Idolii forului şi Nobelul românului Cărtărescu




-cronica unei cărţi necitite-



Ingeniosul boier al minţii Mircea Horia Simionescu m-a învăţat să visez cărţi în trenuri sărăcăcioase, cu umblet temperat continental, dinspre Bucureşti spre Titu, Târgovişte sau Piteşti.

De aceea, cărţile nescrise îmi par perfecte, iar cele necitite, nişte frumoase străine.

Nu, nu mi se mai pare ciudat să comenteze un critic sau un promoter sau un consumator o carte necitită, pentru că, abătându-mă de la trebi şi de la programul meu literar, scriind prin 2007 popularul studiu de fezabilitate "Kitsch orbitor şi geniu înaripat: Nobelul românului Cărtărescu", eu m-am confruntat cu imprevizibilul de situaţie că mulţi amici îşi închelbăraseră o impresie definitivă despre capodopera "Orbitor" numai sub influenţa fluxului publicitar copleşitor din acel an prosper, canonic, alţii cumpăraseră cartea, o începuseră şi o abandonaseră, păstrând-o "puntu mai tâ'ziu", iar cei mai răi o frunzăriseră neglijent, nu puteam înlănţui un dialog cu ei, scriseseră elogios despre ea şi se mult minunau când le subliniam rarele derapaje la cutare sau cutare pagină, mai toate ţinând de un postromânism regretabil, dar care parcă o înfrumuseţau la extrem, cum se întâmplă şi cu legendele din trena femeilor fatale.




Când vezi intelectuali români că se unesc, într-o lucrare comună, parcă-ţi saltă şi acum inima de bucurie.



Evenimentul spiritual "Idolii forului" se autorezumă pe exemplarul său site Idolii (http://idolii.com/), ca fiind "răspunsul colectiv al unui număr de specialiști în domeniile social, politic, literar și
filosofic la două întrebări fundamentale despre societatea în care trăim. Prima
întrebare este dacă ideea de intelectual public, enciclopedic, fără o
specializare dată, este perimată? Cea de-a doua este dacă fascinația publică
față de ideea de intelectual "enciclopedic" amator poate amâna,
într-o măsură, remodernizarea estului Europei și al României?


(...) Pe scurt, "elitele"
pun în umbră clasa de mijloc a spiritului și blochează modernizarea societății."


În calitatea mea de specialist, de specialist în cărtărescologie (în corespondenţa ce am primit aşa mi s-a zis, că asta sunt eu: întâiul cărtărescolog român!), ţin să menţionezdin capul locului că o capodoperă ca "Orbitor", recunoscută internaţional, nu poate fi savurată fără a păcătui tocmai prin mai sus combătutul enciclopedism, ea nefiind, şi nici nu putea fi altceva, decât tocmai expresia condensată spiritual a epocii intelectuale româneşti postbolşevice enciclopedic în care a fost scrisă!

Aş adăuga că unele subtilităţi de scriitură vizionară cer cititorului de-a dreptul geniu înaripat,măcar unul sintetic, aşa că nu-mi place deloc, că după ce la 5 martie 1998 mai mulţi megaintelectuali s-au unit împotriva mitului eminescian, alţii, cărora aparţine viitorul, contributorii cărţii "Idolii forului", generalizează, par a nu se împăca deloc cu însuşi conceptul de geniu!

Nu e momentul!


Dintre cititorii "Orbitorului", numai vreun dobitoc, deobicei nedecident din fericire, s-ar putea preta la a echivala automat cu genialitatea enciclopedismul, uneori amator, şi un asemenea specimen nici nu va putea citi din scoarţă în scoarţă, şi aprecia, un studiu colectiv de grea densitate ca "Idolii forului".


În schimb, faptul că la noi în RO specialiștii sunt descurajați să devină factori activi în viața socială e adevărat, dar firava ceată de megaintelectuali nu are atâta putere şi în nici un caz nu şi-a dorit vreodată a se abate de la esenţa misiunii Şcolii de cadre
de la Păltiniş – specializare la nivel occidental, excelenţa în toate. Vinovată de ignorarea specialiştilor e numai cârdăşia dintre burghezia de merit (câtă există) şi cleptocraţie (câtă a rămas şi se reînnoieşte continuu), scopul asocierii fiind facilitarea obţinerii pe căi inavuabile a profitului, iară nu prin pura şi naturala exploatare a omului de către om, care ţi-ar cere firesc o forţă de muncă înalt calificată, deci specialişti, deci un învăţământ performant, deci cadre didactice onorate şi plătite ca în Finlanda, deci în
Finlanda.


Bine era, ca dezbatere publică, dacă tema "Idolii forului" demara imediat după ce s-a vorbit electoral de 15 000 de specialişti, încă din 1997, mai bine zis de când s-a
tradus la noi "Pavilionul Canceroşilor" şi criticii sau măcar promoterii aveau datoria de a explica la popor cam la ce se referă Soljeniţîn în finalul cărţii sale nobelizate, cum e cu socialismul moral şi cu idolii lui Bacon.


Dar despre Soljeniţîn publicului larg nu i se spune azi în multă presă decât că fu un dizident cu orizont limitat, care nu s-a adaptat la democraţie, ajungând un intelectual
de-al lui Putin şi un antisemit, un fel de Paul Goma.


Nici megaintelectualii, nici experţii nu au organizat, după desfiinţarea cenzurii, ca recuperatori, mese rotunde, simpozioane, workshopuri, numere tematice ale publicaţiilor lor spirituale, editarea de exegeze pentru Luminarea Poporului despre existenţa acestui geniu rus, de adăugat în raft la Tolstoi şi Dostoievski, dacă meritele
sale în destrămarea imperialismului sovietic nu mai contează în secolul XXI,
Secolul Ingratitudinii.


De notat aici coincidenţa că oroarea pre-postmodernă de vanitatea enciclopedismului a exprimat-o memorabil Eugen Simion în multcititul "Jurnal parizian" în chiar Anul Paul Goma 1977!


Deci povestea e veche şi, pe lângă combaterea fetişismului enciclopedismului, cartea "Idolii forului" ar putea dezobişnui viaţa noastră spirituală de conspiraţiile tăcerii.

Critica Autoelitei, o critică devastatoare, dură şi mai ales permanentă, ne vom aminti uimiţi că seexercită de vreo douăzeci-treizeci de ani de către acelaşi Paul Goma, ale cărui cărţi şi jurnale, accesibile oricui online pe site-ul său liber francez, nu sunt dezbătute în presa ori blogosfera literară şi spirituală mai deloc, fie pentru a face plăcere liderului liberal al scriitorilor, care şi-a luat de mult adio de la parizianul de aniversat la 75 de ani în 2010, fie pentru că e foarte comod a extinde enorm eticheta antisemit, pe un întreg imens discurs, ale cărui obiecţii tăioase, contra intelectualului public, enciclopedic, amator, ar da multora de gândit tocmai prin apropierea lor de ce demonstrează în termeni de

specialitate cei 15 autori ai cărţii „Idolii forului".


Nimeni nu a criticat din capul locului şi cu mai multă virulenţă decât Paul Goma pe intelectualii lui Băsescu, inclusiv pe universitarul Boc şi pe enciclopediştii amatori din guvern, şi e mare păcat că vajnicul basarabean nu a fost solicitat să prefaţeze
"Idolii forului".


Şi e de învăţat de la Paul Goma a preciza franc, nominal, pe cine critici, adică înjuri, deoarece atuncea când te referi la "intelectual public, enciclopedic, amator", se pot simţi mai mulţi cu musca publicului ţintă pe căciulă. De pe exemplarul site "Idolii",
nu poţi însă deocamdată recenza ca adresanţi decât pe Gabriel Liiceanu, Andrei
Pleşu şi Horia Roman Patapievici, eventual pe Dan Puric şi, poate, pe Traian
Ungureanu.


Vladimir Tismăneanu e ocolit expré, lui Mircea Mihăieş de la ICR şi România
literară
pare că i s-a luat frica de la pamfletul anti-Diasporă Oierii minţii, Nicolae Manolescu e uitat ca politician de mare influenţă civică şi liberală, iar Mircea Cărtărescu este din capul locului amnistiat pentru editorialele sale politic-băsesciene sadea,
în conformitate, cred eu, cu chemarea mea la a se face totul de către toţi
pentru binele Literelor româneşti, valorificându-se acum şansa Nobelului adusă
României de capodopera "Orbitor", recunoscută pe plan internațional.


Poate că, dintre coautori, dl Adrian Gavrilescu, care a îndrăznit să scrie volumul "Noii Precupeți" despre nepotismul şi corupţia mediului academic, ar fi trebuit să fi fost însărcinat să alcătuiască cea mai sugestivă anexă a cărţii "Idolii forului",
un fel de Organigramă, uşor de întocmit în Microsoft World, care să reliefeze
relaţiile clientelare, de amiciţie, de admiraţie şi chiar de rudenie sau
cuplărai (citându-se enciclopedica noastră presă cancanieră), care leagă
într-un tot unitar un fel de cripto-nomenclatură disipată păienjeniş şi lăturiş
în România Literară, Dilema, Adevărul, 22, Observatorul Cultural, Evenimentul
Zilei, TVR, România Radio şi alţi vectori mediatici, plus instituţii spirituale
ca Filologia, Institutul Cultural Român, Humanitasul (şi alte edituri),
Ministerul Culturii, Colegiul Noua Europă, juriile pentru Premii ale Uniunii
Scriitorilor sau pentru selectarea traducerilor finanţate de ICR, cu ecouri
bine controlate în blogosferă, încât se pot organiza cu eficienţă, deopotrivă,
umflarea importanţei unui autor prieten sau, cu un profesionalism de invidiat,
conspiraţia tăcerii asupra altuia, duşman.


Această onoare de prefaţator al cărţii "Idolii forului" a revenit profesorului de la Cluj, analistul politic Michael Shafir, "o autoritate mondială în politologia
estului european, analizele sale pentru variate think tank-uri americane și articolele
sale științifice fiind lecturi obligatorii la Departamentul de Stat american.
Observând lumea postcomunistă, el se întreabă, cum a făcut-o și cu alte ocazii,
dacă intelectualii care au ales să devină "sfetnici" politici, mai ales cei grupați azi în jurul președintelui Băsescu, mai pot sau mai trebuie să fie și critici imparțiali sau inspirați de o morală ce trece dincolo de politică?"


Despre Mona Momescu aflăm că „şi ea pornește de la constatarea leit-motiv a acestui volum, anume că profilul intelectualului public, enciclopedic, amator, cu nuanțe carismatice, se definește prin promovarea „pachetului restauraţionist" cultural, care
identifică şi promovează perioada interbelică ca un vârf al culturii româneşti".


(Aici disputa venind de la paradoxul că Nostalgia interbelicului Regal nu e nostalgia neîmplinirilor de atunci, de la dictatură la tuberculoză şi analfabetism, ci ambiţia, firească pentru orice popor învins într-un război mondial, de a relua firul istoric de acolo de unde, pentru noi, l-a întrerupt, la 26 iunie 1940, invazia bolşevică
republicană în Basarabia.)


Lui Sorin Adam Matei i se rezumă aprecierea că în RO, "cunoașterea de tip tradițional, scolastică și enciclopedică, de sorginte teologală, este în continuare farul intelectualilor publici români. Aceștia resping uneori deschis cunoașterea modernă, pe care o consideră prea relativistă și deschisă la dubiu și experimente sociale. (...)Pe scurt, spune Sorin Adam Matei, idealul intelectualului public omiscient, enciclopedic român este în contradicție cu spiritul modernității. Intelectualul public enciclopedic român este unul pre- sau paramodern. El se crede inspirat de un ideal moral superior, inaccesibil maselor. Se crede un profet infailibil, de genul teologilor medievali."


E uşor de admis, după opinia mea, că sunt vizaţi filozofii Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici. Dar trebuie observat că Mircea Cărtărescu, deşi recunoscut pe plan internaţional ca scriitor, nu ca filozof cum era Heidegger, se comportă, în sensul lui Noica, corect eminescian în agonisirea cunoştinţelor din cele mai variate domenii, iar geniul său înaripat vine de demult, de dinainte de "Levantul",
tocmai dintr-un enciclopedism afirmat nu în "Orbitor"-ul recent, ci în poezia începuturilor, anume volumul "Totul" dezvăluind deja unul dintre cei mai informaţi literaţi români ai Epòcii.


"Stelu Șerban, politolog și analist politic, demontează mitul "vârstei de aur" al perioadei interbelice, arătând cât de departe de idealul unui intelectual modern, activ, pragmatic și realist erau personalitățile reprezentative ale acelei epoci, cum ar fi Mircea
Eliade. Generația Criterion a anilor 30 s-a lăsat cuprinsă de febra unui spiritualism utopic, ce a alimentat în parte mișcările totalitare ale timpului și a creat premisele intelectuale ale dezastrului politic pe care l-a reprezentat autoritarismul de dreapta al anilor 40. Intelectualii publici contemporani rămân, totuși, fascinați de intelectualul total, interbelic, de genul Eliade, antrenând în acest cult cu nuanțe emoționale noi și noi generații."


Întrebându-ne din ce îngustă specializare a răsărit acest contributor, aflăm că e din Brăila lui Nae Ionescu, sau a lui Mihail Sebastian, cum vreţi, şi că are un itinerariu
spiritual de enciclopedist tipic: A absolvit pe rând, Facultatea de Mecanică,
Institutul Politehnic Bucureşti (1992), Facultatea de Ştiinţe Politice; studii
post universitare, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Studii Administrative (1995), Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1996)!


Aşa enciclopedism amuzant nu contează, trebuie verificată alarmarea privind "o formulă politică autoritară și elitară", mai ales că despre contribuţia lui Gabriel
Andreescu aflăm că "la sfârșitul capitolului cititorul nu poate decât să se
întrebe dacă nu cumva derapajul intelectual românesc nu este un indiciu că
există în România un pericol de capotaj fundamentalist, pe modelul retro, al
ortodoxiei militante a anilor 30".


Fără îndoială că acest pericol există!


Dar nu pentru că l-ar mai citi cineva pe Eliade după ce l-a desfiinţat dl. Ţurcanu, ci fiindcă trendurile social-politice, adică economico-bugetare, sunt către O Nouă Revoluţie, cleptocraţia nevoind să cedeze nimic şi refuzând orice îndreptare, aşa că
vremurile cer, imploră un lider şmecher justiţialist, care îşi va face mea
culpa pentru excesele antisemite ale Căpitanului, şi va aduna multă junime şi
multă sărăcime agitând bâta minerească şi sloganul recuperării averilor
inexplicabile sau îndreptând apocaliptic un deget acuzator spre grupul mediatic
de unde megaspecialştii Stelian Tănase şi Costi Rogozanu lansează fără
contenire atacuri păgâne în contra înălţării Catedralei Mântuirii Neamului!


La urma urmei, clişeul "intelectual public, enciclopedic, amator" este ofensator şi exclude o discuţie calmă, conţinându-şi din start, ca în anii cincizecistului democrat Silviu Brucan, condamnarea acuzatului. De către cine? De către "intelectualii
specializaţi profesioniști", al căror Nomenclator pe probleme cartea nu îl conţine, exceptând lista autorilor ei.


De fapt, este vorba de a critica intelectuali care şi-au cucerit – prin carismă, operă, cultură şi atitudini – putere mediatică, nişte cetăţeni al căror discurs şi vot contează. Cu totul, în acest moment, memoria gloatei reţine pe aceştia şapte: Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir
Tismăneanu, Nicolae Manolescu şi Dan Puric. Când se anunţă o scrisoare civică
de protest, ca la jocurile piramidale, se citează cu mare folos autopublicitar
dacă au vreunul dintre numele acestora, că şi-a dat semnătura!


Aş prefera pentru ei termenul "megaintelectuali".


Menţionez că Cei şapte s-au impus nu agitând în chestiunea recuperării Basarabiei sau în revenirea la Monarhie ci măcar printr-un Anticomunism exemplar, care a plăcut multora. A-i critica pe Cei 7 pentru "obsesia comunismului şi practica autarhică a axiologiei morale", cum face Alexandru Matei, nu e bine nici pentru Cei 15
autori ai cărţii "Idolii forului", deoarece pot fi bănuiţi că ar lucra pentru candidatul Mircea Geoană, ale cărui legături americane rezultă orbitor din carticica sa electorală.


Eroarea Celor şapte megaintelectuali, în componenţa de atunci, e că de îndată ce au ajuns la o îmbunătăţire a situaţiei lor sociale, nu au făcut încă din 1997 o declaraţie
politică şi spirituală, ca a preşedintelui Emil Constantinescu în 2000, fie că
i-a învins Securitatea, fie că s-au plictisit de acţiuni civice, pentru ca STRADA rămasă fără conducători să se orienteze spre alte flamuri, ci dimpotrivă, ei au lăsat să se înţeleagă că se preocupă necontenit mai departe, însă Istoria arată că nu au avut decât intervenţii sporadice, susceptibile că n-au vizat decât folosul autopublicitar.


Din păcate, retrăgându-se prin 1997 din lupta de stradă, de lângă popor, megaintelectualii n-au dat – cu excepţia lui Mircea Cărtărescu, explicabilă că de fapt el nici nu s-a băgat cu Golanii – opera cu O mare pe care sperau să o scrie şi Caius Dobrescu are dreptate că, "scutiți de scrutinul comunității științifice internaționale, se
scaldă într-un amestec aiuritor de curente și teorii, un kitsch pentru intelectuali", nevalidat pe pieţele de idei ale Occidentului, spre deosebire de cărtărescianul kitsch orbitor, validat până aproape de Nobel, dar Cei 7 nu au murit încă şi pot să ne mai dea texte valoroase, sau măcar unele nicasiene îndrumări de direcţie culturală fertilă.



Gravă, faţă de România Mare Regală, este, dar, prăpastia care îi separă pe cărturari de durerile înăbuşite ale celor mulţi şi umili. Atât megaintelectualii cât şi megaspecialiştii se află atât de sus faţă de gloată încât nu se mai pot valida decât ei îndeei, după cum se şi pot încăiera pentru diferite concepte mai speciale, cum ar fi
cel de geniu. Poporul se uită ca la comedii. De aici şi ecuaţia:


megaintelectualii + megaspecialiştii = Autoelita


Ţărăneşte contemplând dând din cap la cearta oamenilor cu carte, nu poţi gândi decât paremiologic, laciolan, deşi azi acesta e mai mult unul virtual:

– Scoală-te tu de la praznic, ca să m-aşez eu!


Iar orăşeanul ce a deprins a gândi de pe la conversaţii televizate, a văzut documentare din jungla planetară şi a vizionat ecranizarea lui Visconti după Lampedusa, ar putea gândi în semiîntuneric la micuţii şacali care smulg cu vitejie prada îngâmfaţilor gheparzi, sub soarele necruţător al globalizării.


Oricum, nu e bine să dai Gloatei ca pe o provocare sarcina de învăţare să se ia la trântă cu un sofism precum, ca pe site:

– Dacă anticomunismul intelectualilor publici ar fi fost legitim, ar fi trebuit să se manifeste înainte de 1989.


Unii cetăţeni pot avea nostalgia întoarcerii la acel paradis bolşevic, contemporani cu Paul Goma, Doina Cornea, Dan Petrescu, László Tőkés, Radu Filipescu, să verifice cumu-i cu Cei 7 megaintelectuali, şi ar defecta pe-acolo!


Pedepsindu-i parcă, Istvan Aranyosi "conchide că intelectualii publici nu au activitate în sfera lor de specializare, deci nu pot fi calificați drept intelectuali", ceea ce de
altfel se confirmă prin faptul că intelectualii-filozofi Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H-R Patapievici nu au recunoaștere internațională, iar pe mine, specialist cărtărescolog, paradoxul ăsta mă obligă să subliniez că ICR a fost oricum subfinanţat pentru a sprijini Nobelul românului Cărtărescu (dovadă că l-au luat nemţii pentru Herta Muller), iar faptul că în această penurie nu s-au direcţionat fonduri pentru traducerea şi promovarea filozofilor români contemporani este lăudabil, este o dovadă de altruism.


Profesorului Daniel Barbu i se rezumă ideea că "intelectualii români publici refuză, în parte pentru că nu au apetența și în parte pentru că nu au nici calificarea intelectuală necesară, să se angajeze în probleme esențiale ale vieții românești contemporane, cum ar fi reforma educației. Unul dintre motivele acestei lipse,dincolo de lipsa de calificare profesională în probleme pedagogice, este incongruența unui program național de democratizare a accesului la educație cu ideologia intelectuală dominantă a elitei intelectuale. Aceasta din urma, afirmă Daniel Barbu, are rezerve în ceea ce privește posibilitatea și necesitatea egalității reale de șanse în domeniul educației secundare și superioare."

Gravitatea acuzaţiei de brahmanism aproape că nu interesează, pentru că este evident că nu megaintelectualii plus megaspecialiştii, adică Autoelita, nici măcar toată
intelectualitatea la un loc, nu pot decide în chestiunea oligopedagogiei: a avea un popor needucat, viţios, incapabil să combată corupţia, este interesul suprem al cleptocraţiei, care se foloseşte de slăbiciunile statului pentru a-şi rotunji veniturile. Un învăţământ performant nu va aduce românilor, salarizând decent cadrele didactice, decât burghezia de merit, care îşi va da seama, prin imitaţie, că numai o forţă de muncă înalt calificată poate aduce profit adevărat, de tip occidental.


Reamintim că profesorul Daniel Barbu (Cotidianul, 13 noiembrie 2008), a argumentat memorabil inutilitatea Raportului Tismăneanu: era suficient o declaraţie a preşedintelui, de o pagină, dar "cu valoare de proclamaţie prin care de la tribuna
Parlamentului să condamne atrocităţile comunismului. O mulţime de lucrări
ştiinţifice puteau apărea, însoţind această luare de poziţie a primului om al
ţării, purtând semnătura autorilor şi nu girul unei comisii prezidenţiale".



Pe alocuri, descoperim în "Idolii Forului" certarea megaintelectualilor pentru aceea că, obsedaţi de anticomunism, ei uită probleme curente, poate mai presante.

E nedrept. Revoluţia de la 1989 este o revoluţie neterminată. Şi la Bucureşti, şi la Chişinău!

Tocmai din eşecul reprimării bolşevismului se adapă sufocanta paramodernitate din care vrem să ne emancipăm toţi!


Credem că ideea site-ului asociat cărţii "Idolii forului" şi în general ambiţia unei promovări prin mijloace compatibile cu cele euroatlantice, toată campania fiind bine
gândită, bine proiectată, bine implementată, vor revoluţiona în scurtă vreme
spaţiul public intelectual de la noi, iar fertila cooperare a specialiştilor din
RO cu cei din DRO (Diasporă) va face de asemenea istorie, singura lacună fiind
că putea fi cooptat şi un basarabean, de pildă Alexandru Vakuloski sau, de ce
nu, născutul în URSS Vasile Ernu.


O imprudenţă este însă a consolida multimediatic cartea "Idolii forului".


Nu mai vorbesc de Dan Puric, care în loc să se facă filozof sau teolog, s-a resemnat să fie regizor şi actor. Nici de Horia Roman Patapievici cu papion, când uită imprimată pe chip senzaţia de scârbă faţă de puţinătatea temei, ba chiar a interlocutorului şi telespectatorului, sau poate că exprimă involuntar şocul inubliabil al
martorului la gard, când au urinat imperialii pe destinul de fecală al Neamului
Românesc. Amintesc însă că Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au excepţională
dotare pentru teatru, pare-se că au şi crezut în adolescenţă că aceasta le e
ursit să fie în RSR, uriaşi actori. Şi poate că părăsind eminescianismul lui
Noica, cei doi mari prieteni ar fi interpretat mai bine decât Toma Caragiu si Marin Moraru caragialesca suprem absurdă scenă din "Căldură mare". Oricum, sunt apariţii convingătoare pe ecran şi pe audiobook, ne-au obişnuit cu un anume standard înalt al calităţii intervenţiei publice. Fanul lor este atunci de-a dreptul oripilat, prin comparaţie, ascultând pe site-ul Trilulilu interviul domnului Sorin Adam Matei despre Carte, intonaţiile domniei sale părând ale unui atotştiutor uşor infatuat, un discurs nonverbal secund supunând astfel unui bruiaj teribil ideile cele mai pertinente de suprimare a mitului geniului şi al enciclopedistului amator, – o totală bizarerie, pentru că în alte înregistrări, ca moderator, acelaşi specialist se comportă absolut normal, neutru, calm.


Excelenta pregătire a lansării cărţii reiese şi din implicarea Literelor. Un simpozion dedicat cărţii "Idolii Forului" e organizat chiar în bârlogul lupului, la Sala de
Consiliu a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, iar o lansare în provincie, moderată de optzecistul disident Alexandru Muşina, aflăm că e cosponsorizată de Facultatea de Litere din Braşov.


Evident ne întrebăm dacă Mircea Cărtărescu va fi cruţat la Litere, ca intelectual băsescian şi mai ales ca editorialist politic sadea, atât la Jurnalul Naţional cât şi la Evenimentul Zilei, unde efectuează analize complexe după toate regulile gazetăriei, nu
proză politică eminesciană. Am prefera, repet, să nu se submineze actualele
şanse Nobel ale literaturii române.



La sfârşitul lecturii rezumării ei pe site, tot nu pricep de ce cartea "Idolii forului" nu a apărut în toamna lui 2009, când acest eveniment editorial ar fi cutremurat
conştiinţele, înclinând balanţa electorală, căreia puţin îi lipsea, spre trioul
Geoană-Antonescu-Johannis, în detrimentul tandemului Băsescu-Boc, care tăcând
ei despre Criză, au agravat-o, şi azi se pune moraliceşte pentru megaintelectualii
angajaţi şi pentru megaspecialiştii neutri chestiunea ilegitimităţii unui preşedinte a cărui poveste de succes e că a biruit tocmai prin stratagema de a mărturisi strâmb, omiţând să spună electoratului tot ce ştie şi favorizând, în paguba democraţiei, aberaţia de a se dezbate electoral despre cai verzi pe pereţi, fără nici o legătură cu purceaua moartă din coteţ şi strategiile româneşti anticriză!


Astăzi periculozitatea demersului publicării cărţii "Idolii forului" e nulă şi tocmai de aceea ea nu trebuie să lipsească chiar din rafturile celor ce ţin mai mult cu megaintelectualii enciclopedişti decât cu megaspecialiştii şi clasa de mijloc a spiritului.


Deocamdată, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu şi Dan Puric sunt unicate şi alungarea lor din viaţa publică şi de pe poziţiile instituţionale ar duce mai departe, pentru statutul intelectualului în România noastră incultă, spre haosul catastrofelor,
efectele funeste pe care le-a avut asasinarea mitului eminescian la 5 martie 1998.


Să ne amintim că, odată demolat mitul eminescian, scriitorul român n-a mai contat în tele-cetate, iar uniunea de creaţie şi-a pierdut până şi sediul.


Vasăzică spaţiul public spiritual s-ar pustii complet sau s-ar popula cu fantomele lui Oreste, dacă Cei 7 ar fi desfiinţaţi de către Cei 15.


Cu certitudine absolută, în locul dlui Horia Roman Patapievici la ICR nu va veni tot un fizician encicloped (cu ajutorul lui Dumnezeu, dl. Gabriel Andreescu bunăoară), ci vreun antibăsescian colecţionar de artă, nominalizat de noul şef Victor Ponta, sau
vreun alt specialist desemnat dintre analiştii patetici de pe Antena 3.


Mai trist fiind paradoxul că, prin jocul audienţelor tv, această trimitere în umbră a megaintelectualului de către specialist s-a şi realizat. Rareori i-am mai văzut pe Cei 7
megaintelectuali, în ultimii zece ani, invitaţi şi consultaţi pe micul ecran în
legătură cu neacazurile cotidiene.


Astăzi, vocea GDS-22 a societăţii civile în conştiinţa tele-electoratului este mai degrabă doamna Andreea Pora, o specialistă cum odinioară bătăioasa doamnă Gabriela Adameşteanu, iară nu un megaintelectual, cum erau cei ce conduceau societatea civilă şi STRADA până prin 1997.


Cartea "Idolii forului" reţinem în cele din urmă de pe site că pune cu talent didactic de invidiat întrebările tipic euristice cincizecist brucaniene: Care trebuie să fie relaţia în dialogul de idei dintre intelectualii specializaţi profesioniști şi cei
enciclopedici amatori? Ale cui idei trebuie să fie auzite mai întâi în dialogul
public?


Iar răspunsul norodului truditor cu braţele sau cu mintea nu poate fi decât: noi trebuie să consultăm mai întâi nu pe intelectualii enciclopedici amatori, adică pe „megaintelectuali", ci pe intelectualii specializaţi profesioniști, adică pe "megaspecialişti".


Bizar e că Cei 15 „megaspecialişti" care prin cărţi ca "Boierii minţii",
"Idolii forului" sau "Republica absentă" şubrezesc poziţiile Celor 7 "megaintelectuali"
nu prea au poziţii diferite de aceşti în Problemele de Bază ale Românilor:


– recuperarea Basarabiei după modelul german;


– revenirea la Monarhie după modelul spaniol;


– reprimarea comunismului după modelul polonez;


– reducerea printr-o nouă filozofie bugetară a reducerii veniturilor şomerilor, bugetarilor şi pensionarilor cu 15-25 %, căci s-ar diminua consumul bunurilor culturale tocmai segmentelor sociale care au mai mult timp liber pentru a se autoinstrui.



La urma urmei, ce avem noi de făcut aici, pe această galeră cu tricolor?

Reluarea paşnică a istoriei de unde s-a întrerupt, la 26 iunie 1940, prin agresiunea sovietică!


Modernizarea ca occidentalizare, dacă resuscitam cât se putea din România Regală Mare, venea atunci de la sine, cum am importat laptopul, mobilul, shaorma şi maneaua.


Dar acum ne copleşesc, pe toţi cititorii de bine şi buni români scriitori, megaintelectuali sau megaspecialişti, uriaşe, varii urgenţe, atâtea facilităţi şi servicii, însăşi Infrastructura Intelectuală a se construi, înfiinţa sau implementa, cum ar fi:
Luminarea Poporului, Institutul pentru Valorificarea Operelor Abandonate sau
Refuzate (IVOAR) din Parcul Carol, Agenţia Pentru Asigurarea Calităţii
Atitudinilor (APACA) de pe Calea Victoriei, Institutul pentru Semnalarea şi
Monitorizarea Antiromânismului (ISMAR) – capodoperă de arhitectură din luxoasa
Băneasa şi filială ICR, Instituirea Congresului Intelectualilor şi a
Paradisului Melomanilor pe banii cleptocraţiei, Preeminenţa TVR asupra
televiziunilor comerciale, Reîntregirea fie şi pe net a Neamului din RO şi DRO
(Diaspora Română) în WO (World), Îngrijirea mormintelor Intelectualilor noştri
din Montparnasse şi alte cimitire, Monarhia bipartidă liberalo-ţărănistă
originară, Canalul Tv-Radio Didactic, Reprimarea Bolşevismului, Transformarea
Muzeelor din depozite în Centre educative şi de documentare curmându-se cu
oligopedagogia, Valorificarea pe un plan superior a Diasporei Române, Wikipedia
Românească, Genializarea Obligată a Supradotaţilor enciclopedic, Emanciparea
Cadrelor Didactice, Recuperarea cu ajutorul lui Dumnezeu a Basarabiei, Băgarea
a 51 autori români în Project Gutenberg, Erudiţia sexualistă, Occidentalizarea
Infrastructurii Intelectuale după terminarea Bibliotecii Naţionale de pe malul
Dâmboviţei şi sinecvanona Fisiune a Monopolului Ideologic şi Ierarhizator al
Autoelitei (megaintelectuali + megaspecialişti), în scopul maximizării
împlinirii Misiei Culturale inclusiv prin mutarea Capitalelor RO şi BG în
Conurbaţia Giurgiu-Russe, desăvârşindu-se-n Levant cascada spirituală capitală
dunăreană Bratislava, Viena, Budapesta, Belgrad.


A se înfiinţa acum Institutul Cultural Român de la Chişinău, cu menirea de a se adresa pe înţeles nu numai românilor ci şi populaţiei rusofone, ar fi un act firesc în multiculturalitatea Estului. Pe de altă parte, concertele Festivalului şi Concursului George Enescu se organizează şi în alte oraşe ale României decât Bucureşti: Braşov, Iaşi, Cluj etc. De ce să nu fie câteva concerte în 2011 şi la Chişinău ? Enescu a
fost şi este al tuturor românilor! În fine, Uniunea Scriitorilor din Republica
Moldova are la Chişinău, în strada. 31 August nr. 98 un sediu vast, ridicat pe
la 1975, şi ar putea oricând adăposti vremelnic, fie şi simbolic prin câteva
departamente, Uniunea Scriitorilor din România, al cărei sediu din Calea
Victoriei nr. 115 este insistent revendicat de fostul proprietar.


De la demolarea mitului eminescian prin celebrul număr Dilema 265, la 5 martie 1998, n-a mai fost la
noi eveniment spiritual aşa de bine pregătit cum pare a fi cartea-site "Idolii forului", ce cuprinde eseuri de Michael Shafir, Sorin Adam Matei, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Șerban, Lucian Nastasă Kovacs, Marius Ghilezan, Adrian Gavrilescu, Vasile Morar, Bruno Ștefan, Alexandru Matei,Istvan Aranyosi, și Mona Momescu.


Adică din peste 15 000 de specialişti de care dispunea prin 1997 Neamul Românesc, au mai rămas doar 15,ar număra Miron Cozma sau alt lider al minerilor, analizând acest nou desant al intelectualilor şi negăsind ca anexă a cărţii demolatoare "NomenclatorulNaţional al Specialiştilor pe probleme", la care să apeleze televiziunile de pe Dolce când e să se aprofundeze live o ştire sau o atitudine,renunţându-se astfel la a se mai face publicitate elitei intelectualilor publici enciclopedici, amatori, şi consolidându-se întru smerenie clasa de

mjloc a spiritului.


Desigur, o creştere a numărului specialiştilor după 1997 nu s-a produs din lipsă de reforme în educaţie, să se combată oligopedagogia, şi din nesfârşirea Bibliotecii
Naţionale atât ca umplere cu material occidental cât şi ca dotare cu facilităţi
de a o accesa pe mobil din judeţe sau din Diasporă, asigurându-se egalitate de
şanse tineretului idealist care ar mai citi.


Iată de ce credem că singura eroare a cărţii "Idolii forului" este interogaţia asupra conceptului de geniu. Or, geniul este o marfă ca oricare alta, iar apariţia ei pe piaţă
ţine de jocul cererii şi al ofertei, ca şi de disponibilitatea popoarelor de a
răsplăti rarităţile economice.


Pentru a scoate România din Epoca Mooye (sintagmă de pe net, eufemism la vidanjare), noi avem aici şi acum urgent nevoie de o cantitate impresionantă de titani şi de genii, de aceea eu cred că o campanie contra GENIULUI este deocamdată contraproductivă, ar fi mai devastatoare decât asasinarea mitului eminescian. Să ne gândim numai la efectul demobilizator asupra tineretului idealist. La ce să-ţi mai jertfeşti fericirea de a consuma, la ce să te mai canoneşti dacă excelenţa la care aspiri de să fii
un Van Gogh al pământurilor nemuncite, prerie, se cheamă doar poveste de succes
despre bucuria vieţii?


Apariţia acestei pleiade providenţiale poate fi însă prefaţată de Nobelul românului Cărtărescu, de recunoaşterea internaţională a capodoperei "Orbitor".

Abia în acel stadiu al normalităţii, sub imperiul specializării totale, ne vom putea dispensa de ornitorincul paramodernităţii, de intelectualul public, enciclopedic, amator.


Dar până atunci, noi intelectualii, enciclopedici sau specialişti, trebuie să ne suportăm unii pe alţii, să ne sprijinim reciproc şi să nu împingem prea departe nişte dispute fireşti, dând un exemplu pilduitor canonic de urmat şi la populaţie despre cum
se poate supravieţui decent sub vremi de austeritate, cum spunea şi Sfântul
Ierarh Dosoftei: "Că-i mai bună de-npreună / Viaţa cea frăţească, / Decât
arma ce destramă / Oaste vitejească".



Vizualizări: 22

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Iunie 13, 2010 la 6:09pm
Aţi punctat perfect plusurile şi minusurile " campaniei " îndreptate împotriva intelectualului " public, enciclopedic, amator ", vizaţi fiind cei şapte "magnifici " ( ţintă directă - trei, ceilalţi subînţeleşi ). Demitizarea acestora era necesară, întrucât mass-media, în inocenţa ei vinovată, tinde să transforme, cu cea mai mare lejeritate, diverse persoane, pe fiecare în parte şi pe toate depreună, în ceva de genul " preot mântuirii noastre, vremilor noastre profet ". Rol pe care nu toate şi l-ar fi dorit cu dinadinsul.

Dar demitizarea nu trebuie transformată în demonizare. După cum aţi remarcat, " firava ceată " de " megaintelectuali " nu are atâta putere încât să fie acuzată că " pune în umbră clasa de mijloc a spiritului şi blochează modernizarea societăţii. " Fie şi numai pentru faptul că , vorba ceea, mai sunt pe lume şi ... " megaspecialiştii " ! ( Perfectă ecuaţia D-voastră : "Megaintelectuali + megaspecialişti = Autoelita " , precum şi concluzia neaoşă : "
Scoală-te tu de la praznic, ca să mă aşez eu ! " )

Ideea este, e adevărat, că ( deşi hibe s-ar mai găsi pe ici- pe colo, pe la oarecine şi cineva ) accentul trebuie pus pe construcţie . Aţi enumerat câteva direcţii vitale în care ar fi necesar să se opereze şi coopereze. De-ar fi şi numai domeniul educaţiei, al învăţământului, unde totul conduce, din păcate , la impresia dezastrului generalizat. ( Dacă specialişti scoşi pe bandă rulantă au ajuns să conducă programe de doctorat, iar ei se dovedesc a fi agramaţi, incapabili să scrie şi să se exprime corect ! ). Chiar că o organigramă care să cuprindă domeniile amintite de D-voastră, invadate de relaţii perverse, ar fi fost extrem de sugestivă ca anexă la cartea comentată !

Subscriu la ideea echilibrului, a justei măsuri, altfel se ajunge într-adevăr la o încăierare între " megaintelectuali " şi "megaspecialişti ", la care " poporul se uită ca la comedie ".

Mulţumim pentru cronica incitantă ( până într-acolo încît m-a făcut să cad şi eu în păcatul de a " comenta "o carte necitită ).
Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Iunie 12, 2010 la 4:58pm
” La urma urmei, ce avem noi de făcut aici, pe această galeră cu tricolor?
Reluarea pașnică a istoriei de unde s-a întrerupt, la 26 iunie 1940....”, oare mai este posibilă o astfel de soluție cu o astfel...” autoelită ” și clasă politică....!!!??? Se pare că problema nici nu interesează,după rinocerizarea poporului român. Suntem un popor de masochiști. Facem mișto de noi înșine. Dovadă și numeroasele comentarii la articolul tău.

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor