- Te-aş fi putut urî cu-aceeași forţă

De nu te-aş fi iubit cum te iubesc,

Dar prin furtuna vieţii ca o torţă

Mi-ai luminat destinu’-,ți mulţumesc

 

Că n-am rămas pe-o margine de lume

Îngenuncheată-n umbra unui Crist

Să-mi caut printre oameni fără nume

Un înger alb, rătăcitor şi trist

 

Să-mi semene la chip, din întâmplare,

Doar părul alb să-l strângă ascunzând

Atâţia ani prin săli de aşteptare

Şi trenuri care n-au ajuns nicicând.

 

- Aș fi putut să rătăcesc, minune,

Din stepa arsă până în deșert,

Te-aș fi pierdut, din nou, fără a-ți spune

Cât te iubesc, dar astăzi este cert

 

Că nu există-n lume întuneric.

Un foc aprins la margini de cuvânt

Ne luminează nopţile feeric,

Noi am adus lumina pe pământ.

 

Poate-au trecut milenii de tăcere,

Ca doi meteoriţi, secvențial,

Am aşteptat o nou-aliniere

Când Venus ne-a unit imparțial.

 

Liliana Trif & Ioan Grigoraș

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Ioan Grigoraș pe Iulie 9, 2018 la 7:11am

mulțumim, Adrian...

Comentariu publicat de Adrian Scrimint pe Iulie 8, 2018 la 11:12pm

Nostalgia trecătoare a iubirii, păreri de rău după neîmpliniri. Frumos: „

Atâţia ani prin săli de aşteptare

Şi trenuri care n-au ajuns nicicând” Final optimist. Mi-a plăcut. Un timbru inconfundabil aveți, domnule Ioan Grigoraș...

© 2018   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor