PĂI, LA MINE ÎN OBOR...

 

 

mă simt rătăcită,

chiar rătăcesc

prin vechiul meu cartier acoperit de vreme.

frunze sub patrafir solar întinerite-n ani

în verde clocot peste cartierul cu golani.

 

la poarta lumii, prin mai, petale gălbuite,

vara în făr’dehotar îşi croia aripa.

salcâmi zvârlinzi mirosuri boiereşte,

parfumuri dulci mă strămutau în India.

 

dăduse vară nouă peste mică strada noastră,

casele se îndopau cu puhoi trăznet de soare,

nopţi-luna-n coaste, trandafiri tocmiţi pe lună,

pofticioşi trăiam furată clipei sărbătoare.

 

în poeme palide cădeau băltind şi stele,

versuri se aciuiau prin oţetari vânjoşi,

casele-n emoţii sfieli - căzânde din picioare,

ogrăzile se furişau sub vaduri de lumini.

 

mergeam unii la alţii-n tabietos taifas,

mergeam să rupem din clei astral cuvinte,

şi mai prin parc, încolo, iubiţi în jurăminte

se sărutau cu patimi gonind din ancestral.

 

grădinii linişte pietroasă, duh spoit cu vară,

ceara cuvintelor lucea apatic stinse depărtări.

trăsura cu muscalul înlunat cocoţat pe capră

fugă-nălucă prin nemăsturisite-duse întâmplări.

 

şi-un lăutar ţigan, aguridos fără pereche,

încins cântării şi cam unsuros de noapte,

se strecurase din patimi şi necaz în fir de-arcuş

cântându-mi fără bani tristeţea la ureche,

iubiţi pe după lună şi joc iubirii tandru-jucăuş.

 

câte-un poet timid de traversa în grabă,

cum se uita cu jind la fete înflorate-n fuste,

urca apoi cu zâmbetu-i topit sus, la masardă,

şi-şi trimetea ochiade cu o fereastră în muşcate.

 

în cârciuma din colţ, de vreme abătută,

cu întrandafirate şi străvechi umbrare,

servea o fată trupeşă, dar zveltă,

priviri domneşti şi sâni focoşi învăpăiaţi

iar toţi golanii, după cum şi azi se spune,

se adunau, din seară-n dimineţi, navală-însetaţi.

 

toţi  o iubeau-urgie pe unduioasa fetişcană,

ar fi răpind-o-n dragoste aprinsă şi turbată,

se aruncau pe cai superbi gemând de încercări,

n-ar fi plecat nici morţi de-acolo nicăieri!,

dar rămâneau sărmani în ceţuri de-aşteptări!

 

din noapte deodată, făr-un cuvânt, iubitul,

de mijloc tors în fir prinzând-o-n repezire.

crâncen, după cum voinicilor chiar felul,

pumnu-i zdrobeşte piatra de la moară,

iar vorb-i când strigă, piatra o răscoală.

 

cum fug cei doi ca disperaţi în capăt nopţii

să se adune sub parfum de următoare vie zi,

nimeni să-i ştie, poate doar, vedeţi, povestea

că în Obor, mai e încă tulburătoare-adresa

 

cu cârciuma proptită în fum şi gălăgie

unde o fată zveltă cu sâni de lună învăpăiaţi

printre murdare-acre mese se duce, ba tot vine,

ducând voioasă lumea gătită pe-o tipsie.

 

 

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor