Ielele nu se joacă! O scurtă incursiune literară în trecutul nostru socialist

Uneori, condeiul unui dramaturg inspirat poate transforma conflictul dintre concepţiile filosofice atitetice a două personaje într-un material suficient pentru o capodoperă. În piesa Jocul ielelor, a cărei primă versiune o concepe în anul 1916, Camil Petrescu ne-a dovedit că acest lucru este cu putinţă. De fapt, într-o anumită măsură, putem spune că a fost chiar mai eficient decât atât, folosindu-se doar de un singur personaj – Gelu Ruscanu – şi o doctrină: socialismul. Celelalte personaje alcătuiesc „decorul”.

Însă, pentru ca doctrina să poată fi pusă în scenă şi să se facă auzită, era necesară o încarnare a acesteia în persoana unui erou reprezentativ şi, totodată, carismatic: tovarăşul Franzisek Praida, administratorul ziarului Dreptatea socială: „bărbat voinic, frumos, ca de treizeci şi cinci-patruzeci de ani, cu o barbă pătrată, blondă, îngrijită”, calm, autoritar, cu muşchi de oţel, care, datorită stilului camilpetrescian – anticalofil –, dobândeşte o ţinută cu atât mai impunătoare. Un vajnic socialist! Caracterul şi trăsăturile sale ne îndreptăţesc să credem că un comunism la temelia căruia ar fi stat astfel de oameni nu s-ar fi prăbuşit nici astăzi.

Însă ce conflict ideologic ar fi putut exista între Fr. Praida şi Gelu Ruscanu – aparent, un socialist el însuşi? Mai înainte de toate, este necesară, desigur, clarificarea acestei bizare contradicţii, care decurge din opoziţia concepţiilor celor doi asupra ideii de dreptate.

Abia în actul al doilea ni se dezvăluie, fără niciun echivoc, faptul că Gelu Ruscanu nu este un socialist autentic, ci, mai degrabă, un idealist; un simpatizant al cauzei muncitoreşti, pe care o va abandona atunci când va observa că aceasta nu se află, aşa cum îşi închipuia el, „sub steagul dreptăţii” absolute. Însă ceea ce provoacă această revelaţie neaşteptată, în virtutea căreia Gelu Ruscanu renunţă la convingerile sale socialiste, este un episod destul de banal: cazul unui funcţionar corupt de la Regia Monopolurilor – un anume Vasile Constantinescu –, care devenise ţinta unei aprige campanii a ziarului Dreptatea socială. Persistenţa atacurilor violente ale gazetei, care ameninţau cariera acestui nefericit, îl determină pe Vlădicescu, prim-procuror, să intervină – culmea! – pentru a preveni o anchetă oficială, în urma căreia V. Constantinescu ar fi primit o pedeapsă severă: trei ani de temniţă!

Aşadar, Vlădicescu îi comunică lui Gelu Ruscanu, directorul ziarului, că protejatul său, V. Constantinescu, este nimeni altul decât Ion Zaprea, un cunoscut poet. Prim-procurorul mizează pe acest detaliu, considerând că nişte intelectuali, fie ei şi socialişti, vor avea minima decenţă de a nu condamna un hoţ la trei ani de temniţă grea, având în vedere că acesta este totuşi, în pofida defectelor sale, un poet promiţător. Desigur, Gelu Ruscanu – un idealist! – nu acceptă compromisul. Răspunsul său dur îi şochează chiar şi pe colegii de redacţie: funcţionarul corupt, fie el şi poet, trebuie să ajungă în temniţă! „Dreptatea nu are privilegiaţi!”, susţine el. Şi, chiar mai mult decât atât: „Dreptatea este inumană.”

Bineînţeles, prim-procurorul, înţelegând că nu-l va putea convinge pe Gelu Ruscanu, se retrage dezamăgit.

Însă dezbaterea care face obiectul cercetării noastre este cea dintre Ruscanu şi prietenul său, Franzisek Praida. Acesta din urmă îi condamnă severitatea şi, spre uimirea intransigentului Ruscanu, afirmă:

„Nu merită morala burgheză să-i sacrifici un poet.”

După cum putem observa, tovarăşul Praida, contrariat de ideea aparent absurdă a unei dreptăţi inumane şi absolute, este mult mai înţelegător faţă de slăbiciunile omeneşti.

Dar să nu ne înşelăm! Simpatia tovarăşului Praida faţă de un poet compromis, aflat într-un moment de cumpănă, nu ne arată câtuşi de puţin că ar fi dispus şi la anumite concesii ideologice. Astfel că, atunci când Ruscanu, dezorientat, se îndepărtează şi chiar pune la îndoială, contestă adevărurile socialismului, ale cauzei muncitoreşti, tovarăşul Fr. Praida nu îşi reevaluează convingerile, ci le susţine cu vehemenţă, prezentând anumite argumente surprinzător de eficiente.

Sfârşitul parteneriatului celor doi devine inevitabil. Drept urmare, Gelu Ruscanu, incapabil să susţină în continuare o cauză în al cărei adevăr nu mai crede, renunţă la poziţia sa de director al Dreptăţii sociale. Şi, într-o anumită măsură, putem afirma că această decizie greşită constituie unul dintre motivele sinuciderii sale. Depărtându-se de socialism, de cauza muncitorească, rămâne singur în faţa vidului, a neantului. În absenţa unui deziderat care să o justifice, existenţa sa devine inutilă.

Camil Petrescu surprinde în detaliu acest „joc” al ideilor, care sfârşeşte întotdeauna în nebunie pentru cel îndeajuns de nesăbuit încât să îl contemple, închipuindu-şi că va putea cumva să îi pătrundă sensul.

Sinuciderea lui Gelu Ruscanu este iraţională. Gestul său se datorează exclusiv erorilor pe care raţiunea sa aflată în derivă le confundă cu adevărul.

Prima eroare este aceea de a-şi imagina o „dreptate inumană”, care, în viziunea lui, capătă proporţiile unei „dreptăţi absolute” – desigur, ambele sintagme sunt discutabile. La aceasta, afirmăm, dimpotrivă, că dreptatea nu este absolută şi cu atât mai puţin inumană, deoarece ea constituie, am putea spune, doar un calificativ; o noţiune pe care nu ne-o putem reprezenta în absenţa acţiunilor omeneşti. Acest concept nu are o existenţă autonomă, independentă de actele cărora li se aplică: întotdeauna vom afirma că o acţiune este dreaptă sau justă în raport faţă de alta, dar niciodată nu vom putea spune nimic despre dreptatea însăşi.

Cercetarea unei noţiuni vide care, singură, nu poate dezvălui nimic, reprezintă, bineînţeles, un efort inutil – absurd, am putea adăuga. O atare intenţie analitică vădeşte o perspectivă greşit orientată. Sensul nu există undeva în afara acţiunilor omeneşti, pe care, dispreţuindu-le, idealistul Gelu Ruscanu refuză să le abordeze, închizându-şi, inconştient, orice posibilitate de a descoperi ceva semnificativ.

Pe de altă parte, tovarăşul Franzisek Praida, un bărbat care face dovada unor convingeri mult mai raţionale, încearcă totuşi să îşi ajute camaradul să depăşească acest moment de fatală incertitudine. Din păcate, nu va reuşi.

A doua eroare a lui Ruscanu este aceea de a considera că trebuie să existe cumva un criteriu absolut al dreptăţii. Întrebarea pe care o adresează tovarăşului Praida ne dezvăluie acelaşi impuls absurd de a căuta sensul în afara acţiunilor omeneşti:

„Mărturisesc totuşi că nu văd ce ar fi o astfel de dreptate, care s-ar da după toate vânturile, ca o giruetă... Care mai e atunci criteriul?” (Jocul ielelor, Camil Petrescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, pag. 98)

În replică, tovarăşul Praida îi oferă un argument care, într-o anumită măsură, este îndreptăţit:

„Criteriul este totdeauna o cauză... Este drept numai şi tot ceea ce slujeşte cauza pentru care luptăm... cauza muncitorească... Numai cauza e mare...” (op. cit., pag. 98)

Dar de ce considerăm că raţionamentul tovarăşului nu este întru totul corect?

Desigur, cauza constituie criteriul dreptăţii, dar trebuie totodată să precizăm că nu orice cauză este dreaptă. De pildă, burghezia exploatatoare acţiona în virtutea propriei cauze: dezideratul ei era acela de a-şi menţine dominaţia asupra clasei muncitoare. Dar un asemenea scop nu este unul legitim – drept. Şi putem deduce aceasta nu în virtutea vreunui criteriu absolut sau abstract, ci a unuia cât se poate de concret: nedreptatea cauzei burghezului exploatator decurge din consecinţele – efectele – sale negative: traiul mizerabil la care îi constrânge pe muncitori; din suferinţele pe care o astfel de orânduire le provoacă acestora.

Tovarăşul Praida a enunţat o regulă valabilă: cauza este, într-adevăr, criteriul dreptăţii. Dar, pentru aceasta, cauza însăşi trebuie să fie legitimă! Putem presupune însă că tovarăşul a uitat să precizeze şi acest detaliu, deoarece el lupta pentru o cauză dreaptă: ameliorarea condiţiilor de existenţă ale clasei muncitoare.

Însă Gelu Ruscanu este într-atât de uimit de această perspectivă cu totul necunoscută pentru el, încât săvârşeşte o altă eroare de logică – a treia! El îi răspunde prietenului său:

„Tovarăşe Praida. Am descoperit pe neaşteptate un continent nou cu alte fluvii şi alţi munţi nebănuiţi, cu populaţii necunoscute. Dumneata aşezi partidul deasupra dreptăţii...” (op. cit., pag. 98)

Nici nu se putea imagina o mai teribilă pervertire a raţiunii! După cum putem observa, Gelu Ruscanu nu se poate sustrage nicidecum acestei confuzii, care a pornit de la o singură idee greşită: aceea a dreptăţii absolute, pe care o situează în afara acţiunilor omeneşti. Prin urmare, dând curs acestei fatale idei, el presupune o dreptate superioară aceleia pe care o asocia cauzei socialiste: o dreptate abstractă şi, deci, nulă, absurdă! Şi, consternat de impietatea tovarăşului Praida, care plasează cauza muncitorimii deasupra dreptăţii sale abstracte – inexistente (!) –, Ruscanu se desparte de socialişti, pentru a se dedica... nimicului.

Fără a mai avea posibilitatea de a da un conţinut gândurilor sale, înseşi structurile raţiunii acestui nefericit se prăbuşesc, se destramă! Zadarnice vor fi de acum avertismentele lui Fr. Praida – un adevărat tovarăş! –, care îl previne să nu părăsească „terenul solid al camaraderiei”:

„Nu e scăpare decât în gândirea laolaltă... Te pierzi dacă te depărtezi de organizaţie... În mocirla asta a îndoielii, cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te duci mai afund... Simte umărul, tovarăşe, şi vei vedea cum se limpezesc toate. Adevărul şi dreptatea sunt acolo unde sunt în bloc cei asemeni dumitale...” (op. cit., pag. 158)

Sinuciderea lui Gelu Ruscanu nu face decât să confirme temerile lui Franzisek Praida, care anticipează, parcă, acest deznodământ. În ultimele sale clipe, Ruscanu realizează că „fără certitudine nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume...” (op. cit., pag. 174) Iar universul necunoscut spre care îl purtase goana după ideea fantomatică a unei dreptăţi abstracte şi absolute, nu era acel teritoriu al certitudinilor pe care îşi dorea să-l cunoască.

Aşadar, în final putem afirma cu toată încrederea că singura călăuză a gânditorilor chemaţi să cerceteze şi să judece chestiunile omeneşti nu poate fi alta decât convingerea neabătută că aceste probleme vremelnice nu îşi vor afla soluţia în absolut, pentru că acolo nu este nimic de găsit.

Neantul nu ascunde nicio taină.

 

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor