DAN HATMANU a plecat la îngeri în sunetul alb al colindelor. A fost și va rămâne un simbol al artei ieșene și al artei românești. A fost discipolul lui Corneliu Baba, la Academia de Arte Plastice din Iași. A studiat, de asemenea, cu mari maeștri la instituții prestigioase din Petersburg, Sèvre și Paris. 

Ca om, a fost un bonom și un hâtru. Povestea cu mult haz întâmplări din viața breslei. 

Am primit vestea plecării pictorului la puțin timp după ce recitisem o cronică pe care i-o consacrasem cu foarte mulți ani în urmă! Să fi fost vorba despre o premoniție ?!?!

În semn de omagiu, reproduc mai jos textul acelei cronici :

NOSTALGIA FOTOGRAFIEI la DAN HATMANU
(Palatul Culturii – Sala Voievozilor)

Sporul pe care l-a adus fotografia la cunoaşterea poetică ar trebui să facă obiectul unei mirări continue, spunea Degas.
Ea filtrează specific lumina în şi întru care sălăşluiesc lucrurile.
Este o artă în sine dar semnificaţia ei acoperă, prin repercusiuni, întreg cîmpul vizibilului. Mai toate înnoirile produse în artele frumoase în perioada post Daguerre întreţin un raport oarecare, de apropiere sau orgolioasă distanţare, cu fotografia.
……………………………………………………………

Dan Hatmanu, spirit proteic, picassian, implicat profund în amorsarea ideatică a artei noastre, în conexarea ei la paradigma europeană, la marile întrebări şi nelinişti ale timpului nostru, angajat, în plin dogmatism, pe versantul periculos al poeticii suprarealiste sau abstracte, însă, în acelaşi timp, aşezat calm în duhul păstrător al autohtoniei noastre, în nobila ei cuminţenie patriarhală, a experimentat mai toată gama raporturilor posibile cu mirajul fotografic, de la negaţia polemică, aparţinînd frondeorului cu instrucţie apuseană, pînă la asumarea lui duios nostalgică.
Umbra terifică pe care rivalitatea fotografiei o proiecta în fragilul univers al iluziei, în copilăria civilizaţiei Foto, îngrijorările, angoasele, aprehensiunile care au măcinat elanuri şi orgolii academice atunci cînd mulţi dintre pictori vedeau în imaginea fotografică un concurent crud, redutabil, direct, nu comportă nici un fel de similitudine cu modul în care Dan Hatmanu a înţeles şi simţit relaţia cu universul, în continuă extensiune, al fotografiei. Şi cînd l-a negat, şi cînd l-a asumat, a făcut-o în deplina libertate a gîndului, sigur de puterea lui de invenţie şi configurare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pînzele expuse recent la Palatul Culturii, într-un cadru discret, elevat, tăcut, exprimă biruinţa consimţirii, a caldei adeziuni la universul familiar al fotografiei. Chipul părinţilor, şcoala din Scobinţi, „doma” vechii academii de artă ieşene (tutelată de spiritul lui Nicolae Tonitza ) – loc al iniţierii în meşteşugul sublim al picturii, chipul unor prieteni, al soţiei, atîtea suveniruri legate de oameni şi locuri care i-au marcat traseul existenţial şi artistic (unul şi acelaşi la Dan Hatmanu) păstrate în albumul cu poze, reînvie în iconografia tandru învăluitoare a tablourilor în ulei, monocrome, expuse la Sala Voievozilor.
În aceste tablouri pictura şi fotografia îşi dau mîna într-o izbîndă a spiritului necunoscător de dihotomii. Tablourile par animate de fervoarea ingenuă a copilului divin care nu operează pe de o parte cu o “aparenţă”, iar pe de alta cu o „esenţă”, întrucît pentru el lumea este armonioasă şi unitară. Ea nu prezintă o faţă ascunsă – esenţa, şi o altă faţă, înşelătoare – masca, ambalajul pervers, ipocrit. Pentru el basmul, iluzia sunt realitatea însăşi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Spiritul fotografic însoţeşte, la nivel de ideal, mai toată creaţia figurativă, din paleolitic pînă în zorii modernităţii.
Atunci cînd primul om civilizat, descoperindu-şi umbra prelungă, s-a hotărît s-o întipărească în nisipul galben, el a avut în minte, în chip insuficient limpezit desigur, o fotografie. O fotografie de dinaintea fotografiei. Putem vorbi, în acest caz, despre un fel de „nostalgie a fotografiei” à rebours !
Afirmaţia este valabilă şi cu privire la autoportretele lui Leonardo, Frans Hals, Rembrandt şi atîtor seniori ai penelului, amici şi emuli, în atemporal, ai lui Hatmanu, căruia îi păstrează un loc de cinste în clubul lor ales, cum o arată şi tabloul sincronic intitulat „Printre mari maeştri”, piesă rezumînd complex spectacolul vizual „pus în scenă” la Sala Voievozilor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . .

Privirea nostalgică nu falsifică lucrurile, le adaugă nimbul impalpabil al umanităţii din noi şi lacrima – rezerva de rouă la care au dreptul ("Portret sacru"). Sub calda ei adiere, graniţa dintre realitate şi vis se şterge şi te trezeşti în plin realism magic, precum în "J’arrive", în care silueta pictorului şi a umbrelei sale (baston şi baghetă magică în acelaşi timp) se multiplică indefinit, pe toată întinderea orizontului. Sau aşa cum observăm în "Paris, je t’aime": pictorul magician, îmbarcat în carul de aur al iluziei, îşi trăieşte povestea sa cu păsări (împresurîndu-i fiinţa), cu lampadare şi turnuri faimoase (La Tour Eiffel), în inima Oraşului Lumină.
Iradierea nostalgică întîlneşte chipul plin de sedimentul indescifrabil al iubirii ("Poezie şi sentiment") sau prieteniei ("Cvartetul VOCES"; "Profesorul Cuciureanu": în acest portret remarcabil atrag luarea aminte proporţiile, exagerate artistic, ale urechii. Urechea pare făcută pentru a capta efluviile declanşate în Univers de membrii cvartetului VOCES, convocaţi să ofere echivalentul sonor al tablourilor din expoziţia Hatmanu, după modelul Musorgski!).
Sentimentul nostalgic prezintă diminuări sau creşteri de intensitate, nuanţe tonice (precum în "Întîlnire miraculoasă": aici pictorul se întîlneşte sub semnul poantei, al hazului ingenuu, cu Charles Chaplin, surprins într-o atitudine ritos demonstrativă: sprijinit în cîrjă şi purtîndu-şi mîndru pălăriile: una pe cap şi a doua, cea de rezervă, la brîu – bogăţiile inestimabile ale ”îngerului vagabond”! ), sau accente de meditaţie gravă (precum în aparent neutra "Natură statică". Tema lucrării este de fapt TIMPUL care dezagregă lucrurile, dezvăluindu-le precaritatea funciară. Subiectul: MAŞINA DE TOCAT, dezasamblată şi devenită o sumă de organe risipite. Tema revine, într-o exprimare directă, în compoziţia "Ochelarii timpului". Privind-o, ne gîndim la timpul care creşte în noi, implacabil, odată cu numărul ochelarilor. Autorul priveşte însă prin şi peste el, spre orizontul salvator al artei. Artă care cunoaşte, prin contribuţia sa, un moment fast, auroral).

Mihai PAMFIL

Vizualizări: 137

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor