sau nu – un adjuvant al survolǎrii perisabilitǎţii umane. Logos și bios ajung complementare, într-un binom unificator al Fiinţei. Sugestia conţinutǎ de titlu este amplificatǎ/anihilatǎ de moto-ul adversativ: „dar vei muri înaintea tǎcerilor”. Textul se înfǎţișeazǎ deseori ca un Ianus, dual, obligând lectorul, în special prin utilizarea unui „tu” generic, universal/uniformizant, sǎ descopere el simbolul camuflat în jonglerii cognitive. O zi se aflǎ în deschiderea celui dintâi volum. Repetarea simetricǎ, de trei ori a sintagmei-titlu apare ca o doleanţǎ basmicǎ ce se vrea împlinitǎ. Cadoul dorit este unul celebrator, o zi personalǎ, „doar a ta”, similarǎ aniversǎrii. Setea avidǎ de posesie ia forma unei avariţii temporale, a unui rapt prin care insul sperǎ sǎ încremeneascǎ, egotist și rapace, doar pentru el, cronologia unei zile. Erai locuitor constituie o poezie a repudierii, excluziunii, a prea-târziului, a desincronizǎrilor anacronice. Exilatului detașat de o alteritate ostilǎ, cǎruia-i sunt refuzate notele definitorii: tǎcerea, vorbirea, viaţa se lamenteazǎ, printr-o șarjǎ interogativǎ, încercând sǎ descopere momentul pierderii lor. Prezentul dilematic va fi succedat nihilist, de proiecţia unui viitor vacumat, al uitǎrii totale. Sentimentul devorant al dezintegrǎrii de eul teluric/empiric, al îndepărtării de identitate, amneziile voluntare, sporadice suscită sinelui dubii asupra identităţii, a interiorităţii spirituale, datorată interstiţiilor fluctuante ale aducerii-aminte. Zbaterea pe loc, repetitivitatea situaţiilor relevă monotonia existenţei, sistând propensiunile revolute. Discursul laconic, interiorizat proclamǎ în textul N-ai sǎ-ţi vezi limitele constrictoare ale umanului, expulzat din fortul inexpugnabil al cunoaşterii de sine. Redusǎ la motivul privirii – reptiliene, ce-și camufleazǎ esenţa atât sinelui, cât și celorlalţi, fiinţa se ascunde cochiliar prin vǎz. Sentimentul devorant al zǎdǎrniciei și reluarea ideii referitoare la deriziunea cunoașterii în planul real, perceputǎ ca un rezid inutil sunt prezente și în Strigǎte de copii. Cenușiul unei existenţe terne, fade apropie textul de bacovianism. Ninge-acolo și acum, text circular în care titlul este reluat în formǎ inversatǎ și în exit-ul liric oferǎ zǎpezii simbolul durabilitǎţii beatnice, într-un topos patriarhal, agǎţat într-o temporalitate încremenitǎ. Motivul așteptǎrii amintește, prin neconcretizarea expectanţelor de piesa lui Samuel Beckett, En attendand Godot.
Cântecul deţine atribute orfice, iar geneza zicerii conduce înspre un dezgheţ sufletesc, o sensibilizare a umanului: „Pentru prima datǎ/ lumea stǎtea-n/ ascultare.” (Stǎtea lângǎ fereastrǎ). Viziunile suprarealist-expresioniste din Cu fǎrǎ-de-mâinile lor debuteazǎ cu tatonǎri tactile ale existenţei, o confrerie a obiectelor ce vor sǎ certifice veridicitatea vieţii umane, care le condiţionatǎ, fie și prin proiecţia ei impalpabilǎ, umbra, propriul trai. Fiinţa racordatǎ la ritmurile mișcǎrii de rotaţie este De pretutindeni și de nicǎieri, iar strǎinul peregrin prin naturǎ se simte diminuat. Micșorarea luminii diurne antreneazǎ implacabil, swiftian, regresia erodantǎ a sinelui: „Ziua scade-n ea însǎși,/ tu de asemenea”. Masa, cuvânt redundant în economia liricǎ, este atât un loc de reflecţie, cât și element al recuzitei scripturale. Tripticul „masa bǎtrânǎ”-„tǎcerea”-„pâinea” denunţǎ o devorantǎ poeticǎ a solitudinii. Jogleriile cronologice ale lui Altǎdatǎ și acum concentreazǎ un itinerar al devenirii. Tǎcerea expresivǎ de jadis este înlocuitǎ acum de lexeme nǎscute „din uitare”. Implacabila caducitate umanǎ, dubiile asupra existenţei vreunui viitor, bilanţul contabilizator al vieţii de pânǎ acum, satisfǎcǎtor trǎite, sindromul excluderii, haosul și cecitatea clipei, acceptarea fatumului, anihilarea aspiraţiilor atotcuprinderii prin rezultante simbolice ale deriziunii și insignifianţei (Lumea e-a ta) sunt ideile promovate în primul volum.
Miradoarele abisului pun accentul asupra actului de creaţie, iar eul liric pare un Cerber al bolgiilor solitare. Voiajul mnemotehnic în hrube anterioare genezei amplificǎ singurǎtatea sinelui. Repetarea scenariilor biotice, acceptul acestei redundante uniformizǎri terestre se poate suporta, descurajant, doar prin asumarea vieţii. Ţi-a fost dǎruitǎ lumea implicǎ un pact mefistofelic, deoarece viaţa are propriu-i ghidaj, iar eul liric va fi prizonier al Thanatosului. Sângele pare a deveni elementul de atestar,e agentul ce delimitează coordonatele ontologicului, dar şi pecetea sacrificială a damnatului. A tǎcea/ înseamnǎ a spune totul, este de pǎrere poetul care cultivând un chiasm parţial, relevǎ și amendeazǎ inconsistenţa verbozitǎţii, prin note explicitante: „A spune totul/ înseamnǎ a nu spune nimic.” Viaţa pare o târâre șonticǎitǎ, ciclicǎ prin lume de la stadiul infantil la senectute. Insul fatalist, resemnat nu mai e stǎpân nici mǎcar al propriului destin scriptural, abandonându-se abuliei. Constatarea E vreme urâtǎ nu angreneazǎ decepţii meteosensibile, ba din contrǎ, aclamǎ faptul cǎ nu e imun la manifestǎrile vremii, cǎ, așadar, încǎ simte, încǎ trǎiește. Din punctul de vedere al lui Horia Bǎdescu, cuvintele au parte de un destin similar celui uman, își urmeazǎ progresiv devenirea, silenţios fiind, pe rând, „cǎrǎri ale vieţii/spre moarte”, „copii ai tǎcerii/care-și învaţǎ limba/murind”. Acest poem, ultimul, care încheie ciclul, narcisiac și autoreflexiv, se emancipeazǎ de sub tutela creatorului, devine strǎin maestrului de altǎdatǎ, ajungând o entitate voiajoare, ce-și aflǎ independent raisonneur-ii.

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Lucian Gruia pe Aprilie 2, 2011 la 4:59pm
Analiza foarte exacta si pertinenta. Pielea ingerului este o poezie despre cadere, intunecare si minusurile existentei. Si "marea trecere"blagiana este prezenta.
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Martie 27, 2011 la 12:45pm
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Martie 24, 2011 la 10:03pm

îi pot replica domnului care ne recomandă tăcerea îi locul vorbăriei că nu o facem sonor doar dacă ajunge până la dânsul zgomotul tastaturii.

Comentariu publicat de Adrian Grauenfels pe Martie 24, 2011 la 6:50pm
Tacerea e mai eloquenta decat vorbaria unora. Sitar , nice name ..
thanks
http://www.youtube.com/watch?v=hTPxqUtlLdo
Comentariu publicat de Simona-Grazia Dima pe Martie 23, 2011 la 12:33pm
Un  articol minunat, debordand de o gandire profunda, care patrunde profunzimile textului literar si ale psihologiei creatorului.
Comentariu publicat de caterina scarlet pe Martie 22, 2011 la 8:37am
ca întotdeauna scrisul tău aruncă o ploaie de aur asupra temei alese și înainte de a ajunge la țintă ne oprim din când în când spre a constata că noi înșine suntem din ce în ce mai frumoși,ploaia ta poleindu-ne chiar dacă după ruperea contactului vin perioade de trudă și alte tribulații existențiale stratul prețios va rămâne ca o protecție,nu va cocli,nu se va înverzi ,va rămâne și se va absorbi benefic.
Comentariu publicat de REMUS VALERIU GIORGIONI pe Martie 22, 2011 la 7:57am
Te cred şi eu: dacă ieşi din obişnuit (e suficientă o funcţie culturală externă - pe lângă talent!,  să ne înţelegem: Şi eu îl apreciez pe Dl poet H. Bădescu; mă gândesc acum la apariţia din pliantul Convorbirilor literare), e mai uşor să devii vizibil, prin traduceri, antologii, etc.
Comentariu publicat de Baki Ymeri pe Martie 22, 2011 la 1:54am

L-am tradus în urmă cu 30 de ani în revista Zëri i rinisë (Vocea tineretului) din Prishtina (capitala Kosovei albano-euro-americane), m-a invitat la Festivalul poeziei din Cluj, îl admir împreună cu Daniela care l-a făcut renumit şi în paginile acestei reviste admirabile, cum merită acest poet talentat, insiprat şi "tăcut" (siç e meriton ky poet i talentuar, i inspiruar dhe i "heshtur"). Felicitări tuturor!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor