In memoriam Mircea Horia Simionescu

 

 

     Peste câteva zile va fi Bookfest  2011. Primul Târg de Carte fără MHS, Mircea Horia Simionescu,”, un Socrate îndrăgit de generația ’80.

     Citesc de pe ultima sa carte Versuri de unică folosință, lansată la Târgul de Carte Gaudeamus, noiembrie 2010,  dedicația scrisă cu prietenie: ”Mariei Nițu, veche bijuterie a biografiei mele, cu plecăciunea celui răsfățat de domnia-sa”. Nu gândeam atunci că va fi ultima carte cu autograf de la ”Patriarhul de la Pietroșița”și că Târgul următor va fi ciung fără  acea întâmpinare caldă și siluetă recognoscibilă de departe, seniorul  sprijinit în baston și cu clasicizata sa  pipă.

      Într-o încercare de a amâna plecarea sa dintre noi, într-o evocare  à rebours, reproduc un vechi interviu (consemnat la Gaudeamus 2003, publicat în rev. ”Orizont”). Am vrut să transcriu doar o parte, dar atâtea fraze acum au parcă noi semnificații, încât mi-a fost greu să renunț la ceva:

 

( Pre-text:

   Mircea-Horia Simionescu (n. 23 ianuarie 1928, Târgovişte), em-haş-es-ul optzeciştilor, vârf de lance al Şcolii de la Târgovişte (constituită cu alţi coechipieri, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Petru Creţia, Tudor Ţopa, ca într-o „frăţie” asemănătoare celei a Cercului de la Sibiu), e un interlocutor volubil, prietenos, gata oricînd de confesiune.…

    Biografia sa prezintă grafic o linie sinuoasă, din alăturări paradoxale, o disjuncţie flagrantă între biografie şi operă: redactor la “Scânteia”, în perioada 1950-1969, cu două decenii de reportaje, cronici muzicale, în 1969 şef de cabinet al lui Dumitru Popescu,  promovat secretar CC al P.C.R., dar în acelaşi timp cu un comportament extravagant (sfida elita, parcându-şi scuterul printre Mercedes-urile luxoase), director al Operei Române, apoi un demisionar la fel neortodox, prin 1974, când, mărturiseşte el, „într-un moment de eclipsă a umorului, am spart un candelabru din holul Operei şi mi-am dat demisia”.  Urmează  pensionarea pe motive de boală, apoi construirea eliberatoare a casei de  la Pietroşiţa, ”în hinterlandul piemontan al Târgoviştei” (în fundal se văd Bucegii, cota 2000), generând un fel de navetă între strada Belgrad din Bucureşti şi Pietroşiţa. În paralel, o operă care a intrigat prin insolit năbădăios, parodie şi vocaţie a nonconformismului. 

   Debutează în 1969, cu volumul "Dicţionar onomastic”, primul din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”, ”operă de primă importanţă a literaturii postbelice”, mostră de degringoladă a genurilor şi speciilor literare, într-un exerciţiu stilistic de meta-livresc, de rescriere dadaistă a literaturii din ea însăşi, cu gravitate şi parodie, ”un hibrid sofisticat”, valorizând parantezele, disertaţiile labirintice, bazat pe regia autorului, o  mise-en-scene mărturisită,  generând vervă eseistică prin carnalitatea umorului, calamburului, ironicului, parodiei. Inclus de Nicolae Manolescu  în capitolul dedicat corinticului („Arca lui Noe”, vol. I), Mircea-Horia Simionescu „închide în 1969 paranteza istorică deschisă de prozele lui Urmuz în 1920”:  un Urmuz grefier, care rescrie literatura într-o formulă proprie, mozaicală. Paradoxal, deşi biografic a fost implicat în sistemul comunist, năbădăioşii postrevoluţionari nu l-au contestat drept colaboraţionist, poate pentru că în ciuda funcţiilor nomenclaturiste, opera sa a fost contrară curentului ideologizant, şi nici epoca de aur nu l-a clasicizat, nu era în manuale, nu era monumentalizat…)

 

 

Text:

 

Nu sunt un jurnalist profesionist, n-am venit cu un set de întrebări pregătite dinainte, formulate corect  jurnalistic, aşa că vă cer colaborarea, întru mărturisire simplă, împreună într-un un fel de aventură a dialogului, pentru completarea unui profil literar.

 

— Nu e obligatoriu dacă n-o să iasă un interviu clasic-va fi  pesemne un fel de „scaldă”, un metaSimionescu în baia Simionescu…

 

— M-a incitat la dialog o afirmaţie a dumneavoastră dintr-o emisiune de televiziune, cum că aşteptaţi să scrieţi Cartea Vieţii. O idee întâlnită şi la alţi scriitori, în nuanţări diferite însă, corelată parcă cu o anumită psihologie a vârstelor. E ceva realizabil, sau e o utopie, frumoasă ca orice utopie, a scriitorului?!

 

— Poate am spus asta, dar pesemne într-un moment „plin de energie”. Acum nu mai pot aştepta, mi-e teamă că sfârşesc înainte. Fizicul îngenunchează spiritul. Dar nu înseamnă că nu am nostalgia ei. Chiar dacă eventual criticii vor spune asta despre o anumită carte, tu eşti dator să aspiri mereu la ea ca să exişti ca scriitor. A fost o perioadă când n-am mai scris nimic, eram în restanţă  cu mult,  de când am făcut un infarct, n-am mai „comis” decât lucruri prost scrise, le-am numit din sadism, din masochism, ilizibile. Revista „Familia” din Oradea mi-a dedicat aproape un număr întreg, august-septembrie 2001, mi-a cerut fotografii, texte facsimil, şi o bucată de proză: „Dar, oameni buni, eu nu mai pot să scriu de  mult"... S-o citeşti, îţi garantez că n-o să înţelegi nimic. „Vreţi o proză?!” Şi le-am dat-o! Ei au publicat-o, mă rog, că au stimă pentru numele meu,  dar nu e lizibilă...

Când am fost anunţat că voi primi un premiu, în 2001, cică modest spuneau ei, de cinci milioane, m-am bucurat. Ce modest?! N-am avut în viaţa mea cinci milioane la un loc deodată. Eu aveam nevoie tocmai atunci de trei sute de mii de lei ca să mă duc la doctor, să văd dacă n-am făcut al doilea infarct. Şi atunci era penibilă situaţia, trebuia să scriu totuşi, n-o puteam exploata pe fiică-mea continuu.

 

Se afirmă că nu se mai scot bani din scris. Autori consacraţi nu se mai cumpără ca altădată, când se vindeau la negru. La Târgul de Carte Gaudeamus 2001 am ascultat remarci  indignate că o carte a lui Ştefan Aug. Doinaş ajunsese în teancul de cărţi la grămadă, "orice carte la 10 000 lei bucata", postură inimaginabilă în alte vremuri. Jignitoare.

 

            - Nu e ceva singular. Şi cartea mea Paltonul de vară am văzut-o în astfel de grămadă, a doua zi nu mai era într-adevăr, se vânduse repede. Când a apărut, costase foarte mult, de aceea nu prea s-a vândut, iar apoi a fost ţinută în depozit. Am văzut-o eu în pachete şi le-am spus să le scoată la vânzare, au preferat să piardă decât s-o scoată pe piaţă.

 

Pesemne un fel de subteran sabotaj, al unor grupuscule literare, care, întristător, sunt la orice nivel, până şi în cele mai mărunte cercuri literare de provincie.

 

— Nu dau nume, dar ai intuit ceva.

 

Revenind la premii şi  la grupuri literare, mereu a fost o dispută, o disociere între generaţia tânără / vârstnică. Postrevoluţionar, cei dinainte au fost anatemizaţi numai pentru vina de a fi cunoscut gloria în perioada comunistă, colaboraţionişti prin funcţii, etc.

 Or, dumneavoastră, deşi  aţi avut astfel de funcţii şi privilegii, chiar în C.C., aţi fost însă în graţiile generaţiei tinere, postdecembriste, chiar răsfăţat. Premiul menţionat v-a fost acordat de ASPRO, asociaţie care strânge gravitaţional tinerii, postmoderniştii timpului actual. E ceva paradoxal, având în vedere moda timpului nostru de a detrona tot ce s-a afirmat înainte de 1989.

 

— A fost de fapt premiată editura „All”, e drept pentru o reeditare a Dicţionarului onomastic. Dar am fost premiat şi de Uniunea Scriitorilor, cu un premiu mai special, Opera Omnia. E drept că am fost premiat de ASPRO, dar asta nu înseamnă că sunt în graţii. Am fost şi sunt sabotat în continuare. De fapt, am fost susţinut mai mult de universitari, şi la Timişoara, de Adriana Babeţi, Livius Ciocârlie, care e drept că a plecat acum la Bucureşti. Am primit invitaţia să mă întâlnesc cu studenţii, pentru că acum sunt predat, se fac şi seminarii, ceea ce ar confirma în parte că aş fi în graţii. Dar nu sunt totuşi un  răsfăţat.

 

E un răsfăţ, totuşi, privilegiul de acum e de a concura cu tinerii, cu optzeciştii mai ales, în introducerea şi-n manualele alternative- de unde moda e să se scoată clasicii, într-un impuls postmodernist sui-generis, al noii idei ce subminează  percepţia clasică a manualelor ca  autorităţi axiologice selective.

 

— E drept că am intrat şi în manualele alternative, în două, Sigma şi Humanitas. Tinerii mă acceptă pentru că mă consideră un înaintaş al lor, al optzeciştilor, pentru că am demolat blocul de piatră al literaturii militante, proletcultiste, dogmatice.

 

— Eraţi şi sunteţi un nonconformist.

 

— Dar acest lucru n-a fost intenţionat, când am scris şi când am publicat, astea, era prin 1968, nu am avut intenţia să lupt cu elefanţii. Am scris pentru a scrie.

 

— Era perioada "brontozaurilor", chiar şi în conceperea romanelor, lungi, grele, cu un epic bolovănos.

 

— Într-adevăr, dar erau şi alt fel de "brontozauri", nu neapărat prin fizic, ci prin atitudine, prin tupeu. Era un Valeriu Em. Galan, pe care poate că nu l-ai citit şi bine ai făcut…

 

— Cum să nu, "Bărăganul" era în bibliografia obligatorie …

 

— Vezi?! Confirmarea atotputerniciei! Deci, ce să mă pun eu cu ei?! Eu scriam împreună cu prietenii mei târgovişteni din plăcerea scrisului şi a prieteniei. O făceam la început fără gândul de a publica. Ce să publicăm, păcatele mele?! Timpul nu era  propice, chiar dacă să spunem că ar fi putut fi cineva interesat de ceea ce scriam! Apreciam situaţia de atunci la justa ei valoare. Cine ar fi avut  nevoie de noi!?

 

— De fapt, aceasta e poate adevărata autenticitate şi frumuseţe a scrisului, cel izvorât din pasiune, din nevoia interioară de a scrie, nu programat, planificat.

 

— Evident. Totuşi, la mine s-a stricat treaba asta. La fel şi la Olăreanu, prietenul meu, s-a stricat cu vremea în ultimii ani, când am început  să fim dependenţi mai mult de probleme de viaţă şi am început să scriem pentru trai, dar nu cu entuziasmul şi cu dragostea cu care scriam gratuit, cum scriam atunci pentru propria noastră satisfacţie.

 

— Era literatura de sertar, sertarul inconştient…

 

— Sertarul inocenţei mai bine zis, scriam ce gândeam, spontan, nici nu exista atunci termenul de „literatură de sertar”…

 

— Într-adevăr, abia acum se poartă ostentativ termeni precum „scrieri cenzurate”. Destui autori se bat cu pumnul în piept cu ideea rezistenţei „prin nepublicare voită…”

 

— O, desigur, acum unul şi dintr-o simplă carte poştală face un steag cu care  a luptat contra regimului pe când comunismul era în floare! Revenind la ce-am spus mai înainte, acum interesul meu ar fi să ajung la o formulă mai nouă, tot a mea desigur, pentru că nu mă pot trăda. Când am apărut, în viaţa literară, fatalmente, se purta cu totul altceva, şi am apărut cu o chestiune care părea ruptă de realitate. Dar era o formulă care avea normalitatea ei, prelungea sau relua firul rupt al literaturii interbelice. Prin asta am fost puţintel impertinent şi temerar.

Pe de altă parte, nu eram ipocrit în nici un fel. Aşa am gândit, aşa am scris. Acum, după douăzeci de cărţi, mai bune sau mai proaste, mă aflu în situaţia de acum treizeci de ani, într-un moment în care trebuie să reînnoiesc oarecum formula, să vin cu ceva nou. Altfel nu mai ai cititori. Cititorii de atunci s-au degradat, e un fenomen de reanalfabetizare.

 

— Datorită Internetului…

 

— Şi Internetul, şi televiziunea, toate astea la un loc... Cine mai stă să citească beletristică, şi mai ales ficţiune! Înţeleg, acum e, hai să zicem, o literatură nou-realistă, aceea a confesiunilor, a documentelor, a autenticităţii, a jurnalelor… Dar eu, şi Radu Petrescu la fel, am scris jurnale, dar jurnale care de fapt nu consemnează doar fapte reale, am introdus şi lucruri fanteziste.

 

Există, totuşi, cititori, acea categorie de cititori care în jurnal vor să se vadă din interior, să se regăsească pe ei ca stare sufletească.

 

— Exact, bine spus, dar e o categorie foarte mică, întristător de mică, şi ca atare nu avem cititori.

 

Cantitatea n-ar fi o tragedie, arta nu e un fenomen de masă, ci prin definiţie e de elită…

 

— Într-adevăr, dar ce ar însemna atunci elita, în ceea ce mă priveşte?! Să am şi acei puţini cititori! În şcoli, în universităţi, se formează  în momentul de faţă elevi, studenţi,  profesorii de mâine, şi abia elevii lor vor accede la lucrurile mai de elită. Şi atunci voi fi citit, dar asta eu nu voi mai şti!  Însemnează că nu voi avea satisfacţia pe care am avut-o ca atunci când, de fapt, toţi nu aveam altă alternativă, decât cititul, în Timişoara poate mai era televiziunea, voi mai prindeaţi sârbii, noi aveam doar postul bulgăresc… În situaţia de acum, a concurenţei cu nenumărate alte posibilităţi de consumare a timpului, deocamdată e o sărăcie de cititori. Poate că oamenii îşi vor reveni, foarte greu,  şi se va face şi pătura aceea mai grosuţă a elitei, a celor mai rafinaţi. Pentru că vrând-nevrând, am intrat în literatura celor rafinaţi.

 

— Se spune că acum e o explozie de poezie publicată, şi mai puţin proză. Cum simţiţi prozatorii de acum, au ceva …vână, sau se pierd în căutări, experimente, bâjbâieli?!…

 

— Prozatorii de acum?! Bineînţeles că au ceva! Dar se întâmplă un alt fenomen, proza e derutată de o lipsă, mai generală, de selectori.

 

— Criticii n-ar trebui, oare, să-şi facă o mea culpa pentru că nu ies „în stradă”, la rampă, nu intervin mai mult? E nevoie mai mult ca oricând de critica de întâmpinare…

 

— Exact! Criticii au dezertat. De aceea mă bucur că în revistele culturale şi din provincie mai apar cronici literare. Mai făcea la început Laurenţiu Ulici, dar dacă nu mai e, cine o mai face acum cu seriozitate?! Cunosc doi sau trei prozatori, de bună calitate,  dar care au păcatul că n-au fost cunoscuţi de cineva care să-i prezinte ”Da, domnule, uite că e bun!” Nu-i mai prezintă nimeni, nu-i mai cunoaşte şi recunoaşte nimeni…

 

— Eventual, se mai fac acele cronici de cumetrie…

 

— Şi acelea sunt puţine, nu ajung. Mai erau nişte tineri la „România literară”, Costi Rogozan, Luminiţa Marcu, făceau ei această treabă, dar la întâmplare, un fel de cronichete, merituoase de altfel, ca plecând de fapt  de la o necesitate obiectivă. Trebuie cineva care să te recomande.

 

—  Cititorul e dezorientat, nu ştie ce să cumpere, ce să citească în acest noian de apariţii editoriale…

 

— Sunt  prozatori de valoare , e un Mladin, un Ecovoiu…

 

— Ecovoiu e din fericire cunoscut, a fost premiat pentru „Saludos”…

 

— Foarte bine, şi e firesc. Psihologic analizând, citesc uneori ceva bun, dar intră pe aici şi iese pe dincolo, dacă nu mi se repetă. De exemplu, într-o vară, prin 2000, a ieşit vorba, chiar şi unde stăteam, că am murit. Ca atare, şi unul care a scris douăzeci de cărţi are nevoie să se reconfirme, pentru a nu fi îngropat. De aceea şi eu am vrut să fac treaba asta, de reconfirmare, să revin cu o carte, cu o formulă care să atragă atenţia, că altfel poţi să treci neobservat  fooarte uşoooor. Să zică totuşi că n-am murit încă… Foloseam o formulă dacă nu biciuitoare, măcar o împunsătură, care să incite. Îi gândisem un  subtitlu, „Început şi sfârşit de roman", ori "Casa Walter nu răspunde". Romanul a apărut cu titlul Cum se face la editura „Bibliotheca” dinTârgovişte, în 2002.

 

— Dar  nu prea e de găsit în librării.

 

— Romanul a fost tras într-un tiraj atunci pentru lansarea de la Gaudeamus. A fost repede confiscat de colegii de liceu, apoi editorul n-a mai tras alt tiraj, şi-a dat seama că nu prea face valuri. Deocamdată, dar va face, după părerea mea. Cartea e foarte importantă, deocamdată ea nu prea poate fi descifrată, e ermetică.

 

— Rămâne în spiritul dumneavoastră…

 

— O, Doamne, desigur! M-a durut că s-a spus că e ilizibilă, fără sens, într-o cronică apărută chiar când împlineam şaptezeci şi cinci de ani.

 

E vorba pesemne de cronica lui Alex. Ştefănescu, din „România literară”, din  februarie 2003. Deşi face observaţii pertinente, «această pasiune pentru ingineria textuală nu este simulată, ca la unii dintre reprezentanţii generaţiei ’80, ci face parte din modul de a fi al scriitorului» , nu le recunoaşte  ca valabile şi pentru  ultimul roman. Criticul ia ca argument referirea autorului la folosirea dicteului automat şi vrea s-o aplice cu obstinaţie textului, ad litteram, fără să recunoască evidenţa psihologică, psihică, de orice fel, că nu poate exista de facto dicteu automat în nici o scriitură, e doar un concept teoretizant. Poate că a rămas conectat la stilul de analiză de reducere la zero, din volumul „Ceva care seamănă cu literatura”. 

 

— Poate, şi de aceea  îi ofer circumstanţe atenuante. De fapt, n-a citit romanul cu răbdare, în întregime, ci doar pe diagonală. Or, nu e un roman poliţist, de dragoste, ori de moravuri uşoare, să se citească între două numere de revistă.

 

Le-aţi oferit discipolilor o nouă carte. Dacă sunteţi considerat precursor, cum simţiţi că vă continuă, în esenţă sau în formă?

 

— Optzeciştii mă continuă deocamdată în formă, în partea de ingeniozitate, de invenţie şi de neprevăzut. Ei nu ajung la acea înţelegere a lucrurilor — că eu vreau să răscolesc profunzimile, şi profunzimile astea ei încearcă totuşi să le caute... Sunt merituoase eforturile astea, dar nu, nu mă urmează deloc. Poate că  fac bine ceea ce fac, nu eu îi judec…

 

— Acest gen de eludare a esenţelor are explicaţia cauzală şi-n spiritul  societăţii?!

 

— Bineînţeles, asta e vremea, nu vezi că, de exemplu, se aude muzică, dar nu se ascultă muzică. Cei care ascultă sunt foarte puţini.

 

— Pentru că  îţi trebuie o stare de linişte, de reculegere, pentru receptare, şi toţi suntem grăbiţi, nu e timp de poposire în interiorul unui lucru, în avalanşa de informaţii ce se vor îngurgitate.

 

— Evident, trebuie să ai şi o anumită instrucţie culturală, o anumită formă de receptare, şi-n film, teatru, arte plastice. Acum doar ceea ce-i puternic vibrant, senzaţional, asta interesează — de la sex până la metafizica de stradă, tot ce  măreşte adrenalina…

Revenind la discipoli, aceştia au luat nu doar reţete, ci şi cutezanţa de a rupe modele şi exemplele şcolare, pe care le-am avut de-a lungul timpului. Ei sunt la vârsta (care şi la ei a început să fie mijlocie, nu mai sunt chiar tineri, sunt deocamdată pe baricade) la care iau formele, şi e foarte bine, se ştie că, altfel decât ideea maioresciană, formele împrumutate creează şi un fond, un conţinut adecvat.

 

— Aveţi un sentiment de insatisfacţie?

 

— Nu, am poate o insatisfacţie în măsura în care acele încercări ale lor nu vor izbuti decât atunci când eu nu voi mai fi, nu voi avea ocazia să văd: ”Uite dom’le, ce-au  scris!” Ei fac încercări, pe o plajă  foarte largă.  E un Alexandru Vlad la Cluj, Daniel Vighi la Timişoara, Gheorghe Crăciun la Braşov- care s-a cam ocupat mai mult în ultima vreme de critică şi alte chestii, dar face nişte lucruri  diferite de ale celorlalţi. Mai e un Ioan Groşan, Ioan Lăcustă — aceştia sunt prozatori de mână bună, nu mai ştiu ce a mai scris Cristian Teodorescu, la fel, foarte promiţător….

Ei vor izbuti  să fie ei înşişi  în momentul în care toate încercările lor diverse, şi e bine să nu fie numai una simplă, or să fie confruntate cu altele diverse, ale mele, ale  altora… Realitatea a devenit o măgăoaie, o vorbă goală, din realitate se exclude realitatea noastră interioară. Or, poziţia faţă de lume, de realitate, nu e numai realitatea socială, de stradă.

 

— Deci aveţi încredere în ei!

 

— Bineînţeles, şi mă simt bine între ei!

 

— Îmi mărturiseaţi în urmă cu doi ani (e o dezvăluire în premieră!) că intenţionaţi să publicaţi la aceeaşi editură târgovişteană o carte de poezie.

 

— Cu asta am început, dar n-am publicat nici o poezie, în nici un fel, nu am considerat că mă reprezintă.

 

Volumul va include  poezii scrise pe tot parcursul vieţii, din tinereţe până acum?

 

— Aş, în  nici un fel! Pe acelea le pun pe foc. Acestea sunt poezii deocamdată nefinisate, din ultimii doi-trei ani, şi întru familiarizarea timişorenilor, ca gen proxim, e o poezie a mea care tinde să prelungească poezia lui Petre Stoica, retras acum la Jimbolia, cunoscut în ţară, dar pesemne cu mai mult amor la  voi!

În tot acest timp al scrierii romanului, idei care ar fi putut să intre în roman, dar nu se potriveau pentru că erau într-o situaţie piezişă faţă de dezvoltarea naraţiunii, au rămas în rame mici, au rămas ca idei de poezie. Aceste idei de poezie sunt în cele mai multe cazuri idei venite (folosesc termenul pe care îl foloseau suprarealiştii), adică sunt, cum zicea Flaubert mai înainte, idei primite, care cad de undeva dintr-un somn adânc, ori dintr-o coincidenţă de fapte  şi mai ştiu eu ce din altă parte, rămân în mapele mele până când vine vremea elaborării. Sunt două operaţiuni diferite, necesare, complementare.

 

Cineva spunea că vine o vârstă când te lasă poezia

 

— Te poate lăsa poezia, dar depinde de felul poeziei, pentru că există vârste şi vârste. Sigur, trebuie să folosesc nume mari: Goethe a avut inspiraţia matură după şaptezeci de ani. Toate romanticele lui efluvii, expresii, ieşiri din fire, erau în tinereţe vag distorsionate, pentru că marea înţelepciune vine mai târziu. Ce altceva e mai potrivit pentru îmbrăcarea înţelepciunii decât vârsta care e a selecţiei, a comprimării, a conciziei, a sintezei?!

 

— Se spune că poezia e de genul feminin, deci cea adevărată e poezia cu „sentiment”, „sensibilitate”

 

— Aşa era! În evoluţia poeziei, se ştie că se merge către masculinizare, către intelectualizare aş zice. Iar noi, printr-o prejudecată pe care o menţinem, spunem că raţionalitatea, şi logica, şi mişcarea severă a lucrurilor aparţin bărbatului — el nu cade în plasa visării, ci a judecăţii, S-ar putea spune că genul poeziei mele e un gen cerebral.

 

Petre Stoica s-a retras la Jimbolia, unde scrie poezia "cultivatorului de mărar". Dumneavoastră v-aţi retras la Pietroşiţa, ca o prelungire a Mărţişorului lui Arghezi. Octavian Paler vorbea cu pioşenie de satul natal Lisa, ca de un loc sacru. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Pietroşiţa? 

 

— Eu am convingerea că există un loc anume care ne este (pre)destinat. Ne naştem sub un anume cer. E drept că cerul e acelaşi de miliarde de ani, dar în fiecare zi e altul (vorbesc de constelaţii şi alte părţi componente, nu despre zodii, astrologii: sunt lucruri în care nu cred pesemne nici  cei care le spun zilnic...) Dar simt că există un loc anume, propice, o anumită zonă a sufletului nostru..

 

Magnetismul locului natal…

 

— Foarte bine spus! De la Târgovişte, unde m-am născut,  la Pietroşiţa sunt doar treizeci de kilometri. Ce înseamnă asta la dimensiunile lumii?! E acelaşi loc, acelaşi aer, aceeaşi lume, aceleaşi fizionomii, aceleaşi obiceiuri. Când m-am întors acolo, în momentul în care, prin anii ‘74-‘75, am avut o depresie puternică, am zis că mă retrag numai curativ la început, apoi mi-am dat seama că trebuie să ies la pensie. Astfel am devenit unul din rarii cetăţeni orăşeni care s-au retras la ţară. E locul unde mă feresc de influenţele care nu mă mai interesează. Pot să fie minunate experienţele altora, dar nu mai am timp să le mestec şi să le asimilez! Pietroşiţa e locul care mă apără de lume.

 

      (Noiembrie 2003, Târgul de carte Gaudeamus)

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 145

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de ion popescu bradoschi pe August 27, 2012 la 7:00pm

Excelenta omagiere!

Comentariu publicat de Mircea Draganescu pe Iunie 9, 2011 la 10:06pm
Mai bine mai târziu.........!
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Iunie 9, 2011 la 8:43pm
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Iunie 9, 2011 la 8:40pm
Comentariu publicat de ZINCA MARIUS IULIAN pe Iunie 9, 2011 la 8:37pm

DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA! si multumesc de postare, sigur poetul MIRCEA DRAGANESCU se va bucura cand va citii interviul...

Comentariu publicat de Maria Nitu pe Mai 23, 2011 la 10:07am

Doamnă Sânziana, mă bucur că aţi zăbovit pe rândurile despre personalitatea lui M. H. Simionescu, apreciindu-i gîndurile şi atitudinile!

Mi-ar plăcea într-adevăr  câţi mai mulţi -nu doar din breaslă,  să mediteze la modelul său de gândire şi atutidine, eliberat de orice conformisme, şi în acelaşi timp atât de bonom şi deschis celor din jur!

Comentariu publicat de Sânziana Batişte pe Mai 20, 2011 la 12:18pm
Mulţumiri, doamnă Maria Niţu! Interviul aduce gânduri şi atitudini la care mai ales cei din breaslă merită să mediteze. Dumnezeu să-l odihnească!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2019   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor