Orice cititor care îşi va îngădui câteva clipe în plus pentru a medita asupra acestui eseu inedit – „Câteva păreri” –, trebuie, de asemenea, să ia în considerare două aspecte ce nu pot fi prea lesne trecute cu vederea: data publicaţiei şi, desigur, titlul acesteia. Astfel de detalii, destul de banale am putea crede, ne pot clarifica însă statutul lucrării în chestiune: eseul a fost publicat pentru prima oară la data de 22 februarie 1896 în ziarul Ziua – totuşi, nu ne interesează, în cazul de faţă, decât anul apariţiei – 1896.

La rândul său, anul 1896 nu semnifică prea mult în sine, ci doar raportat la un altul capătă un înţeles, iar pentru a-l dezvălui, ne vom referi la următorul citat:

„Anul 1878 trebuie considerat în activitatea scriitorului, ca punctul cronologic al maturizării talentului caragialian. Scriitorul a intrat în stăpânirea deplină a meşteşugului său (...)”. (Şerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti 1987, pag. 339)

Aşadar, putem afirma, în lumina acestui fapt, că la momentul publicării eseului „Câteva păreri” – anul 1896 – Caragiale era deja un scriitor nu doar matur – opera sa teatrală fiind încheiată înainte de 1890 –, ci şi consacrat, reuşind, în pofida numeroaselor critici întâmpinate, să se impună în conştiinţa cititorilor şi să-şi ocupe locul binemeritat printre contemporani. Perioada formării lui era consumată cu mult înainte de anul 1896; avem astfel suficiente motive să considerăm că rândurile eseului său exprimă mai mult decât nişte simple consideraţii teoretice asupra celor două forme de artă – „Artă pentru artă? sau artă cu tendenţă?” – dezbătute în presa acelor vremuri, ci, mai degrabă, o concepţie estetică pe care şi-a asumat-o el însuşi.

În al doilea rând, remarcăm, desigur, titlul lucrării – „Câteva păreri” –, deoarece ne atestă faptul că autorul, prin acest articol, nu intenţionează să expună precepte literare irevocabile, ci doar opinii – nu vrea să oblige, ci să discute – de altfel, în această manieră degajată îşi începe şi eseul:

„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult.” (I. L. Caragiale, Opere, volumul 4 – Publicistică, Editura Pentru Literatură, Bucureşti 1965, pag. 31)

Obiectul discuţiei de faţă este, desigur, arta; Caragiale însă o evaluează, de această dată, din perspectiva „tendenţei”, împărţind-o, prin urmare, în două genuri – cu „tendenţă şi, bineînţeles, fără –, căutând să stabilească apoi care dintre acestea este mai îndreptăţit. Răspunsul, lipsit de echivoc, nu întârzie să apară: „Care e arta şi care nu din cele două categorii de produceri, de creaţiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unui talent.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32)

De remarcat este şi faptul că în demersul său exclude de la bun început ideea de durabilitate a operei, situând însă drept o condiţie esenţială „viaţa” ei, „viabilitatea”, argumentând, aşadar, că, în cazul operei de artă, întrebarea care trebuie să ne preocupe nu este „Cât timp va rămânea?”, ci dacă „(...) opera aceasta viază?”, iar pentru a-i recunoaşte această calitate intrinsecă, nu putem avea un indiciu mai bun decât talentul: „O operă de artă este o fiinţă, căreia insuflătorul de viaţă nu este, nu poate fi decât talentul.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32)

Opera de artă, spune Caragiale, „(...) trebuie să trăiască, să vieze şi, ca toate fiinţele, va avea şi ea o durată în timp”, astfel că, deşi trecătoare, ea posedă totuşi capacitatea de a reînvia „(...) iarăşi la căldura ochilor pricepuţi” – punct de vedere neîmpărtăşit de anumiţi critici literari, deoarece situează pe aceeaşi treaptă creaţiile vremelnice, tot opere de artă şi ele, cu cele eterne, iar, din această perspectivă, o atare uniformizare nu este nicidecum îndreptăţită. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 33-34)

Însă, dintre toate consideraţiile expuse de Caragiale, cele mai controversate le regăsim în ultimele secţiuni ale acestui studiu, unde autorul îşi exprimă punctul de vedere asupra utilităţii sociale a literaturii, referindu-se, mai exact, la faptul că năvala „turmei omeneşti”, cu mic, cu mare, spre acest domeniu cultural – literatura – s-a dovedit a fi mai degrabă păgubitoare pentru cultură, astfel şi pentru literatură. Opinia lui Caragiale este, cumva, destul de nonconformistă, deoarece oricare individ va admite faptul că accesul maselor la cultură şi, implicit, literatură, nu poate fi altcumva decât benefic pentru societate, însă argumentul, deloc neglijabil, prin care autorul îşi justifică punctul de vedere, trebuie, cu siguranţă, analizat mai îndeaproape.

Caragiale afirmă că, oricât de ridicat ar fi nivelul intelectual şi moral al unei societăţi şi oricât s-ar îmbunătăţi condiţiile de trai, niciodată nu se vor egaliza însă şi puterile, virtuţile particulare ale indivizilor – fapt adevărat. Continuându-şi ideea, el susţine că întotdeauna „(...) imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până la vârful nasului, şi văd cât le trebuie” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 55-56), iar talentele şi oamenii de geniu vor fi, bineînţeles, excepţii, mai mult sau mai puţin frecvente. Prin urmare, pretenţia celor mulţi, de o inteligenţă medie, de a se situa, cumva, pe aceeaşi treaptă cu aceştia din urmă, precum şi dorinţa lor – neîndreptăţită, consideră Caragiale – de a se afirma ca oameni de litere, ca scriitori, nu poate decât să îi stingherească pe acei câţiva oameni de geniu, care vor trebui, aşadar, să răzbată cu greu prin mulţimea celor mediocri, a căror prezenţă inoportună îi privează de atenţia cuvenită. Mai mult decât atât, uzitarea excesivă, prin imitaţie şi falsificări, a formelor inedite impuse de un talent, conduce, treptat, la „demonetizarea”, devalorizarea acestora, ceea ce face ca valorile fundamentale să apară, uneori, drept perimate, desuete, fiind, cumva, compromise – dintr-o expresie sau un concept care nu demult impresionau prin originalitate să prindă contur, treptat, un clişeu.

O a doua treaptă a argumentului o constituie descrierea atitudinii pe care omul înzestrat o are faţă de „turmă” – opinia publică. Unui astfel de individ excepţional, spune Caragiale, „îi este absolut indiferentă judecata altuia”, mai mult decât atât, tocmai „din această neclintită încredere în sine rezultă neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susţinută a stilului, dispreţul pentru gustul contimporanilor şi, prin urmare, pentru o manieră simpatică acestora” – în unele cazuri, aceasta include chiar dispreţul pentru contemporanii înşişi. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 57)

Mai înainte de a analiza argumentele în chestiune, trebuie, cu siguranţă, să depăşim subiectivismul lui Caragiale, deoarece părerile marelui scriitor, oricât de valoroase ar fi pentru cultură, nu exprimă însă un adevăr irevocabil – „oricine va fi de acord că dreptatea şi folosul literaturii se situează mai presus de simţămintele personale ale scriitorului”, cu atât mai mult cu cât civilizaţia însăşi nu poate fi redusă la concepţiile pe care câţiva oameni de geniu, oricât de înaintaţi în viziunea lor, le au despre umanitate. (Nikolai Gavrilovici Cernîşevski (1828-1889), Herzen, Belinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev. Despre cultura estetică, valorile artistice, creaţia literară; Selecţie, studiu introductiv şi îngrijirea ediţiei: Ion Ianoşi, Editura Politică, Bucureşti 1987, pag. 217)

Filosofia, prin contribuţiile lui Platon şi, apoi, Aristotel, care i-au imprimat o direcţie ce avea să o păstreze până în zorii creştinismului, nu s-a oprit totuşi pe această treaptă, ci a avansat încă. Nici prin reprezentanţi de seamă ai teologiei creştine, precum Anselm de Canterbury şi Toma de Aquino, ori, mai târziu, prin raţionalism şi empirişti precum John Locke şi David Hume nu a fost atinsă o limită. Nici materialismul, utilitarismul, existenţialismul ori pozitivismul nu au constituit frontierele din urmă ale filosofiei. În orice domeniu al culturii, limitele, graniţele cunoaşterii se află sub controlul acelora care îşi asumă enorma sarcină de a le împinge mai departe.

Nu putem, aşadar, să nu observăm o anumită incoerenţă a părerilor lui Caragiale, ce decurge din două argumente contradictorii: pe de-o parte este cel al „turmei” mediocre, prin care omul de geniu, cu greu, trebuie să răzbată, pentru a obţine nimic altceva decât recunoaşterea din partea aceloraşi persoane a căror opinie, ne spune autorul, îi este, oricum, indiferentă unui individ de mare talent – o dinamică destul de bizară. Pe de altă parte, este greşită şi ipoteza conform căreia literatura de calitate ar fi un domeniu destinat exclusiv elitelor; având în vedere faptul că majoritatea indivizilor, fiind limitaţi în ceea ce priveşte capacitatea lor intelectuală, oricum nu ar putea să producă opere de valoare, astfel că ei nu fac decât să înece „(...) în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inşi aleşi de sus”. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 56)

Însă cine va fi acela dispus să renunţe la scrisul său atunci când un altul, fie acesta chiar marele Caragiale, îi va spune să o facă, deoarece modesta sa persoană îi stânjeneşte pe oamenii de geniu? Este cu putinţă un asemenea lucru? De fapt, adevărata întrebare este următoarea: cum ar putea unul sau mai mulţi astfel de indivizi obişnuiţi să devină o prezenţă supărătoare pentru un om de talent? Poate, într-adevăr, mediocritatea unora să întunece geniul altuia? Răspunsul este, desigur, nu – tocmai pentru că sunt mai puţin înzestraţi, oamenii de rând nu îi pot aduce nicidecum vreo atingere unui individ deosebit, talentat. Nu are niciun mare creator vreun motiv suficient pentru a se simţi, cumva, ameninţat, închipuindu-şi că „valurile zgomotoase” ale celor mulţi îi vor îneca glasul – lui Caragiale însuşi, tocmai pentru că a fost un astfel de scriitor de excepţie, nu i-a putut ştirbi nimeni măreţia, deşi, într-adevăr, au încercat destui, reuşind doar să se acopere de ridicol. Mircea Iorgulescu, în eseul său, remarcă tocmai acest fapt: „(...) opera lui Caragiale are puterea diabolică de a-şi îngloba nu numai detractorii, dar şi pe acei apologeţi ameţiţi de iluzia că elogiul scuză inepţia.” (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească 1988, pag. 8)

Tocmai pentru că literatura se poate dovedi cel mai eficient instrument de civilizare a societăţii, toate căile ce conduc spre aceasta trebuie netezite şi deschise tuturor celor care se află în căutarea cunoaşterii şi a edificării – privilegiul unui grup restrâns de indivizi care alcătuiesc o elită este, în acelaşi timp, dezideratul celor mulţi, iar acei câţiva oameni înzestraţi nu pot să le refuze celor din urmă dreptul de a păşi pe această cale. Şi dacă sunt, într-adevăr, călăuziţi de o raţiune înaltă, nici nu vor dori să o facă.

Vizualizări: 1201

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Bucur Elene-Dana pe Mai 24, 2010 la 11:53pm
Domnule Andrei,ma bucur nespus ca am sansa sa ma revansez cu o explicatie!In primul rand sa va alung nedumerirea:traiesc in Romania de 21 de ani si tot atatia am.Si nu am de gand sa-mi parasesc tara.Cand afirmam ca societatea nu ne lasa sa mai gandim,ma refeream la faptul ca nu ne mai continuam visele din copilarie,ne gandim doar cum sa facem sa castigam niste banuti,deoarece parintii nu ne mai pot intretine!Vrem nu vrem,societatea are o influenta majora asupra noastra si de multe ori renuntam sa facem ceea ce ne place pentru ca ne simtim marginalizati si nevalorificati!Tinerii de azi care vor sa faca si sa invete ceva sunt opriti din drum pe motiv ca Romaniei nu-i trebuie oameni capabili,nu-i trebuie profesori apti pentru ca ei''nu produc nimic''.Sa stiti ca de multe ori incerc sa ma detasez de lumea materiala,concentrandu-ma doar asupra cartilor,a lecturii...Reusesc doar pentru cateva ore,iar cand ma intorc la realitate imi dau seama ca a 2-a zi nu am bani sa ma duc la facultate!Acum intelegeti de ce ,uneori, nu mai gandim noi?De multe ori se intampla sa aleaga societatea pentru noi!E adevarat,de citit nu ma va face nimeni sa ma las,dar cu privire la cariera mea,cea pe care mi-am dorit-o,e posibil sa renunt pentru ca nu traiesc din visuri.V-as ruga,ca inainte sa cunoasteti motivele,sa nu mai criticati aspru pe cineva si...apropo presupun ca stiti ce se spune despre oamenii de cultura...ca sunt modesti!Sper sa nu mai fie nevoie sa revin cu un alt comentariu pentru ca nu-mi place sa port o discutie in contradictoriu.Tot respectul pentru dumneavoastra!Iti multumesc Daniel pentru interventie!
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Mai 21, 2010 la 10:50am
Doamnă Doina Manea, mă bucur să vă revăd. Vă mulţumesc pentru lectură şi apreciere. Am să mai postez şi alte articole despre Caragiale, dar în vacanţa de vară. Cu prietenie, Daniel.
Comentariu publicat de Doina Manea pe Mai 20, 2010 la 9:03pm
Tocmai pentru că literatura se poate dovedi cel mai eficient instrument de civilizare a societăţii, toate căile ce conduc spre aceasta trebuie netezite şi deschise tuturor celor care se află în căutarea cunoaşterii şi a edificării

Felicitări pentru întregul eseu, din care fragmentul citat iese în relief, dovedind generozitatea de spirit a autorului.
Cu aceeaşi stimă
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Mai 19, 2010 la 9:08am
Domnule Andrei, am citit comentariile dumneavoastră.
În primul rând, ţin să vă asigur de faptul că administratorul reţelei nu are nicio legătură cu erorile pe care le-aţi întâmpinat la accesarea contului. Nu vă împiedică nimeni să vă postaţi comentariile. Verificaţi setările browserului să nu existe nereguli. Siteul are peste cinci mii de utilizatori. Este destul de încărcat, iar administratorii nu pot răspunde întotdeauna la solicitările utilizatorilor. Ei ne asigură, în schimb, spaţiul de postare, care nu ar fi gratuit dacă nu l-ar plăti administratorul reţelei – având în vedere acest fapt, trebuie să fim şi noi mai înţelegători.
Bucur Dana este o colegă mai tânără de la facultatea de Litere, a observat acest text şi a dorit să-mi lase un semn. Desigur, în grabă, poate că s-a exprimat cu mai puţină claritate, dar, fiind la prima ei postare pe site, trebuie să dăm dovadă de spirit de colegialitate şi să încercăm să nu stânjenim pe nimeni – eu aşa cred.
Pe de altă parte, aveţi şi dumneavoastră dreptate: nimeni nu te poate împiedica să gândeşti, totul este să vrei să o faci. Trebuie să îi încurajăm, aşadar, pe cei care vor să o facă. Însă, societatea actuală nu se remarcă, aşa cum am dori noi, prin promovarea culturii.
„Tovarăşii” de care amintiţi dumneavoastră aveau o manieră, cumva, atipică: te lăsau să gândeşti, atâta timp cât gândeai cum doreau ei – orice opinie, care nu se afla în acord cu doctrina de stat, era, am putea spune, de ne-gândit. De aceea fostul regim nu a fost tocmai „prietenos” cu intelectualii – mă refer la intelectualii adevăraţi, la cei care chiar gândeau. Comunismul a fost o perioadă dificilă, iar acum, din câte putem vedea, ne aflăm într-una de tranziţie care se prelungeşte la nesfârşit – mai nou, a intervenit şi criza economică. Pe măsură ce trece timpul, vom vedea dacă se poate şi mai rău de atât. Oricum, deocamdată ne bucurăm de suficientă libertate... de gândire. Multă sănătate.
Comentariu publicat de Bucur Elene-Dana pe Mai 17, 2010 la 10:11pm
Foarte bun articolul!Felicitari!Ai dreptate:nu stiu cati tineri din ziua de azi mai citesc o carte!Societatea in care traim nu ne lasa sa mai gandim,nu ne mai lasa sa avem si alte bucurii,cum ar fi cele spirituale!Incultura este invingatoare in tara noastra,asa cum spune si doamna Victoria Stoian:toata lumea este interesata doar de barfe si de rating,adevaratele valori fiind marginalizate!
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Mai 17, 2010 la 9:53pm
Vă mulţumesc pentru comentariile pertinente doamnă Victoria Stoian şi domnule Munteanu Mircea. Oricum, noi, cu toţii, suntem de aceeaşi parte a baricadei. Încercăm, împreună, să facem ceva bun. Este bine să ne înţelegem, din acest dialog câştigăm cu toţii.
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Mai 17, 2010 la 1:52pm
Valorile româneşti sunt multe, iar cei care ar putea educa prin cultură populaţia tânără a România, ar alcătui o lista foarte mare: savanţi, artişti plastici, politicieni, scriitori, poeţi, muzicieni, actori, diplomaţi, militari. Cum şcoala este luată tot mai des în derizoriu, iar canalele media nu obţin rating dacă prezintă adevăratele valori, triumfă incultura!
Elogiul scuză inepţia, dar numai pe durată limitată. Valoarea unui scriitor nu este dată de jurii şi de premii atribuite, ci de proba timpului. Timpul stinge sau amplifică strălucirea unui artist. Noica, Ţuţea, Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Radu Gyr, Nechifor Crainic, Regina Maria, Regele Ferdinand, etc, nici măcar nu existau sau erau tirani, pentru populatia României, născută după 1944.Schimbarea sistemului politic le-a redat strălucirea, dar ea nu ajunge la ochii şi la minţile celor care iau ad literam multele inepţii transmise pe canalele media. Şi astfel ciclul se închide. Durata este limitată, dar reluare fiind ciclică, elogiul nu numai scuză inepţia, dar o şi promovează!
Comentariu publicat de Victoria Stoian pe Mai 17, 2010 la 11:20am
Au existat şi vor exista întotdeauna critici literari, exegeţi, eseişti, care doresc să imprime cititorilor, publicului o anumită direcţie literară, o anumită opinie privitoare la "asta da operă literară, asta nu!"
În anii de şcoală elevii, chiar şi cei realişti,află care sunt cronicarii, clasicii,modernii, contemporanii. Calea spre "consum literar" este deschisă! Inevitabil pentru această cale trebuie să ai parte de educaţie. Cei mereu "flămânzi de literatură" îţi formează şi anumite gusturi literare, se îndrăgostesc de anumite genuri literare şi de scriitorii care le practică. Literatura beletristică naţională şi internaţională, are şi va avea mereu, "genii", care se vor ridica deasupra tuturor criticilor şi exegezelor, vor fi citici şi răzcitiţi. Nici un curent detractor sau opinie potrivnică nu vor face să le apună steaua luminoasă. Academia este formată din oamenii şi deci supusă erorilor. Cu sau fără Premiul Academiei, I. L. Caragiale ramâne un titan al dramaturgiei româneşti, cumplit de actual şi după un secol şi jumătate. Eminescu, romanticul Eminescu, "iubitor al îngerului palid" rămâne Nepereche şi trezeşte cele mai adânci şi trainice emoţii literare.
Dacă s-ar dori într-adevăr educarea populaţiei prin cultură, nu prin incultura împăştiată astăzi de mass media, Caragiale şi Eminescu, prin operele lor, ar realiza cu brio acest demers!
Comentariu publicat de Daniel Ionuţ Vasile pe Mai 17, 2010 la 7:42am
Mă bucur că v-a plăcut articolul, domnule Munteanu Mircea.
I. L. Caragiale avea, într-adevăr, toate motivele să fie dezamăgit de mulţi dintre pretinşii oameni de litere din vremea sa – este suficient să ne amintim de falsele acuzaţii de plagiat prin care aceştia doreau îi ştirbească reputaţia. Apoi, nu putem uita nici cele două împrejurări în care contemporanii săi dorind, mai degrabă, să lovească în Junimea, i-au refuzat, pe nedrept, Premiul Academiei – prima oară în 1891 apoi, unsprezece ani mai târziu (!), în 1902 – mă surprinde cât de mult au putut să persiste în această eroare.
În eseul „Câteva păreri”, Caragiale îşi exprimă, într-o oarecare măsură, resentimentul faţă de aceşti „literaţi” care l-au nedreptăţit, considerând, cumva, că este, poate, mai sănătos pentru astfel de indivizi să nu pună mâna pe condei.
Desigur, sunt doar nişte păreri, importantă este însă promovarea literaturii – observaţi şi dumneavoastră faptul că din actuala populaţie a României, doar un procent infim mai citeşte câte o carte – iar de scris nici nu poate fi vorba – ceea ce, în opinia mea, este foarte grav.
Eu cred că oamenii ar face bine dacă ar citi mai mult şi ar şi scrie, am putea fi astfel o societate mai civilizată – acesta este, totodată, singurul mesaj al articolului meu.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor