Volumul de versuri Idei, gânduri, simţăminte oferă cititorului prilejul de „a intra în lumea” unei autoare hărăzită cu o deosebită sensibilitate, cu o înţelepciune rar întâlnită de a încerca să surprindă şi mai ales să înţeleagă sensurile profunde ale vieţii, puterea forţelor naturii şi ale Divinităţii.
Într-o discuţie colocvială, distinsa autoare ne-a mărturisit că „a scris o poezie cuminte”. Descifrăm însă în „cuminţenia versurilor” teme, motive, simboluri care imprimă fiecărei poezii acel „ceva” unic şi dificil de definit al ceaţiei din întregul căreia se desprinde tonul grav al versurilor în care autoarea meditează asupra trecerii timpului, dar şi tonul şăgalnic al poeziilor scrise pentru cei mici, cât şi melancolia retrăirii amintirilor despre satul natal, despre părinţi, despre vremea de altădată, momente trăite atunci şi retrăite acum, la vârsta maturităţii, senectuţii.
Meditând la trecerea timpului, a destinului autoarea acceptă cu seninătate, dincolo de frământările/trăirile interioare, acest dat al vieţii, al omului. Surprindem în poeziile a căror temă este trecerea timpului ceea ce Jean Chevalier nota, în urma unei profunde cercetări şi analize, în „Dicţionar de simboluri”: „În limbaj, ca şi în percepţie, timpul simbolizează o limită în durată şi diferenţa cea mai conştientizantă faţă de lumea de Dincolo, care este lumea veşniciei. Prin definiţie, timpul uman este finit, iar timpul divin infinit”. Din această perspectivă, viziunea autoarei impresionează şi sensibilizează. Trecerea timpului este sugerată prin alternanţa „noapte – zi”, a „cernitului cu albastrul”, a anilor care „vin şi pleacă”, a „cerului cu soare” şi a „cerului cu lună”. Şi în tot acest „mers” al timpului oamenii „petrec şi se petrec”. Imagine şi expresie poetică de o mare sugestivitate care revine într-o altă structură „Unde se duce timpul ce trece / Tu îl petreci, el te petrece”. Menţionăm câteva poezii care se înscriu în coordonatele acestei sfere tematice ( „Aşa se naşte timpul”, „Tic – tac”, „Asta-i viaţa”, „Trăieşte clipa, dar nu oricum!”, „Terra ne duce şi ne aduce”). Seninătatea, înţelepciunea cu care autoarea acceptă trecerea timpului este însăşi credinţa Domniei Sale în faţa naturii, a tainelor Divinităţii, a creaţiei universale. Surprindem aceste trăiri, între alte poezii, în „Linişte şi tumult”(„Noapte cu lună,/Noapte divină/De rugăciune (.....) Doamne, orice noapte/Cu sau fără stele/Cu sau fără lună/Fă-o, Doamne noapte bună,/Pentru cine-ngenunchează(....) Împăcându-se cu sine,/Se împacă cu o lume./Şi-mpăcându-se c-o lume/Se-mpacă cu sine”.
Regăsim în poeziile Doamnei Ioana Borzea motive general universale (apa, copacul , soarele, luna) şi a căror simbolistică trimite spre veşnicie, spre sacru şi profan, spre convieţuirea omului cu natura.
Apa este unul din cele patru elemente esenţiale din care s-a alcătuit universul în miturile cosmogonice. În cultura tradiţională românească regăsim mituri şi rituri, basme şi povestiri, obiceiuri în a căror practicare, discurs narativ şi/sau limbaj nonverbal, decodificăm credinţa în sacralitatea apei, dar şi despre ambivalenţa ei ca stihie a vieţii şi a morţii. În prezentul volum apa este , în genere, o forţă distrugătoare. Autoarea a conexat această valenţă a apei cu destinul individului, cu trăirea „ dulce – amară” a trecerii timpului („Vin apele învolburate”, „Tsunami I”, Tsunami II”, „Lacrimi în ploaie”). Nu întâmplător, credem, că autoarea aduce în acestă sferă mitică şi poetică a apei, invocaţia către o zeitate din tradiţia românească, aceasta fiind rugată să aducă ploaie, să acţioneze în favoarea oamenilor. Evident, poezia aminteşte de obiceiul Paparuda. Un vers de o subtilă sugestivitate şi original ( nu-l regăsim în textul folcloric ) „Paparudă – rudă/ Nu mai fi zăludă/ Vino de ne udă” accentuează invocaţia cu nota personală din întreaga poezie. La fel ca şi în tradiţia populară după invocaţie , „Ploaia binefăcătoare” udă pământul. Apa „îşi arată”, în versurile poeziei al cărei titlu l-am menţionat anterior, puterea benefactivă. Autoarea, cunoscătoare a credinţelor şi obiceiurilor tradiţionale, nu putea trece peste această valenţă mitică a apei.
Cea mai răspândită variantă a centrului axial al lumii este Copacul, căruia civilizaţiile i-au consacrat un adevărat cult. Arborele ca axă a lumii care uneşte cele trei niveluri: cerul, pămîntul şi lumea subterană e un simbol al regenerării şi al reînnoirii timpului. În versurile prezentului volum simbolistica arborelui trimite spre mitologia românească. Viaţa de zi cu zi a omului acestor locuri într-un mediu silvestru a generat o bogată simbolistică arboricolă, o înfrăţire a omului cu codrul, pomul devenind analogul vlăstarului omenesc. Autoarea înţelege acest dat, înţelege veşnicia naturii, acceptă destinul omului şi îşi exprimă trăirile în versuri de o mare sugestivitate în care figurile de stil(metafora, analogia, comparaţia) imprimă valenţe estetice deosebite: „Concentrice brăţări de timp/S-au adunat mereu, mereu/În trunchiul copacului meu/N-am fost iertat de timp nici eu(....)Cu nostalgie ne ducem în copilărie/Eu, prichindel,/El,copăcel(....) A fost demult/ Timpul a trecut,/El e copac / Eu, un bătrân(....)De-aceea-l rog de pe acum:/ Atunci când mă voi duce,/ Să-mi dea un loc la umbra lui,/ Din două crengi să-mi pună cruce,/Să-mi fie pom de căpătâi, /Să mă vegheze până moare/ Ca toţi copacii în picioare” („Copacul meu”). Şi frunza şi creanga copacului învăluie sufletul omului(„Se drămuieşte-o rază printre frunze/În palmă îi primesc lumina caldă/Şi o descânt litanic printre buze(....)Mă-nvăluie lumină şi mireasmă, / Căldură şi răcoare, / De la copac, de la soare”(„Se drămuieşte o rază”).
De o elegantă delicateţe sunt poeziile prin care autoarea aduce în prim plan copilăria, jocurile acestei vârste, bucuria celor mici în faţa naturii. Tonul jucăuş, şugubăţ – am spune – farmecă(„Ceaţă,ceaţă/Şugubeaţă,/Dis – de – dimineaţă/Eşti pusă pe glume(.....)Tu mă tot ascunzi de lume/Şi ascunzi lumea de mine/Tu te joci „de-a baba – oarba”/ Şi „de-a v-aţi ascunselea”/Dacă vine soarele/ Se joacă „de-a prinselea” („Ceaţa”); „Un arici cocoloş/Urcă dealul ca un moş/ Ce cauţi, moş Cocoloş/ Cu cojocu-ntors pe dos?/Ai pierdut ceva pe jos? (....)N-am pierdut nimic pe jos/ Mersul mi-e anevoios(....)Cojocul nu e pe dos/ Aşa este el ţepos/ Ca să-mi fie de folos”(„Ariciul”); „Fluturaş frumos/Sprinten şi sfios/Zbori din floare-n floare,/ Iei pe aripioare/Mireasmă, culoare/Alerg după tine,/Dar te pierd mereu/În zigzagul tău” („Fluturaşul”). În aceeaşi sferă a poeziei copilăriei menţionăm şi alte creaţii din volum: „Raţa şi răţuştele”, „Omul de zăpadă”, „Păcăleală” şi în mod deosebit „Cifrele” în care, dincolo de tonul şugubăţ surprindem un umor fin generat de o profundă cunoaştere a sufletului copilului.
Poezia în care autoarea retrăieşte lumea copilăriei sale, astăzi însă dispărută, trezeşte cititorului doruri şi dureri, aminteşte de împliniri şi neîmpliniri, de despărţiri amare de locurile de baştină, de părinţi, de plecări în depărtări. Se observă aceeaşi sensibilitate şi înţelepciune a înţelegerii mersului vieţii, a trecerii timpului ca în atâtea alte poezii.
Surprindem însă în versurile din această sferă tematică acea tristeţe „dulce-amară”, melancolia unui suflet care trăieşte dorul într-o tăcere de neînchipuit. În viaţa tradiţională românească „satul s-a risipit pe poalele munţilor, s-a răsfirat pe plaiurile moi, s-a înşiruit în lungul râurilor despletindu-şi cătunele în lungul unor uliţe. A pătruns adânc în natură, s-a înţeles cu ea, s-a lăsat absorbit şi chiar s-a ascuns în ea. Alteori s-a adunat de bunăvoie în jurul unor făntâni la răspântie de câmpie, vestindu-se de departe printr-o turlă subţire” (Sebastian Moraru , „Casa, satul şi devenirea în tradiţia românească”). Trăim şi retrăim aceste rânduri meditative în poezii precum: „Aşteptare grea”, „Plânge casa părintească”, „Dor de părinţi”, „Tata – moşu”. Versurile înscrise în acestă sferă tematică mărturisesc despre nostalgia celui ce-şi caută mereu rădăcinile:„Un sat bătrân,doar de bunici,/fără de fiice şi feciori/Fără nepoţi mai mari, mai mici,/Bătrânii mor/ De dorul lor” („Aşteptare grea); „Unde-s florile-n fereastră, /Crăciunica şi muşcata?/ (....) S-au uscat butucii-n vie(....) Casa noastră e pustie, /Clanţa uşii-i ruginită/ Coperişul s-a stricat/ Plânge casa părăsită” („Plânge casa părintească”)
Nu întâmplător ne referim în final la poezia „Vorba dulce mult aduce” care de altfel „deschide” volumul şi ne introduce în atmosfera ce se desprinde din întregul creaţiei. Ne referim în finalul discursului nostru având în vedere că poezia poate fi un moto, dar şi o concluzie. Autoarea aminteşte de estetica frumosului, dar şi de estetica urâtului, de bine şi de rău susţinând, prin expresii poetice de o distinsă sugestivitate, bucuria de a trăi şi a retrăi tot ce este bun şi frumos, sentimente ce se desprind din întregul volum.
Remarcăm în poeziile Doamnei Ioana Borzea, muzicalitatea versurilor, figurile de stil pe cât de simple pe atât de sugestive, de la epitet la comparaţie, metaforă şi repetiţie. Şi dincolo de tote acestea profunzimea simbolurilor, a semnelor naturii, a devenirii.

dr. [etnografie] Steluţa Pârâu

Vizualizări: 42

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de editura karograf pe Martie 7, 2017 la 1:55pm

Corespondenţă

 - Ioana Borzea

 

Dragă Poezie,

Îţi scriu ţie:

Uneori te mai și scriu

Când cutez

Să mai creez.

 

 

Te construiesc din cuvinte

Potrivite-n vers și strofă

Ce îmbracă idei, gânduri

Simţăminte;

Revărsare pe hârtie:

de dureri,

de bucurie,

de iubire,

de credinţă,

de doruri,

de nostalgie...

Te gătesc cum mă pricep.

Scriu și șterg, și iar încep.

Te termin și îţi dau pace.

După un timp nu-mi convine

Mă mai gândesc, mai socot

Și modific ce nu-mi place.

Mai adaug sau mai scot.

Tot lucrez mereu la tine

Să te scriu cum se cuvine

Ca idee conţinută,

Ca decentă în ţinută,

Până cred eu că e bine

Să te scot în lume.

 

 

Îţi pun aripi de hârtie;

Îţi dau zborul într-o carte.

Și din carte mai departe

Te descurci cum vei putea.

Când te scap de sub control,

Eu nu mai am nici un rol;

Decât să aștept urmarea.

Nu știu deloc ce te-așteaptă.

Vei avea primire dreaptă?

Te citește cui îi place

Să citească poezie.

Te-nţelege cine simte

Citindu-te cu răbdare,

Sa-ţi găsească înţeles

Pentru fiecare strofă,

pentru fiecare vers,

pentru fiecare slovă.

 

Unora poate le placi;

Altora, nu.

Ori poetul e de vină

Ori au altă viziune,

Ori găsesc altă pricină.

 

Și urmează condamnarea

Bietului poet la moarte

Ori la viaţă,

Dac-o scris ceva aparte

Ca idee, ca simţire,

Ca artă în exprimare

Și ca muzicalitate.

Poetul, minte dibace,

Cu talent și măiestrie,

Nu te face

Poezie;

Te creează când te scrie.

 

 

P.S. De îţi iei zborul prin lume

Trimite-mi și semne bune!

 

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor