ÎN PRAG DE PRIMĂVARĂ: ELENA BUICĂ - POFTA DE VIAŢĂ DE ALTĂDATĂ

În prag de primăvară

 

 

ELENA BUICĂ

POFTA DE VIAŢĂ DE ALTĂDATĂ 

 

A sosit timpul când începe să prindă viaţă freamătul plecării în ţară şi să decid dacă voi cumpăra biletul de avion pentru Bucureşti. O ia gândul înainte iscodindu-mă: Ţi-e dor de Bucureştiul cel cu atâtea faţete? De care dintre ele îţi este cel mai tare dor?

 

Pentru că întreaga fire se pregăteşte să scoată la lumină bucuria reînvierii naturii, de bună seamă că transmite şi oamenilor ceva din aceste taine tulburătoare. Altfel, cum să-mi explic dorinţa de a face un salt interior ca să trec în lumea de frumuseţi de odinioară pentru a o reînvia acum în prag de primăvară?

 

Mi s-a aprins dorul de Bucureştiul în care clocotea pulsul vieţii şi veselia şi uneori hulit, Bucureştiul cu oameni care aveau poftă de viaţă şi ştiau să trăiască frumos. Parcă mă împinge cineva din spate să caut urmele acelei perioade când Romania s-a arătat în haina strălucitoare de atâtea ori, evocată în scrieri sau lucrări de artă, ori încă evocată prin viu grai de cei care i-au simţit gustul. O prietenă îmi spunea că a întrebat-o pe mamă-sa care călătorise în multe ţări din lume, în ce ţară şi-ar dori să trăiască şi i-a răspuns fără echivoc, « în Bucureştiul din perioada interbelică ». Perioada aceasta frumoasă a început să-şi facă simţită prezenţa din primii ani ai secolului al 19-lea şi a avut maxima înflorire între cele două războaie mondiale cu apogeul cam prin anii 1938-1940. După aceea şi-a mai păstrat câteva aspecte până când ţara noastră a întors armele contra Germaniei şi spatele restului lumii apusene, lăsând calea deschisă vântului asiatic să spulbere din temelie toate acele valori. 

 

Eu am apucat să trăiesc un deceniu din acea perioadă dintre cele două războiaie mondiale, dar  eram copil. Cu toate acestea, am prins câte ceva din parfumul acelor vremuri pe care mai apoi a putut să lucreze imaginaţia izvorâtă din cele ce am citit şi auzit. Pe atunci, tata făcea comerţ cu cereale şi mergea la Bucureşti să se întâlnească cu comercianţi din alte ţări. Afacerile se puneau la cale în cafenele, de unde ne aducea câte ceva din atmosfera de acolo. Aveam un unchi care era funcţionar la Bucureşti şi era absorbit de viaţa de atunci. Ne povestea cu mare vervă crâmpeie din viaţa lui considerate un mare dar al vieţii. Era perioada când se consolida burghezia, în special cea mică şi cea comercială, perioada când se afirma categoria funcţionarilor şi mai ales a intelectualilor, artiştilor, ziariştilor care erau plenar angajaţi în evoluţia societăţii româneşti. Era, de fapt, o epocă a personalităţilor de tot felul.

 

Lumea aceasta atât de deosebită de cea de astăzi, îşi avea câteva spaţii de întâlnire. Unul dintre locurile de promenadă era Calea Victoriei între Casa Capşa şi Palatul Regal. Pe acest traseu se plimbau intelectuali, scriitori, artişti, gazetari, politicieni, latifundiari, dar şi funcţionari şi oameni de rând, toţi îmbrcaţi după moda vremii, învârtind bastoane şi bucurându-se de întâlnire şi socializare. Pe acest traseu se înşirau o serie de cafenele literare, berării, grădini şi terase care au devenit faimoase în perioada lor de apogeu, Casa Capşa, Grădina şi Terasa Oteteleşanu, Kubler, Gambrinus, Zisu. Cafenelele literare luaseră fiinţă imitând atmosfera localurilor pariziene, în special din cartierul Montmartre, luat în stăpânirea artiştilor fără posibilităţi materiale. Aici se aduna lumea la un şvarţ şi la tăifăsuială, pentru schimb de idei, uneori cu multa vervă sau chiar cu câte o apucătură fistichie, plină de amuzament. Pe toţi îi unea un singur lucru: atmosfera, Se îngrămădeau în cafenele în primul rând pentru discuţii înflăcărate şi apoi era cafeaua şi eventual trabucul. În ambianţa aromei de cafea se consolidau prietenii, aveau loc discutii de afaceri, de politică, de artă şi literatură şi nu de puţine ori, se încrucişau săbiile sclipitoare ale inamicilor literari. Atunci se bea, se glumea, dar se plătea puţin. Astăzi luxul devine cuvântul de ordine.

 

Scriitorii, actorii, plasticienii, lumea provenită din mediul artistic şi cultural, în general, formau o categorie aparte şi unii dintre ei au lăsat urme importante în istorie, prin stilul de viaţă boem şi prin contribuţia la viaţa societăţii. Se adunau la cafenelele preferate cu precizie de ceasornic şi modul cum îşi petreceau timpul alcătuia secvenţe de viaţă colorată care stârnea interes şi era imitată de celelalte categorii sociale. Unele schiţe ale lui Caragiale sunt o oglindă fidelă a unei categorii de cetăţeni bucureşteni.

 

Astăzi, societatea trăieşte o altă viaţă, e nevoită să se adapteze concurenţei şi scăderii coeziunii sociale, fenomene specifice secolului vitezei. Computerul, televizorul, preocuparile tehnice pentru maşină, etc. fac viaţa artiştilor mai puţin romantică răpind  parfumul boemei de altădată. Astăzi ei nu mai au statutul privilegiat pe care îl aveau în perioada interbelică, sunt obligaţi de circumstanţe să devină oameni obişnuiti, mai aproape de realitate şi probabil nici nu ar fi recunoscuţi pe stradă în forfota zilei sau în restaurante prin fumul mititeilor şi fleicilor. În cafenele, acum se recomandă să păstrezi liniştea, cafeaua se bea în grabă, o poţi lua pe fereastră direct din maşină.

 

Dar nu vreau să poposesc mult la acest aspect al Bucureştiului de azi, fiindcă sunt mânată de dorinţa de a mă refugia în lumea de odinioară de la Măgurele, de lângă Bucureşti, să revăd locurile care au săpat în mine amintiri tulburatoare. Acolo am urmat patru ani cursurile Şcolii Normale “Ioan Oteteleşanu”. Măgurele, acum capitală a fizicii atomice româneşti, într-o vreme a fost moşia de zestre a Doamnei Stanca. Mihai Vodă-Viteazul şi-a aşezat aici tabăra înaintea luptei de la Călugăreni, în august 1595. În ajunul bătăliei, aici şi-a ţinut consiliul de război, într-o pivniţă pe care şi eu am cercetat-o şi am folosit-o ca ascunzătoare în jocurile noastre. Mai apoi această moşie i-a aparţinut lui Ioan Oteteleşanu. Acesta a fost ministru de finanţe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. A fost un mare filantrop, avea moşii întinse şi case în mai multe zone ale ţării, dintre care cele mai cunoscute au fost  castelul şi împrejurimile din Măgurele şi clădirile şi grădina devenite mai târziu „Terasa Oteteleşanu” din Bucureşti peste care tronează acum Palatul Telefoanelor şi clădirile dimprejur. Aceste spaţii au fost locurile de întâlnire ale protipendadei Bucureştiului. În aceste spaţii doamna Elena Oteteleşanu organiza petreceri, dar şi întâlniri ale artiştilor şi scriitorilor patronate de Junimea.

 

Măgurele era locul cel mai îndrăgit de marele nostru poet Mihai  Eminescu, căci se refugia împreuna cu Slavici şi îşi găsea izvorul de inspiraţie pentru multe din poeziile sale. După ce Ioan Oteteleşanu a donat castelul, parcul şi moşia Academiei Române pentru a înfiinţa un institut de învăţământ pentru viitoare învăţătoare, Slavici a locuit aici timp de 14 ani ca director şi profesor. El a pus bazele unui învăţământ vestit, inspirat din şcolile europene.

 

Castelul din Măgurele, aşa cum era pe vremea când am urmat acolo cursurile şcolare  era înconjurat de un teren foarte spaţios. Într-o parte era parcul cu pomi seculari şi în cealaltă parte era grădina, pe care Ioan Oteteleşanu le încredinţase în 1847 pentru amenajare renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhem Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Şoseaua Kiseleff.

 

   Castelul cu terasa şi peluza spre lac

 

Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevarat rai de frumuseţe. În anii când eu am fost elevă acolo, 1944 –1948, parcul îşi păstra  prospeţimea frumuseţii. De la castel cobora o peluză până la lacul mereu împrospătat de un izvor cu apă adusă de la mare distanţă. Semăna cu cel din Cişmigiu şi botezat la fel, „Izvorul lui Eminescu”.

 

De câte ori nu am visat, călcând pe acelaşi alei pe care se plimba Eminescu, de câte ori n-am murmurat versurile din “Scrisoarea IV” inspirare de prezenţa castelului: ”Stă castelul singuratic oglindindu-se în lacurui/ Iar în fundul apei clare, doarme umbra lui de veacuri”. M-am considerat norocoasă că am respirat aerul aceleiaşi atmosfere de magică reverie ca în poezia „Somnoroase păsărele”. Simt şi acum puterea cu care te absorbea prin frumuseţe, imaginea centrală a lacului ca pe Eminescu  în timp ce „Peste-a nopţii feerie/ Se ridică mândra lună,/ Totu-i vis şi armonie”.

 

Mi-ar place să revăd „ascunzătoarea” lui Mihai Viteazul, în care odată păşeam cuprinsă de fiori, să revăd cele două chioşcuri, al lui Eminescu şi al lui Slavici, să  le închipui vopsite în alb stralucitor şi încărcate de ghirlande de flori, să văd statuia lui Eminescu, opera sculptorului Mihai Onofrei, executată după fotografia lui Eminescu făcută de pictorul polonez Franz Duschek, să revăd corpurile noilor clădiri.

 

M-aş duce şi în cealaltă parte a castelului unde era grădina – adevărat Eden. Aş vedea-o ca atunci prin sita genelor, străbătută de alei mărginite de flori, din loc în loc cu arcade strălucind în albul lemnului sprijin pentru trandafiri căţărători care formau adevărate bolţi. Mi-aş oglindi chipul în apa bazinelor cu peşti exotici şi înconjurate de flori de origine mediteraneană.

 

Aş inchide ochii ca să nu văd ruinele frumuseţilor de odinioară, dar aş lăsa să tresalte amintiri la tot pasul despre vremea când Romania avea o culoare şi o individualitate. Şi de ce nu, aş lăsa să crească nădejdea că povestea păsării Phoenix n-a fost născocire zadarnică şi Bucureştiul de odinioară să înflorească iarăşi, în haine noi reprezentând o ţară considerată cândva, Grădina Maicii Domnului.

 

 

ELENA BUICĂ, TORONTO

 

 

Vizualizări: 27

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Comentariu publicat de Vasilica Ilie pe Februarie 28, 2011 la 12:29pm

Iata, ce frumos isi aminteste autoarea de Bucurestiul de altadata, din perioada interbelica, cand a fost numit si micul Paris. Cred ca multora (cei care au trait in acea perioada) le este dor de vechiul Bucuresti! Acum, asa cum spune si autoarea:

 "Astăzi, societatea trăieşte o altă viaţă, e nevoită să se adapteze concurenţei şi scăderii coeziunii sociale, fenomene specifice secolului vitezei. Computerul, televizorul, preocuparile tehnice pentru maşină, etc. fac viaţa artiştilor mai puţin romantică răpind  parfumul boemei de altădată."

Acum si oamenii s-au schimbat mult; din romanticii de altadata au devenit egoisti, "robotizati", toata ziua pe fuga si preocupati de castig material, stigmatizati, samd . 

Cu dor de primavara si eu, doresc celor doua autoare, o primavara frumoasa, sa le aduca tot ce isi doresc!

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor