”Nimeni nu mai judecă. Toată lumea vrea, arde sau consumă ce mai are de consumat” - Tudor Chirilă


În fiecare zi cel mai dificil lucru pe care trebuie să fac e să alung întunericul ce mă acoperă, împingând pleoapele greoaie ca pe niște obloane ruginite, doar ca să descopăr lumii o pereche de ochi căprui de mult obosiți şi fără speranță.

Bezna ce mă împiedică să mă ridic mă țintuiește în pat, mă pătrunde și mă umple, apăsându-mă dur în saltea. Corpul îmi este țeapăn, oasele pocnesc la orice mișcare, iar mușchii sleiți zbieră de durere. Nici urmă de mine, când mă descopăr uscat de viață. Involuntar, îmi mișc în sus și în jos pieptul, fără a spune nimănui nimic.


Fiecare zi e la fel. Mă trezesc târziu, prea târziu pentru a trăi măcar pentru o clipă. Încerc să scap dintre brațele ceasului, să caut o urmă de soare, dar în schimb sfârșesc prin a mă ucide,  înfingând cuțitul adânc în pleoape, ignorând viața. Bucăți din mine se desprind de suflet,  sfârșind în fum, alcool și nimic.

Deficient, mă pierd visând, obosit până în măduva oaselor de orice altă activitate. E un iad personalizat, unde timpul e fără valoare, iar eu îmi car sufletul sub papuci, cu pioarele reci și un piept apăsat de secrete.
Îmi pierd capul, se scurge printre degetele mele ca nisipul măcinat de atâtea gânduri de sinucidere.

Tărâmul pe care îl stăpânesc începe la un capăt al patului și se termină la celălalt capăt. Marea e o plapumă uriașă ce se aruncă peste mine în valuri, deformând trupul-mi muribund. Cearceaful e plin de cute, nisip format din grăunțe de biscuiți vechi,ciocolată și semințe, mâncate pe ascuns după o anumită nocivă oră despre care toți mă avertizează să fug din bucătărie. Atent am măsurat distanța, suficient de mare pentru a mă găsi cu o burtă drăgălașă rău, pe care o pipăi din când în când de parcă aștept un copil ce nu vrea să se nască.

Dincolo de cavoul meu e un gol fără sfârșit ce a devenit o prezență constantă, încât pare mult mai uman să îi umplu formele cu amintiri aleatorii ale fostelor iubiri. Ciudat cum s-au terminat toate, iar în spatele lor a răsarit un câmp plin cu floricele de semne de întrebare pe care-l întrețin mândru seară de seară. Ocupat cu astfel de îndeletniciri, am timp să fiu trist cu mine însumi mai mereu.

Într-o astfel de letargie, am început să uit. Să uit ce am fost înainte, să îmi uit chiar numele și familia. Cum eram, cine eram și ce obișnuiam să fac... nici urmă de mine. Am îmbibat atâta ploaie încât mi s-a decolorat personalitatea şi, fără să vreau, m-am trezit cotrobăind printre lăzi de lămâi putrezite.
Mi-e dor, mi-e dor nespus de mine.

Vizualizări: 24

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor